Din lexicul limbii române vechi şi nu numai, Colecţia „Romanica“, 19, Editura Universităţii din Bucureşti, 2014, 267 p.
Il y a des êtres qui justifient
le monde, qui aide à vivre par
leur seule présence. (Albert Camus)
Cu ultima carte publicată, Florica Dimitrescu îşi reconfirmă (pentru a câta oară?) imaginea prin care s-a impus în lingvistica din ţară şi din afara acesteia: cercetătoare, cu precădere, a perioadelor extreme din istoria limbii române, sub aspectul „calendarităţii“ (cuvânt preluat de la creator, Eugen Simion, şi introdus, de autoare, în „familia“ generoasă a Dicţionarului de cuvinte recente, 2013). Avem convingerea că pentru profesoara atâtor generaţii de studenţi de la Facultatea de Litere a Universităţii „Bucureşti“, în prezent, membră de onoare a Academiei Române, vocabularul, indiferent de epocă, rămâne „son domaine de chasse“.
Cartea amintită, ca şi traseul ştiinţific parcurs, sunt prezentate într-un fel de introducere sui-generis, Din istoria unor opere lexicografice (După 50 de ani), urmată de contribuţii lingvistice, aşezate sub genericul I. Din lexicul limbii române vechi (= titlu) şi II. Anexe. Cartea îi dă prilejul de a reveni la „son premier amour“, pentru că, în cercetare, a debutat, metodic, începând cu… începutul, sub îndrumarea profesorului J. Byck. Tânăra studentă a fost orientată spre Tetraevanghelul lui Coresi, devenit de atunci, din 1949, principalul „şantier de lucru“, până în 1958, anul de predare la editură. În prezent, din perspectiva unei pasionante cariere universitare, împletită cu cercetarea, autoarea s-a reîntors la personalitatea lui Coresi, pentru a-l redefini, cu îndreptăţită autoritate ştiinţifică, primul ctitor al culturii noastre, iar prin „actualizarea“ poziţiei acestuia, „cel mai cunoscut «brand» pentru secolul al XVI-lea“. Revenirea la Coresi nu a însemnat separare de lexic, ci reîntoarcere, căci indicele cu care este prevăzut Tetraevanghelul, un adevărat univers lexical, cuprinde fiecare cuvânt din text, cu toate formele şi toate ocurenţele. De altfel, acelaşi indice „a devenit punctul iniţial“ pentru un mult visat Dicţionar al limbii române. Secolul al XVI-lea, din păcate, cu un „destin vitreg“, aproape uman, dispărut, în stadiul de fişe, într-un incendiu (Habent sua fata libelli!). Ideea de a realiza o lucrare fundamentală, în sens etimologic (= temelie, fundament), pentru cultura română, susţinută încă de S. Puşcariu, apoi de Al. Rosetti şi de J. Byck, nu a mai fost reluată, până în prezent, limba română deţinând, pentru epoca începuturilor sale…, „o gaură neagră“. O neîmplinire pe care profesoara o resimte, constant, aproape matern. Ca mărturie a „regretatei“ lucrări, ea a realizat un Indice lexical paralel pe baza a nouã texte, cele mai importante din secolul respectiv, prea puţin în raport cu milionul de fişe pregătite pentru redactare, dar suficient pentru a realiza dimensiunile dezastrului petrecut. Pasul ulterior, de la Coresi la vocabularul secolului al XX-lea, deceniul al şaselea, a marcat saltul către Dicţionarul de cuvinte recente, identificate în presă. Noua opţiune se explică prin specificul sursei: frecvenţa şi ritmicitatea editorială, esenţiale pentru difuzarea celor mai noi achiziţii lexicale. Dar şi din tronsonul noutăţilor de vocabular, alegerea s-a oprit asupra unui singur segment, cel „recentisim“, aproape de ultimă oră, dat fiind faptul că neologismele, în general, au făcut obiectul unei întreprinderi lexicografice speciale: Dicţionar de neologisme de Florin Marcu, Constantin Maneca, 1961. Colectarea materialului începută chiar în acel an, 1961, s-a finalizat ca primă ediţie în 1983, urmată de o a doua în 1997 şi de a treia în 2013.
Exigenţa autoarei în privinţa unităţilor selectate reflectă rigoarea metodei de lucru, criteriile de operare pentru a delimita fără dubiu, în cadrul categoriei largi a neologismului, elementele lexicale „foarte“ noi de cele noi sau mai puţin noi. „Extremele“ pentru care a optat Florica Dimitrescu compun tabloul lexical al limbii române, contrastant, prin dinamica diferită a epocilor urmărite. Dicţionarul de cuvinte recente excelează prin unicitate, din punctul de vedere 1. al domeniului investigat în exclusivitate, presa; 2. al perioadei, corespunzând unei anumite vitalităţi a vocabularului românesc; 3. al caracterului de dezvoltare a acestui vocabular, sincronizat cu şi racordat la reţelele externe şi interne de modernizare şi evoluţie lexicală.
