Usor de anticipat ca Matei Florian va coace o proza cu fantezii, mofturi si idile, dupa exercitiul memorialistic jucaus din „Baiuteii“, dar si in ton cu volutele romantate ale fostei cronici muzicale din „Dilema“. Cuibarit in savori ale fabulatiei, alintat si cu detenta smechereasca, el scria si pâna acum de-a dreptul cu temperamentul.
Pe solul copilariei sau al muzicii, frazele sale curgeau in torenti afectivi, Matei fiind, in acest sens, mai putin detasat in artisticitatea sa decât Filip, fratele intru stil. Desi marcata in cuceritorul roman la patru mâini, diferenta de turatie dintre cei doi lasa totusi sa transpara – de o parte – ceva complex de individualizare, conform setului de axiome enuntate acolo: „fratii mici au realitatea lor distincta si inviolabila/ fratii mici sint invidiosi pe cei mari/ fratii mici si cei mari nu pot fi niciodata egali/ toate astea au legatura cu Stim si Stam.“ Convietuind avântat cu aratarile din borcan, de care cei din jur habar nu aveau, sau cu inamicii inchipuiti de pe terenul de joaca, fratele cel mic se batea inca de pe atunci pentru propriul teritoriu, populându-l cu zel si oferindu-l colocvial si complice simpatiei cititorului.
Din singuratatile Pietrei Craiului, pe unde si-a cautat, usor romantic, sinele creator, Matei Florian descinde acum cu primul sau volum „de autor“. Ifosele „baiutelului“ cu mintea colcaind de fantasme si sentimentalismul impetuos al (odata) poetului umfla pânzele stilistice ale unei proze mai supusa idiosincraziilor auctoriale decât sigurantei sale narative interne. Autorul se vrea ambidextru: de buna seama prea lucid ca sa inchege un fantasy curat, dar si prea complex ca sa nareze in limpezimea sa dramatica o istorie amoroasa cu tradari si moarte, el alege refractia uneia prin cealalta. Ca in orice meci dublu insa, si acesta e menit sa puna in lumina strategul, nu partida.
Moartea pasiunii
Proza sa cuprinde un monolog hibrid si derutant, conceput ca lunga scrisoare catre o fantomatica „ea“. Un narator tulburat, solitar, pândit de vertij isteric, scrie jurnalul recluziunii sale intr-un spatiu montan cvasi-magic, cautând, prin justificari si problematizari in salturi, sa se lege in acelasi timp de o realitate ce i se arata din ce in ce mai blurata. Dar o data ce contextul si motivele exilului sau se ambiguizeaza, relatarile tot mai febricitate desfasoara textura fosforescenta a unei infrarealitati. Pe lânga câini si magarusi, obisnuiti ai locului, se ivesc pitici indaratnici si plini de personalitate, cu drame si „sentimente amoroase“, care preiau o vreme haturile naratiunii, purtându-ne prin regatele lor naucitoare de ceata si culori. Dincolo de facilul unor nume (Calealacneea, Para Lelii Bipeda, Minus Cool, Klaus-Tratus), „mogildetele“ au nu doar trupuri eterate, ci si profiluri distincte, ticuri si fixuri, sunt lipiciosi si cabotini, fac parte din intregi ordine ce populeaza cotloanele locuintelor sau geografiile izolate. Si atunci de ce investeste Florian atâta energie in vitalitatea acestui univers luminiscent, daca destul de curând va alege sa-i striveasca aura fabuloasa de zimtii unei povesti autenticiste? Caci pe masura ce naratiunea se pierde in panica, pistele alambicate ale miraculosului se aduna decis in albia unei psihologii aflata la mare ananghie.
