Desi istoricul e dator, cel putin teoretic, sa-si pastreze calmul si sa judece faptele cu raceala si fara partinire, el nu e mai putin om ca toti oamenii, cu optiuni proprii si atitudini marcat personale nutrite de ideile la care adera si de sentimentele pe care istoria i le inspira. Cliseul despre impasibilitatea „scribului“ care scrie, neturburat ca Sun, sub dictarea imperioasa a faptelor si a istoriei ramâne, in ciuda raspândirii ori tocmai de aceea un mit in miezul caruia sta o aspiratie nicicând si de nimeni satisfacuta. Istoria o scriu mereu invingatorii cu cerneala stapânului, iar invinsii nu fac decât s-o rescrie revizuind-o printre rânduri, pe ici pe colo si nu mereu in punctele esentiale.
Istoria istoriei ne arata o lunga negociere si, de fapt, o tocmeala intre invinsi si invingatori soldata cu revizuiri relative si niciodata definitive. Efectele acestei tocmeli nu sunt, pe termen lung, sigure si nu semnifica acelasi lucru in ochii protagonistilor. Intr-un articol senzational(ist!) din „Istorie si civilizatie“, dl Florin Constantiniu, redutabilul istoric al „invinsilor“, respinge si scoate din calendarul sarbatorilor laice ziua de 9 mai 1945: „Nimic de sarbatorit!“, exclama cu amaraciune si indignare istoricul nostru, desi e greu de crezut ca exclamatia sa o sa bata urechea surda a invingatorilor din nou reuniti la Moscova, pe 9 mai 2010, cu prilejul celei de-a 65-a aniversari a Zilei Victoriei impotriva Germaniei naziste in cel de Al Doilea Razboi Mondial. „De mult timp, ca istoric – scrie Florin Constantiniu – imi dadusem seama ca Al Doilea Razboi Mondial continua sa fie vazut prin ochelarii invingatorilor. Am scris si am spus la diverse dezbateri despre razboiul dintre 1939 – 1945 ca suntem prizonierii viziunii biruitorilor.“ As observa ca nu suntem doar prizonieri ai unei „viziuni“, ci veritabili detinuti ai istoriei distribuiti de marele regizor intr-un rol secundar, ca rolul valetului cu tava dintr-o piesa indelung jucata pe scena teatrului istoric românesc. E o distributie fixa in care doar actorii sunt mereu altii. Ce victorie sarbatorim noi la 9 mai? – se intreaba dl Florin Constantiniu si raspunde citând in sprijin si o pagina din jurnalul lui Goebbels: „Cel de-Al Doilea Razboi Mondial nu a insemnat – asa cum se pretinde – o batalie intre bine si rau, o confruntare intre libertate si opresiune, ci competitia dintre doua bande de raufacatori (…) lupta intre doua bande de criminali, una condusa de Hitler, alta de Stalin. Un Stalin ale carui crime erau acoperite de cei doi complici ai sai, Churchill si Roosevelt. Nu cred ca victoria bandei sovieto-anglo-americane trebuie celebrata. Pentru tarile baltice si cele din Europa de Est ea a adus o robie de peste patru decenii. Este momentul sa ne intrebam: victoria cui o sarbatorim la 9 mai 1945? Personal, cred ca nu este nimic de sarbatorit.“ Intr-adevar, nu e nimic de sarbatorit, ci numai de comemorat milioanele de morti, victimele eroice si tragice ale evenimentelor puse la cale de cei numiti.
Si Florin Sperlea, doctor in istorie si jurnalist, se intreaba intr-un articol in care sentimentele dau in clocot: „Care 9 mai?“ Ziua de 9 mai 1877, când Kogalniceanu si-a rostit celebrul sau discurs anuntând ca „suntem natiune de sine statatoare“, pare a fi intrat in calendarul aniversar al românilor „sub o zodie nefasta“ apasata de proximitatea cu alte 9-10 mai, cu 8 mai si, mai ales, cu un 9 mai pus in scena, in 1945, de Stalin nemultumit ca, inainte cu o zi, nemtii capitulasera doar in fata Aliatilor occidentali! In consecinta, conducatorul sovietic a cerut o noua ceremonie, pe 9 mai, „pentru ca germanii sa mai capituleze o data in fata trupelor sovietice“. Istoria joaca adesea in piese grotesti ori absurde. Ziua Victoriei, scrie Florin Sperlea, „a insemnat insa intrarea României in bezna regimului comunist impus de Uniunea Sovietica (…) un Gulag extins in tarile est-europene ocupate de Armata Rosie.