Polemicile care se hrănesc din distorsiuni de interpretare mă enervează pentru că întrevăd imposibilitatea tranşării. E ca la Beckett – Godot nu mai vine şi fiecare rămâne ca înainte, convins de ceea ce credea de la bun început. Cred că argumentul suprem pe care se sprijină replica pe care mi-o dă Radu Vancu pe contributors.ro (http://www. contributors.ro/cultura/goethe-%C8%99i-comunismul-din-nou-despre-popescu-dumnezeu/) se bazează pe o astfel de sincopă – voi reveni.
Puţină lume trebuie să mai fie interesată de Dumitru Popescu astăzi, mulţi habar n-au cine a fost şi până şi eu, dacă n-aş fi scris o istorie a TVR, l-aş fi ignorat. Dar am ajuns în preajma lui, în felul acesta şi, deşi nu-i ştiu scrierile literare, am citit cam tot ce înseamnă memorii. Plus cuvântări la Congrese, plus intervenţii la şedinţe. Dumitru Popescu a fost, de prin 1965 până în 1981 (dar mai ales până în 1976), unul dintre liderii mediei politice, sociale şi culturale din România. Dumitru Popescu n-a băgat pe nimeni în închisoare, dar a contribuit la un climat public în curs de degradare, în anii 1970. Dar nu persoana, ci discursul mă interesează, un discurs care nu era nici singular, dar nici nu se confunda cu cel omagial din epocă. Acest discurs, susţin, este unul care încă circulă. Ştiu, e greu să vorbeşti despre discursul cuiva fără să provoci o reacţie faţă de faptele celui care scrie, greu dar, sper, nu imposibil.
Pe de altă parte, Radu Vancu este un intelectual şi un om pe care-l apreciez prea mult pentru a-l considera „situat“ a priori. Principalul reproş pe care îl primesc este acela că, s-ar zice, l-aş „apăra“ pe Dumitru Popescu ignorând faptul că acesta „jigneşte memoria morţilor Revoluţiei“. De ce? Pentru că scrie, în eseul – deja faimos – din numărul 26 al României literare, aşa: „Ce şi-au dorit groparii acestuia (comunismului) când l-au împins în fosa funerară? Fireşte, întrebarea nu vizează numai schimbările din România“. E drept, există o şansă ca în această întrebare urmată de această explicitare a referinţei să fie interpretată ca sacrilegiu la adresa morţilor Revoluţiei române – adică „groparii“ să fie „eroii“. Dar e o şansă mică şi-mi pare rău că n-a ratat-o tocmai un poet ca Radu Vancu. Este adevărat, apoi, că Dumitru Popescu n-are motive să exulte gândindu-se la evenimentele din decembrie 1989, dar n-ar fi singurul. Iar despre „eroii“ de la Otopeni sau de la MapN, de după 22 decembrie, putem vorbi oricând.
Răspunsul meu va avea trei puncte. Ele nu privesc strict replica lui Radu Vancu ci, pornind de la ea, trei moduri de a pune problema care domină în presa românească, atât din partea autorilor, cât şi a cititorilor. Primul ţine de ideea raportului dintre esenţă şi accident în orice dezbatere publică (nuanţa e respinsă pe motiv că încearcă zadarnic să bruieze evidenţa). Al doilea ţine de raportul dintre etic şi estetic, dar şi de felul în care, la noi, esteticul e înţeles ca „frumos“, în sensul în care se vorbeşte despre literatură că e „frumoasă“ ca exprimând ceva „bun“ (docere et delectare). Ultimul ţine, în sfârşit, de asimilarea curentă a discutării „comunismului“ cu reabilitarea lui (şi devine astfel un caz particular, dar des întâlnit, al primului punct). Să pornim.
