„Tare ne zgândara
soartea cea luzara:
unde mai sîntara
aia da fusara?“
(Serban Foarta, „Viiata lumii“)
Dupa ce, vreme de decenii (vreo patru, dupa socoteala noastra), Niculae Gheran acceptase – ca editor si istoriograf – „serbia literara“ la uzina Rebreanu, lasat la vatra, iata, se demasca. Ramas în „solda d-lui Gutenberg“ si mânat, irepresibil, de nevoia scrisului, octogenarul îsi dezvaluie harul de prozator tainuit. Nu e vorba, însa, de o convertire si nici de un debut tardiv. Sa ne amintim ca, prin 1955, tiparea în „Tânarul scriitor“ o încercare prozastica. În plus, dovedise certe afinitati fata de Gh. Braescu, un prozator satiric, caruia îi dedicase, pe lânga câteva editii, si o monografie (1963). Iar acum, continuându-si aventura epica, deschisa si împlinita printr-o trilogie („Arta de a fi pagubas“), se alatura „confratilor de calimara“, oferind, cu forta si culoare, „fresca unei lumi apuse“. Daca „Târgul Mosilor“ (2008), o carte circulara, de „forfota policroma“, constata Ioan Adam, reconstituia, prin cele 12 nuvele („legate“) un perimetru magic (1936-1946), „Îndaratul cortinei“ (Biblioteca Bucurestilor, 2012) se plaseaza, aflam din „Cuvântul înainte“, „la hotarul dintre Epoca de Aur si actuala Epoca de Arginti“. Martor credibil, de neîndoielnica vocatie, dl Gheran propune un hibrid. Evocator „lucid si înduiosat“, deopotriva (cf. C. Stanescu), el lasa faptele „sa vorbeasca“. Confera, asadar, acelor vremuri tragicomice girul realitatii, pe temelia memorialisticii, dar nu refuza haloul fictiv. Posibil roman, „Îndaratul cortinei“ nu se rezuma la o depozitie din exterior. Niculae Gheran, învatând alfabetul meseriei, mereu descurcaret, însurubat în ierarhie (la vârf, o vreme), înrolat „ostasilor cartii“, era, de fapt, în miezul lucrurilor, având discutii de taina cu dregatorii culturali ai epocii. Traia în lumea culturala ca ispravnic de stat, cunoaste multa lume, ne ofera – generos si meticulos – o colectie de întâmplari, pensate de o memorie fabuloasa. Încât nume grele (altadata) defileaza în paginile ultimului opus, încercate de mutatii politice, de sorocul schimbarilor, de bruiajul ideologic, de momentele de „dezghet“, de nenumaratele referate, discutii, avize, memorii „la foruri“ si, inevitabilele sedinte plictisitoare. Protagonist în lumea „cartarilor“, martor inteligent, lucid, sceptic etc., al atâtor evenimente, Gheran, deseori coltos, cocheteaza cu anecdoticul si reconstituie, prin astfel de schite memorialistice, o lume care a fost. Si care, fatalmente, coboara în irealitate.
Cu vâna de prozator satiric, excelent portretist, recuperând traitul cu percutanta literara, Niculae Gheran face figura de comediograf. Ne plimba într-o lume disparuta, plina de evenimente, populata cu „oameni si javre“. Se misca printre prelatii partidului, reface, cu umor pastos, o anecdotica savuroasa (folclorizatul Al. Piru, un ironist cordial, „prelucratul“ Fanus, Popescu-Dumnezeu, zis „motanul încaltat“), ne reaminteste atmosfera epocii: de la „slugarnicia sanctificata“ la aberantul cult al personalitatii, aducând în scena o galerie bogata: Aurel Mihale, presedintele obstesc al Consiliului, Ion Banuta, Vasile Nicolescu, C. Marin, Nae Munteanu, printre altii. Analizeaza si raporturile cu „marele frate“, prilejuit de un incident moscovit; or, „Nikolusko“ al nostru face ravagii printre dame, aparând tricolorul – cum glumea Al. Balaci. Totul cu savoare epica si etnica, vadind o buna „ureche“ de prozator si har de fiziologist. Boema, ne spune Gheran, „cocheta cu nemultumirea“, viata era „coltoasa“, dar nici farsele junetii, rasfatul bahic, doctoratul erotic (ambalat de fiorii tineretii) nu puteau lipsi. Paranoia conducatorilor, clanul demnitarilor, dihonia scriitoriceasca, valmasagul unor situatii etc. trezesc interesul. Solid documentat, atent la rumoarea cancaniera, culegând picanterii si „amoruri“ printre puternicii zilei, Gheran radiografiaza epoca, fie pe latura anecdotica (viata publica, cu fauna si liota de lingai), fie identificând aberatiile sistemului (falsificarea ierarhiilor), deslusind resorturile, practicând salvatoare tehnici de amânare, de „învaluire“ a cenzurii si fatalele compromisuri. Spiritul ludic iese la iveala. Aflat la Budapesta, în asteptarea lui P. Marcea, pentru a rezolva delicata chestiune a unui manual de literatura („cu probleme“), Gheran descopera vinul de Eger si efectele sale benefice: picioare „plumbuite“. La moartea lui Arghezi, Nicolae Ceausescu este supervizor, controlând necrologul. Cei iesiti la lumina, dupa gratierea din 1964, se reîntorc la matca; pilduitor ramâne cazul Petru Manoliu, aruncat în celula pentru serialul Katin. Trebuie sa remarcam ca Niculae Gheran este o pretioasa mina de informatii, chiar daca „excesul de talent“, cum observase temator Al. Cistelecan, risca sa atenteze asupra credibilitatii (e vorba, fireste, de filonul memorialistic, abundent). Fanfaronada, vizitele de lucru, clasamentele de cafenea în viesparul scriitoricesc, înghesuiala „nobelizatilor“, viata în „insuportabila“ Capitala, siragul de întâmplari (cu Sabin Balasa, Stefan Banica, Iosca Naghiu s. a.), prezenta femeilor, aducând, zice hârsitul si mucalitul prozator, un „plus de cunoastere“ („polisând“ un barbat), toate întregesc atmosfera unei epoci, cu bunele si relele ei, sumbra, dar cercetata cu seninatate cordiala. Fara încrâncenare, refuzând scrisul acrit si curajul (post festum!, al) anticomunistilor vocali de azi. Un „prozator policrom“, cum l-a definit (exact) Ioan Adam, dl Gheran este delicios în paginile care cerceteaza culisele puterii: printre ispravnici, trepadusi si politruci (multi „orfani de carte“), oameni scoliti (unii, dar lepadaturi), practicând „latratura de partid“, curtea orientala, cultul „Marelui Pitic“, institutionalizarea fricii, nesiguranta, hinghereala, rotatia cadrelor, teroarea restructurarilor. Scos din distributie de la CSCA (Comitetul de Stat pentru Cultura si Arta), Gheran, o vreme pe „derdelusul puterii“, îsi afla, dupa „executie“, linistea; si poate sa se consacre unui legamânt, adâncindu-se cu devotiune în arhiva Rebreanu.