Din suita de articole I., ordonate cronologic, spicuim Note despre datare şi predatare
(pp. 26–32), temă tutelară în activitatea lexicografică a autoarei, interesând-o de mult (1962) şi permanent, deoarece în cultura română, niciodată nu s-a înregistrat o adevărată „chasse aux premières datations“, în formula lui L. Gáldi. Un câmp semantic defrişat, numele de monede comentează cu entuziasm, stare de spirit a unui lingvist apt să se bucure de realizările altora, Din istoricul numelor de monede în limba română de Coman Lupu, 2006. Comentariul, pe baza unei documentaţii rivalizând cu informaţia autorului, abundă în aprecieri, puncte de vedere critice, sugestii, expresie a satisfacţiei unui lector pasionat şi exigent. Ghemul de probleme, degajat de subiect, a reclamat soluţionări apreciate (expresiile, frazeologia, create, comentate lingvistic) sau dezaprobate cu eleganţă. Recomandările pentru o nouă ediţie, cu amendamente, par fireşti, deoarece „Coman Lupu a dovedit că are calitatea şi capacitatea de a o face, căci este, în momentul de faţă, cel mai calificat în acest domeniu!“ Consideraţii lingvistice asupra denumirilor de textile din limba română (între lingvistică şi geografie) (p. 50–62), cum indică şi titlul, depăşeşte frontierele unei cercetări de limbă, trecând pe nesimţite pe teritoriul culturii generale. Conexiunile dintre denumirea unor textile şi diverse toponime de pe mapamond, de-altfel, surprinzătoare, captivează cititorul. Relaţii de felul Angora – Ankara, Genova – Jean, elipsă din jene fustyan „ţesătură din Geneva“, filaliu – oraşul Tafilalet din Maroc probează ligatura geografie-lingvistică. O perspectivă etimologico-semantică asupra denumirilor de materiale textile în limba română (pp. 62–82) are în vedere elemente de origine turcă cercetate complex, sub aspectul conservării semantismului în limba română (aba, borangic, catifea), al conversiunii toponim > nume de produs textil: şam > şam – numele oraşului Damasc în turcă, conturarea de noi sensuri în română: basma „ţesătură, stambă“, în turcă, „batistă“, „broboadă“. Revenind sau rămânând în spaţiul limbii vechi, prin Termeni cromatici de origine turcă în limba română (pp. 91–101), autoarea identifică un număr mare de împrumuturi, obsolete, în prezent, dar care cândva au reprezentat o realitate „vie“, pe care le ordonează, pentru sistematizare, în arhilexeme, fiecare dintre acestea dispunând de termeni numeroşi pentru a defini nuanţele. Cercetarea cromaticii sub multiple aspecte este încă un prilej, pentru autoare, de a sublinia „puterea de creativitate a limbii române, cât şi posibilităţile de asimilare a unor elemente străine din domeniul coloristicii“ (p. 101), trăsături remarcate şi de regretata Mioara Avram, în formula memorabilă „la créativité et l’hospitalité du roumain“. Tetraevanghelul lui Coresi stă la baza unor reflecţii privind denumirile de ţesături, îmbrăcăminte, încălţăminte (pp. 102, 110), care, în cele din urmă, duc la reiterarea chestiunii privind necesitatea unui Dicţionar al limbii române. Secolul al XVI-lea.