Unu. Există în presa intelectuală românească o convingere care ţine de ceea ce un francez 68-ist numea „politica adevărului“. Adică: lucrurile trebuie nuanţate, dar până la un punct. Şi tot ce se scrie, să se scrie din perspectiva acelui punct, care e un Absolut. De pildă: toate ca toate, dar nu comunism; dar nu Dan Diaconescu; dar nu Mircea Badea; dar nu Ceauşescu; dar nu manele; dar nu vulgaritate etc. Adică e ok să vorbim, să avem opinii, dar, aşa cum zicea Alex. Ştefănescu mai demult, domne, dacă nu-ţi place Dostoievski, n-am ce discuta cu tine. Convin că există „Absolut“. Dar nu la tot pasul, nu prea multe în ceea ce se vorbeşte şi face public în România. Desigur, există viaţă şi moarte, nu-mi dă prin cap să spun vreodată, mda, au murit 1.000 de oameni la Revoluţie, treaba lor. Nici lui Dumitru Popescu nu-i dă, am motive să cred în calitate de cititor al memoriilor sale, dar şi al eseului incriminat. Dar cine decide ce e, din realitate, esenţă şi accident? Bunul-simţ, o să mi se răspundă, dar bunul-simţ mi se pare depăşit de mize intelectuale şi istorice, dintotdeauna. Dacă e să ne luăm după bunul simţ, istoria lumii ar fi fost astăzi alta. Cine decide în ce măsură discursul cultural românesc mainstream a fost marcat, în bine şi în rău, de un soi de „stil“ Dumitru Popescu pe care l-am exemplificat în textul meu despre Dumitru Popescu publicat în această revistă?
De ce aceste întrebări? Pentru că, asta am încercat să spun în articolul meu anterior, acest „stil“ nu este nici cel al discursurilor ceauşiste şi nici n-a murit în 25 decembrie 1989. Stilul emfatic, narcisismul obiectivist („eu care afirm adevăruri generale“) sau rousseau-ist, lirismul elocvent, vizionarismul de catedră sau de tribună, toate aceste trăsături nu aparţin doar unor idiolecte în mod aleator. Într-un punct dintre acestea, cel al autenticismului, iată-i întâlnindu-se pe Dumitru Popescu şi pe Gabriel Liiceanu. Primul: „Sunt oameni care nu au convingeri din lene. (…) Cei mai odioşi nu-şi fac sau nu susţin convingeri proprii din lichelism, pentru a le împrumuta de fiecare dată pe ale celor care par mai puternici sau sunt la modă. Calcă condiţia primordială a oricărei credinţe, a oricărei filosofii – sinceritatea“. Al doilea, cu o clasă mai nuanţat : „În acest context de paroxism afectiv, de coborâre patetică până la stratul ultim al fiinţei noastre sociale, până la crusta groasă de minciună, ticăloşie şi duplicitate, am scris rândurile intitulate Apel către lichele şi, apoi, vreme de doi ani, textele «patetico-politice» strânse într-o carte sub acest titlu. Tocmai pentru că emoţia acelor ani a fost exprimată acolo ca atare, pentru că nu am putut să mă desprind de ea şi să o prelucrez, într-un cuvânt, pentru că nu am ştiut să-mi manipulez indignarea, textele acelea datează şi ele rămân «simple» documente ale unei comoţii istorice, semne ale unei isterii în mers“.
Doi. Dacă tot am ajuns la citate literare, cred că Radu Vancu a înţeles greşit, şi vina este probabil a mea. Nu pentru a arăta că Dumitru Popescu l-a citit pe Goethe am citat un pasaj în care fostul potentat îl citează pe marele scriitor german, ci pentru a proba un anume stil despre care spuneam că s-a rostogolit în spaţiul nostru public, pe valul Revoluţiei, până prin anul 2000 – mai precis atunci când l-am votat toţi pe Iliescu, deşi spusese în urmă cu patru ani că nu crede în Dumnezeu. Radu Vancu oferă nişte nume de autori cu stil diferit pentru a mă combate: Monciu-Sudinski, Paul Goma, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu şi Dan Petrescu. Evident, sunt convins că exista diversitate în literatura română. Eu vorbeam însă de anii deschiderii şi de nume consacrate atunci. Dintre toţi cei amintiţi aici, activă editorial şi recunoscută era Ana Blandiana. Iar despre Ana Blandiana, căreia îi admir iniţiativele de susţinere a memoriei comunismului, nu pot să nu-i recunosc trăsături ale „stilului“ de mai sus. Şi ea este un personaj emblematic al deschiderii anilor ’60, tot atât cât este al anilor ’90. Ceilalţi sunt fie mai tineri, fie constituie cazuri aparte.