“ Daca invingatorii au motivele lor sa aniverseze si sa sarbatoreasca, ce motive au invinsii sa asiste si sa participe la sarbatorirea ocuparii lor pret de aproape o jumatate de secol de catre biruitori?! E drept sa spunem si ca respectiva „ocupare“ s-a facut cu destula „mâna de lucru“ româneasca, nu doar cu mâna ocupantului. Si, in treacat fie spus, m-as feri sa calific o jumatate de secol, un segment al istoriei, ca o simpla paranteza istorica drept consecinta a unei „adunari de bezmetici vanitosi si oportunisti, unii semianalfabeti adusi pe deplin la putere in 1948 prin vointa exclusiva a Uniunii Sovietice, lasându-ne astazi dupa aproape 50 de ani de experiment nefericit o mostenire traumatizanta din punct de vedere politic, economico-social si mai ales moral“. Cu mostenirea trecutului stim ce s-a facut in ’89. Mai greu va fi cu mostenirea prezentului nostru luminos. Cu sentimentele mai ferm tinute in frâu, articolul doctorului in istorie Florin Sperlea intitulat „Regele Mihai, din nou la Moscova“, raspunde documentat aceleiasi intrebari a lui Florin Constantiniu: Ce sa caute invinsii la aniversarea ocupantului?! Regele Mihai, care a acceptat din nou sa participe la ceremoniile dedicate acestui eveniment, a oferit explicatiile si motivatiile sale: „prezenta sa a fost motivata prin faptul ca era singurul sef de stat din acea vreme care se mai afla in viata, fiind decorat de Stalin cu Ordinul Victoria.“ Daca decizia fostului suveran poate fi discutata si, eventual, cum face autorul articolului, amendata, nu cred ca inflamarea sa contra denumirii de „Marele Razboi pentru Apararea Patriei“ pe care istoricii rusi au pastrat-o pentru ceea ce s-a petrecut pe teritoriul lor acum 65 de ani este indrituita: fiecare popor isi aniverseaza si comemoreaza cum crede istoria prin care a trecut si in vâltoarea careia au cazut jertfa atâtia dintre fiii sai. Sunt morti pentru apararea unei tari invadate: de ce n-ar vorbi „cu evlavie“ despre Marele Razboi pentru Apararea Patriei? Citesc si acum cu emotie o carte precum „Cei vii si cei morti“ de excelentul scriitor sovietic (rus!) Konstantin Simonov, sunt atâtea filme si atâtea carti despre aceleasi tragice evenimente, nu totul si nu toate inseamna „propaganda“ si manipulare „ideologica“. Pe scurt, nu impartasesc deloc o asemenea apreciere: „Din punctul meu de vedere – scrie istoricul – fie ca vorbim despre URSS sau Rusia de astazi, razboiul Germaniei naziste impotriva Uniunii Sovietice a fost intotdeauna utilizat in scop propagandistic si valorizat ideologic, fiind numit si astazi de istoricii rusi Marele Razboi pentru Apararea Patriei transformat in epopee a neamurilor traitoare in patria proletariatului. Istoricii sovietici si rusi uita, atunci când vorbesc cu evlavie de Marele Razboi pentru Apararea Patriei…“ In rest, fireste, apucaturile hraparete si cuceritoare ale marelui imperiu de la rasarit sunt blamabile si, pentru noi, detestabile, cum sunt si pentru altii: „In urma cu cinci ani – aminteste Florin Sperlea – sefii de stat din tarile baltice au refuzat sa participe la ceremonie.“ La rândul sau, Andrei Brezianu noteaza reactia Chisinaului la aceleasi evenimente aniversare si comemorative: „Seful de stat de azi al tarii dintre Prut si Nistru a avut in doua rânduri cuvinte de intelepciune pe marginea acestui moment de reflectie si memorie. Mai intâi atunci când si-a explicat pozitia fata de solemnitatile din Piata Rosie: «Pe mine nu ma leaga nimic de Moscova. Acolo merg doar invingatorii, ce sa caute invinsii?»“ – a explicat Mihai Ghimpu absenta lui de la tribuna din Piata Rosie. Admirabil.
Dintre numeroasele articole si studii de un interes exceptional si care fac din „Istorie si civilizatie“ poate cea mai vie, instructiva si profund educativa revista de profil, sa mai citim un document extraordinar intitulat „Invatatorul Ion Mihalache in dialog politic cu printul Carol“. Nu in ultimul rând se cuvine sa insistam asupra cuvântului „dialog“: ne gasim intr-un moment prelungit (2010) când in România dialogul este practic suspendat, când nimeni nu intreaba pe nimeni si niciunul nu se intelege cu celalalt in interesul tarii. Criza cea mai mare in momentul de fata este „criza de cadre“ de care sufera România – o tara ca o nava plutind in deriva in timp ce comandantul se afla la… Anvers si nu acolo unde si atunci când trebuie. Iata de ce dialogul invatatorului cu printul este pe lânga valoarea de viata si de reflexie a spuselor celui dintâi, simbolic pentru increderea pe care cel de-al doilea, din vârf, i-o acorda celuilalt, consultându-l in chestiuni fundamentale, pentru prezentul si viitorul tarii, asa cum era ea in 1918, când dialogul avea loc. Informatiile si consideratiile pe care le formuleaza Ion Mihalache sunt dense si memorabile: acest invatator si politician român care si-a vazut lungul nasului refuzând in câteva rânduri oferta regala de a fi prim-ministru cunostea ca putini altii starea reala, mentalitatea si aspiratiile românilor din acea vreme, respectiv, ale clasei taranesti iesita dintr-un razboi si aflata in fata unor noi incercari. Printul vrea sa stie „Ce e prin Basarabia“, iar raspunsul Invatatorului e acesta: „Românii sunt la sate. Au sufletul