Între „corul sicofantilor“ si zidul cenzurii, între slugarnicia „sanctificata“ si prostia oficializata, între sedintele-maraton si clipele de destindere (inclusiv ragazurile de relaxare ideologica), Niculae Gheran este un observator atent. „Încondeierile“ portretistice privesc, îndeosebi, persoanele cu care intra în contact, formal sau informal. Al. Piru (conu Pirache) e venerat, Cornelia Filipas ramâne „o fiinta luminoasa“, rasatul Al. Balaci, rafinatul Mihnea Gheorghiu, voiajorul Pompiliu Macovei, istetul Gh. Pana sunt „pozitivati“. Constanta Craciun contrasteaza cu fauna jegoasa din juru-i, Dumitru Popescu (Miticuta), fericit a prinde „lozul cel mare“, accepta umilinta omului destept, „carapacea inculturii ierarhice“. Sunt hazlii pataniile lui M. Sora si, desigur, deprimante amintirile din închisoare ale lui Sever Dan.
Cum spuneam, luxat, N. Gheran îsi îndeseste drumurile la Biblioteca Academiei, gusta „boieria spiritului“, intra – benevol – în „tagma calugarilor benedictini“, consultând mii de periodice si stivuind maldarul de fise, alaturi de alti sacrificati acribiosi (Alexandru Zub, D. Vatamaniuc, Gabriel Strempel), obisnuiti „sa lucreze mult si sa numere putin“. Incursiunile în domeniul bibliografic presupun o anevoioasa foiletare, iesind din vacarmul lumii reale. Ca patron serios, cum zice Gheran însusi, Rebreanu merita acest sisific efort. Îndemnat de Al. Piru, editorul si comentatorul lui Rebreanu îmbratiseaza cauza, se „disciplineaza“, practica, zicea inspirat C. Stanescu, eroismul mut. Se stie, doar de catre unii, tot mai putini, cât de anevoioase erau izbânzile editoriale pe acest front exegetic. Or, N. Gheran nu abdica; si nici altii n-au dat îndarat. Cine cerceteaza proza epistolara a lui M. Zaciu, însotit de „locotenentii“sai, se va îngrozi de acest epuizant slalom printre memorii, audiente, pertractari etc.
Editorul lui Rebreanu, neobosit, „tras pe linie moarta la Bistrita“ (aflam), a îmbatrânit frumos. Nu accepta ideea ca ai vechi („expirati“, asa rasfatati, se stie, de noii veniti) ar trebui depusi „la depou“. „Trezirea“ Oborului îi ofera prilejul revansei. În filosofia lui Herscu Rudel, personaj inventat (banuim), Gheran se regaseste: da, viata-i o iluzie, trece fugos, dar ramân faptele! „Citatele“ din Herscu-boccegiul, un „personaj de limbaj“ (cf. Al. Cistelecan), comentariile privind Revolutia-carnaval ori seismele ierarhice din ispravnicia de partid (de altadata, dar nu mai putin din ziua de azi), falsa înmormântare a lui Puiu Matache (o „nebunie curata“), întregesc profilul unui prozator vânos, frecat de viata, hârsit, bonom, pitit strategic „îndaratul cortinei“, îngaduindu-si luxul de a gândi liber. „Pagubasul“ oborean nu are astâmpar. Încât si ceturile tranzitiei s-ar cuveni explorate. Suntem convinsi ca un proiect posibil („Bordel nou cu dame vechi“) va prinde chip editorial, Niculae Gheran stiind prea bine ca „domnul Caragiale ne-a scris istoria si în perspectiva“. Dincolo de harul epic, doldora de întâmplari, dincolo de elanul fictionar, paginile lui Gheran sunt o pretioasa si credibila marturie. Fiindca, ne reamintea C. Stanescu, la Gheran „fictiunea nu tradeaza memoria“. Si cum trândavia nu-i prieste, recidivistul Gheran, cutezam o profetie, ne va delecta, curând, cu un nou volum. Îl asteptam!