Ceea ce – dupa un preludiu in nebuloase ale imaginarului – e moartea pasiunii. Pe turnesolul caracterologic, misterul „ceturilor“ se topeste. Matei Florian scrie, in fond, un jurnal sentimental, iar cheia psihologista subliniata mai ales dupa prima suta de pagini reduce decorul de basm la o simpla conventie alegorica. Un teatru accesoriu ce figureaza aproape in oglinda conditia indragostitului paranoic si desperat cu „pitici pe creier“ (apud si cronica lui Paul Cernat). Cu toata reclama facuta pe aceasta tema, cartea lui Florian nu e, de fapt, basm (sau „anti-basm“, care, in ciuda eufemismului, tine de aceeasi categorie a fabulosului), pentru ca refuza respectivului univers alternativ orice credit ontologic. La limita, fantasmele naratorului sunt interpretabile in (i)logica unui cosmar introspectiv, amestecând gelozie hiperbolica si remuscari chinuitoare: „nu, pacatele mele nu pot fi asa de mari, nu, nimic nu-i adevarat, capul meu s-a umplut de pitici“. De la infantilism la indragostire si nevroza asadar, Usi, Altfred, Regretel proiecteaza in 3D stari de personalitate, raspunzând aproape literal retoricei „Cum poate un om sa fie, la un moment dat, pitic?“. Ca document maniacal, cartea plonjeaza in plin delir sufletesc, urmarind tentativele de insanatosire si fatala degradare interioara a eroului dupa moartea iubitei. Roman al unui eu gonflat clinic, acesta se apropie asadar prin intentie de vechea analitica a interbelicilor, coafata in calofilie a fantasticului si metaforei. Rezista câteva pasaje in care perspectivele colapseaza cu talent: „mi-era frica, n-aveai dreptul, nu, atunci am cazut intr-o balta de ploaie (…) cind m-am ridicat, pantalonii erau uzi de zapada, muntele fusese sters de ceata piticilor, iar lumina se ingreunase de la seara“; dar, in mare, planurile epice sunt suprapuse dirijat.
Brevet de inventie
Din pacate, nu numai naratorul e prapastios in psihologie, ci de asemenea autorul insusi. Departe de a crea senzatia imediatului, a dicteului brut, incâlceala monologala („Nu asa ma cheama, pe mine nu ma cheama nimeni, clar? de ce? de ce ce? ba nu asa, asa nu, asa nu te cheama, te cheama cineva la el si tu te duci si mie mi-e cald, fac ceai, ceai, am spus ce ai, ceai?, ce am?, am ceva?, nimic!, e ceai, e ceai, e ceai cu soricei, soricei frumosi, frumoooosi“- p.179) rupe din interior ritmul naratiunii, la modul juvenil. Mai mult de amorul propriu decât de amorul artei, Matei Florian executa tumbe probându-si siretenia lingvistica: „Pesemne ca da, desigur, e sigur ca jospine, suspine, lacrimari, albe caline, eumanclinsindrept: e bine?“ (p.69) si potenta experimentalista – transcrierea pe 30 de pagini nesfârsite a grafiei pelticului Usi face pura exhibitie de virtuozitate. Intens preocupat de propria atmosfera a mintii, Florian vagabondeaza astfel printre cuvinte fara vreo tinta epica decisiva. Desigur, formula mizata nu-i una liniar-evenimentiala, ci poetizanta, revine adica in cercuri concentrice asupra câtorva scene-cheie si ingâna de la suprafata efectul muzicii (de pilda, prin pasajele calatoare orchestrate in contexte diferite: p.80/202 etc.). Mai mult, ea se vrea autenticista, masura in care naratorul scapa fabulatia in glosolalie: isi asuma prin asta, banuiesc, si riscul de a fi luat drept unul caruia ii place pur si simplu sa se auda vorbind.