primitor, naiv, de acum o suta de ani: lesne intri in sufletul lor, dar nu poti fi sigur de trainicia acestor sentimente: lipsa de constiinta nationala (notiunea de român = sclav, tigan); situatia economica: mai infloritoare, desi mai primitiva la suprafata, ca la noi…“. Ajuns la „chestia agrara“, invatatorul – iubitor de neam, dar lucid, realist si constient de marile lui lipsuri –, spune (stie) lucruri fundamentale pentru „starea natiunii“: „Românul subordoneaza totul pamântului: «Om fi frate cu românu, daca el ne-a da pamântul, cu rusul, cu germanul, cu cine a da pamânt»“. In ce conditii vor taranii pamântul, intreaba printul. Raspunsul lui Mihalache este din nou edificator: „Conditiile constituiesc o chestie secundara pentru taran. El vrea intâi pamânt, si il vrea individual: „cât mi-o da, sa fie al meu; la urma urmei, si cu plata, ca «pamântul se plateste singur»“. Sesizati aici viitoarea mândrie individualista cu care Ilie Moromete va spune: „domnule, toata viata am fost independent“? In chestiunea „marii proprietati“, Invatatorul si taranistul Ion Mihalache gândeste cam in felul unui comunist ca inginerul Ion Iliescu dupa ’90, când incepuse sa vorbeasca – vorba a ramas – despre eficienta si rentabilitatea „marilor exploatatii agricole“, cea mai buna forma de a reface agricultura si „viata la tara“. Asadar, intrebat ce crede despre marea proprietate, Ion Mihalache raspunde ferm si scurt: „Trebuie desfiintata. Daca am ajuns aici pricina e ca ne-a guvernat marea proprietate, care nu poate trai, sub forma extensiva, decât robind brate si lasând satele in ignoranta.“ La observatia printului ca „nu toti care au guvernat sunt mari proprietari“, invatatorul raspunde: „Dar niciunul dintre ei nu a putut legifera contra marii proprietati. Ea n-are destule elemente capabile sa conduca tara numai, dar si-a alipit intelectuali printr-un sistem politic potrivit intereselor ei si-i tine bine bugetul sinecurist ca sustinatori al ei“. Formidabil! Continuând sa-l informeze pe print mai bine, mai mult, mai profund decât un intreg Institut de cercetare a mentalitatii si economiei agrare, Invatatorul spune: „Sa presupunem ca va atârna mai slab la cântar productiunea grâului României (din cauza slabei pregatiri a taranului – n.n.). Dar nu trebuie pierdut din vedere un element care nu se poate cântari si nici citi in bilant: puterea de viata a natiunii, viata omului. E fapt ca taranul român e stors de viata si evident inferior sufleteste celui din Arad, Transilvania, Bucovina, Basarabia, Bulgaria, Serbia, adica de jur imprejur. Pricina? S-a zis: rasa. Dar rasa e aceeasi in Transilvania si in Basarabia. Sare in ochi ca e regimul exploatator si ruinator al marii proprietati. Si daca e sa facem un element viguros din taran, câstigul patriei e mult mai mare ca cele câteva vagoane de grâu la export. Dar nici in balanta economica nu vom avea mai putine rezultate. Care este exploatarea rationala pe care o face azi marea proprietate? Nu o exploatez tot ca mica proprietate prin sistemul arendasiei si subarendasiei? Aceeasi cultura, deci; in cazul cel mai rau se va face in plus, ca omul lucreaza mai cu tragere de inima pentru el ca pentru altul… Sa altoim improprietarirea pe principiul cooperatiei; obstiile cu agronomi dau rezultate superioare…“ Despre obstii, despre „parcelarea ridicula“ a pamântului, despre marimea proprietatii individuale ca ea sa fie rentabila, despre „proprietatea mijlocie“, despre rolul invatatorilor in razboi, pe front si despre profesorii care-i „fac“ pe invatatori – parerile lui Mihalache vadesc o mare priza la soarta si viata comunitatilor satesti si o viziune rationala extrem de actuala si azi – daca n-ar fi prea târziu. Documentul descoperit si prezentat de Alexandru Badea in „Istorie si civilizatie“ este extraordinar: daca nu mai poate fi aplicat in realitate din lipsa de „cadre“ capabile si iubitoare de popor, dialogul dintre print si invatator merita macar pus in scena de un scriitor (poate chiar autorul descoperirii si prezentarii) sub titlul „Printul si Invatatorul“. Macar pe scena sa mai vedem cum „duduie“ agricultura româneasca aflata la pamânt. Binomul acesta Print/Invatator e poate una din cheile cu care se va putea cândva, când „cadrele“ vor exista, sa intredeschidem usa viitorului. Dialogul cu Tara, consultarea maselor nu se fac asa cum au crezut demagogii, fostii si actualii conducatori in Piata Universitatii, ci intrebând pe cine trebuie, ascultând vocile celor ce simt cum bate inima tarii. Fraternizarile din Piata astupa urechea, degradeaza orice dialog.