Partea a II-a, Anexe, se deschide cu un fel de memorialistică afectuoasă, din care ne limităm la câteva exemple: Prima oră cu profesorul Alexandru Rosetti, o caldă evocare în tehnica epitetului definitoriu (cultivat de Homer şi de atunci încoace): „legendarul Rosetti“ (impus în cultură şi ştiinţă, prin sfera multiplelor sale preocupări), „personaj falnic, de o rară distincţie, comportament elegant, veritabil domn şi savant“, executând gesturi memorabile cu valoare de simbol. Deschiderea unei ferestre pentru a oxigena amfiteatrul, gest firesc, e percepută simbolic de studenţi: profesorul din faţa lor le va deschide, metaforic, şi fereastra potrivită, către materia de curs: originile limbii române şi misterioasele ei legi fonetice. În acelaşi fel se procedează şi în cazul următor: „un mare profesor, Jacques Byck, excelent profesor, erudit de o mare supleţe a spiritului, mare cărturar, admirabilul profesor de gramatică a limbii române“ şi, în general, de limbă română, dar mai ales de limbă veche, „prieten de o viaţă cu Al. Rosetti; deschizător de orizonturi ştiinţifice“ (pentru tinerii care dispuneau de datele necesare!), el însuşi călăuzindu-i „pe acest drum plin de nebănuite frumuseţi“ (= filologia). Raportul profesor-discipol apare în lumina reală atunci când autoarea îşi aminteşte efortul de a fi rostit cuvenita oratio funebris, modificând ea însăşi, ad-hoc, timpurile verbale, instalând trecutul, acolo unde, până atunci, fusese prezentul. În relaţia cu fostul profesor, eleva se simte profund îndatorată. După întrebarea „Cum aş fi putut răsplăti tot ce mi-a dăruit acest mare cărturar?“, cititorul înţelege iminenţa opţiunii pentru limba veche, realizările sale ştiinţifice ulterioare stând sub semnul „unui ilustru specialist, care a slujit şi-a iubit limba română cu toată forţa sa“. Şansa de a-i fi întâlnit pe cei doi maeştri, mai întâi: „pe coperta unui manual“, apoi, „în carne şi oase“ în sălile de curs ale Facultăţii de Litere, a fost decisivă. În această lumină, cititorul decodează altfel dedicaţia de la începutul volumului. „Prinos marilor mei profesori, Alexandru Rosetti şi Jacques Byck, care m-au călăuzit către limba veche şi-nţeleaptă“. Autoarea reuşeşte să-l convingă de faptul că materialul ştiinţific dintre copertele cărţii de faţă, şi nu numai, poartă sigiliul personalităţilor profesorale amintite! Alături de aceştia, nu sunt uitate profesoarele din liceu fără de care…, la rândul lor, menţionate tangenţial ori expres, culminând cu Ce a însemnat şcoala centrală în viaţa mea?. Gratitudinea merge până la evocarea şcolii primare, omagiul autoarei pentru sistemul de învăţământ românesc interbelic fiind absolut.
Sub numele modest Anexe, secţiunea are, de fapt, o „pondere“ specială. O galerie de personaje fascinante subjugă cititorul: de la mari profesori la foşti studenţi (Eugen Simion), cu aceeaşi perspectivă, de la cei aflaţi în ţară la cei din exil (Basil Munteanu), de la români la străini (L. Gáldi), de la realizări ştiinţifice remarcabile la spectacole de teatru. Toate dau măsura unei sensibilităţi şi pasiuni pentru cultură comparabile cu aceea pentru ştiinţă. Chiar de la primul text, cititorul pătrunde într-un „muzeu sentimental privat“, acum devenit public. Majoritar este ocupat de fiinţe dispărute, dar pe care afecţiunea autoarei le învie pentru scurt timp în toată fosta lor splendoare. Florica Dimitrescu are capacitatea de a recompune atmosfera unor epoci defuncte, de pildă cea în care personalităţi ale ştiinţei şi culturii, repudiate de regim, supravieţuiau la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, ca într-o „arcă a lui Noe“, executând activităţi minore, în raport cu valoarea lor. În aceste circumstanţe, colaborarea la numitul institut a fost resimţită de lingvista în devenire ca „o necesitate ştiinţifică, o datorie şi o onoare“. Remarcabilă definiţie a unui episod din propria-i existenţă! Evocând acest trecut de înaltă clasă, autoarea nu ezită să propună revizuiri de imagine în cazul unor profesori de altădată. Unul ar fi Boris Cazacu „al cărui rol pozitiv, în «detectarea» tinerilor interesaţi de lingvistică nu trebuie neglijat“. Lucrând alături de profesorii săi, în amintitul institut, la dicţionare, texte vechi, formarea cuvintelor şi alte teme, tânăra studentă a continuat să se modeleze, urmând liniile directoare din facultate. Evocarea perioadei, pentru F. Dimitrescu, constituie încă un prilej de a sublinia însemnătatea şi valoarea maeştrilor în formarea şi evoluţia discipolilor: „Profesorii noştri au fost într-adevăr modele din toate punctele de vedere: rigoare ştiinţifică, seriozitate, ei practicau o cercetare profundă, atentă. Nimic nu era superficial. Totul era făcut ca să rămână. Nu erau lucruri făcute ca azi să le scrii şi mâine să le arunce. Nu! Textele pe care le-am lucrat sub îndrumarea lor cred că pot fi consultate şi astăzi cu folos, aşa încât se poate spune că fiecare dintre noi a pus o pietricică la edificiul limbii române“.