Intr-adevar, pentru tânarul scriitor e mare ambit sa se stie stapânul unui discurs cât mai personalizat. Ceea ce explica sintaxa amorfa, calambururile cu brevet de inventie (vezi mai sus), teritoriul marcat al lexicului (din care cel putin adjectivul „singuros“ apare in exces). Astfel ca, desi cititorul e tras frecvent de mâneca intr-o colocvialitate aparent emulativa, monologul expandat al nefericitului exilat arata ca o opera de bricolaj exclusivista si autosuficienta („castel in nori construit numai si numai din limbaj“, cum ii spune Catalin Sturza). Aceasta carte „stranie si rara“ nu cuprinde un univers ce creste si se consuma singur, ci tematizeaza cu emfaza vocea care ii da nastere, auroral – cum sugereaza si refrenul „Buna dimineata“.
Un sufletist
Daca scriitura prozaica si pansexuala din prima jumatate a deceniului stârnise anateme vizavi de sanatatea spirituala a tinerilor natiei, iata ca ultimele mostre de egoproza recupereaza, pe dindosul unor sofisticari retorice, scenarii traditionale si valori tari, fie ele si atinse de aripa unui patetism in regim minor. Prin Cecilia Stefanescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici – 2009 a readus dragostea romanesca si neoromantismul cu luminite feerice. Asemenea procedeaza si Matei Florian, setând un plafon foarte inalt al idealizarii amoroase – „tristetea ta era tot ce putea fi mai mult si mai sus si mai viu si mai pretios“, din pricina carui aer rarefiat emotia intra pe fagasuri bombastice.
Matei Florian e un cautator de comori si de spatii vitale ale puritatii, un nostalgic incurabil – iertat fie-mi cliseul. Iata de ce, cu gesturi cartaresciene, mai trage valuri sclipitoare peste realul hâd (si atunci iubita siderala ramâne „singura dansatoare care pluteste deasupra lucrurilor cind paseste“, desi altminteri e „curva“, iar caderea fatala de la etajul zece ii pare, ca unei Aglaja Veteranyi, un neverosimil zbor intors). El incearca sa salveze ce poate, dupa cum in „Baiuteii“ izbutise cu dexteritati de Seherezada sa protejeze minunile copilariei de maturitatea reflexiva. Si ce se cere azi mai urgent salvat, daca nu mediul inconjurator? Multele reverii naturiste din carte, care bifeaza inclusiv scena sarutului gliei, bat intr-un rousseauism adus pe terenul partizanatelor unui Bucurenci, cu tropisme deci de corectitudine politica. Muntele virgin unde cei curatiti de rele pot gasi chiar „izvorul vietii si ceata cea vesnica“ e expus obiceiurilor turistice ridiculizate de Usi de a face … „c/vaca“, „betoanele“ iau locul „molizilor doborâti“, peisajul urban e strain lumii cu pitici si ceturi, iar drujbele macelaresc padurea. Florian experimenteaza aici o adevarata mitologie a candorii pastorale, asa cum fac unele trupe ambientale islandeze, cu care imaginarul sau mi se pare destul de consonant (deoarece exista, ca si marmote in Elvetia, „fiorduri si morse“ in Carpati). Totusi, nu coloritul, ci profunzimea ii lipseste, deocamdata, acestei ecosfere poetice, câta vreme palpitul sau il sustin discursiv numai unele personificari naive: vântul – „un prieten patimas si zalud“, muntele – „viu, puternic si respira“, pajistile „odata inflorite dorm supuse sub zapada“. Iar panteismul in tonuri de rapsodie le mergea la inima doar fanilor lui Alecsandri.
Idilic & maladiv – ecuatia sensibilitatii scriitoricesti a lui Matei Florian, remarcata si de alti comentatori, constituie in sine o formula promitatoare stilistic, ce va confirma poate alta data. Prima cursa nu i-a reusit; o fi fost de incalzire.
„Multele reverii naturiste din carte, care bifeaza inclusiv scena sarutului gliei, bat intr-un rousseauism adus pe terenul partizanatelor unui Bucurenci, cu tropisme deci de corectitudine politica”
adriana, ai pus punctul e I 🙂 🙂
pentru astfel de subtilitati hermeneutice, ma declar fanul tau etern!!!
Comentariile sunt închise.