Apoi, dacă se poate o nuanţă: Dumitru Popescu nu era un culturnic ceauşist care scria în expresii prefabricate – tocmai asta m-a şi frapat în luările sale oficiale de cuvânt. Fac apel aici la poetul Radu Vancu. Nimeni nu îndrăznise să-l compare pe Ceauşescu cu Pericle într-un discurs argumentativ. Nimeni nu îndrăznea să critice emisiuni tv cenuşii dar pline de clişee cerute de culturnicii de partid pentru lipsă de autenticitate. Nu discut acum minciuna, absurdul sau prostia pe care aceste gesturi verbale le însemnau în contextul care le conferea alt sens decât cel din intenţia autorului. Dumitru Popescu, Adrian Păunescu şi Sergiu Nicolaescu au fost adevăraţi animatori ideologici şi culturali în epoca Ceauşescu. Tot aşa, Dan Diaconescu a făcut o televiziune din nimic, Mircea Badea face audienţă – or, culturnicii erau şi sunt seci, idioţi, plicticoşi. Nu fac judecăţi de valoare estetică sau de adâncime morală aici, pentru că aceea e o altă discuţie, una în care întreaga noastră polemică ar trebui imediat radiată.
Trei. Pentru că am scris că Dumitru Popescu este unul dintre personajele principale ale comunismului „bun“, Radu Vancu deduce, fiindu-i egal că atributul „bun“ se află sau nu între ghilimele, că reabilitez comunismul. Aici am de dat două răspunsuri, ultimul nu doar lui Radu Vancu, ci şi tuturor celor care abordează această temă în legătură cu diverse luări de poziţie „de stânga“.
1. Comunismul românesc nu a fost o epocă egală. După anii cei mai duri, 1948-1963/1964, a urmat o perioadă, destul de scurtă, de deschidere, minată însă de naţionalismul defensiv pe de o parte şi de permanenţa unor cadre sociale tabu pe de alta. Este perioada cea mai asemănătoare interbelicului, cultural vorbind. După 1971-1974, ceauşismul flamboaiant ruinează tot ce începuse să funcţioneze în cei mai puţin de 10 ani anteriori – fără ca situaţia anilor 1950 să se repete aidoma, asta e evident şi ar fi fost imposibil. Pentru a evalua regimul comunist în România, trebuie considerate toate cele trei segmente ale sale, articulările şi interferenţele lor, precum şi prelungirile, înainte şi după 1989. Or, în mod sistematic, deschiderea intermediară este lăsată la o parte, ca şi cum ar fi fost totuna cu celelalte două. Sunt absolutizate rupturile – monarhie-comunism-democraţie – ca şi cum etapele ar fi fost etanşe. Am scris că Dumitru Popescu este un loc central al discursului mediatic şi ideologic românesc atât înainte, cât şi în prima jumătate a cultului personalităţii ceauşist, şi că el însuşi se retrage dintr-un proiect în care nu mai credea, de-a lungul anilor 1980. Dar Radu Vancu decupează o apreciere pozitivă pe care o fac la adresa unei observaţii juste (am scris „lucide“) a lui Dumitru Popescu, pentru a conchide că „Alexandru Matei (…) vede în Popescu-Dumnezeu una dintre cele mai lucide priviri asupra democraţiei româneşti“. No, aici ce pot spune?
2. Sunt convins că există multă disonanţă cognitivă în scrierile de uz public ale lui Dumitru Popescu, dar pe mine mă miră ipocrizia unora dintre cei care se află „de partea binelui“, adică de partea celor care văd adesea în România de azi reabilitări ale comunismului, orizonturi roşii şi alte catastrofe retrospective. Dacă Radu Vancu „s-a sesizat“ – dar numai acum, nu şi în alte ocazii în care Dumitru Popescu a fost publicat în România literară, sau atunci când a avut parte de cronici aici – aşteptam o reacţie rapidă din partea altor afini la gestul lui Nicolae Manolescu de a fi publicat eseul lui Dumitru Popescu. În general, însă, fiecare intelectual public are o agendă. Dacă ceva nu funcţionează previzibil, agenda ocoleşte respectiva întâmplare, în ideea că a fost un „accident“, o „nuanţă“ şi că esenţa este de fapt la locul ei. Eu am încercat să mut nuanţa în locul esenţei, convins că, în treburi lumeşti, nuanţa şi esenţa trebuie gândite structuralist, ca nişte chestiuni de poziţie şi moment. Măcar asta să fi învăţat – eu, zic –, că dacă cineva l-a comparat pe Ceauşescu cu Pericle, să nu mă apuc eu acum să compar comunismul românesc „bun“ cu fascismul „bun“.
Autor: ALEXANDRU MATEIApărut în nr. 486