Presedintele si feministele lui

În decembrie anul trecut, pe coperta faimoasei reviste „Rolling Stone“ trona pe fundalul culorilor steagului italian un zâmbitor Silvio Berlusconi (Premier si Presedinte al Consiliului „dell’Italia repubblicana“), declarat starul rock al anului, râvnita distinctie acordându-i-se în urma minunatelor sale prestatii în telenovela „Noemi Letizia“ (în rolul principal Noemi Letizia si Premierul).

Dar ceea ce era mai bun abia urma sa urmeze. Majoritatea intelectualilor italieni care nu au facut o criza de apoplexie cu ocazia primei telenovele o pot face acum, odata cu iesirea pe „piata media“ a celei de-a doua minore devenite majora la timp si a carei faima a deposedat-o de numele de familie, devenind din Ruby… Rubygate. Trebuie sa recunosc: stricta focalizare asupra lui Silvio Berlusconi mi se pare injusta, în masura în care asistam la un fenomen general de gigoloizare politica în Europa si nu numai (Sarkozy-Carla Bruni, reprezentantii Georgiei care petrec cu 80 de prostituate la Summit-ul NATO, inepta mediatizare a casatoriei printului William sau autohtona Elena). Mai nou, politicienii se prezinta si se vând asemeni masinilor cu multi cai putere, dotate cu cele mai sofisticate sisteme de securitate si de confort, dar care par sa nu faca doi bani fara o pereche de silicoane lânga. Presupun ca e vorba de punerea în practica a vorbei de duh a tuturor feministelor de pe sticla (sticla aia care îngrasa 5 kilograme) care se alina si se alinta între ele cu credinta ca „în spatele fiecarui barbat puternic sta o femeie puternica“… sau asa ceva. Recunoscându-mi umilul rol de fiinta exclusa din „domeniul ratiunii“ de atâtea sute de ani si cu argumente atât de virile, ma întreb, fara nicio intentie de a deveni avocatul diavolului: trebuie sa ma bucur ca pe lânga barbat exista o femeie sau sa plâng pentru ca este pe lânga, în spate si sta? Am remarcat si cu alte ocazii ca miza feminismelor a stat în a transforma (a ridica?) femeia de la rangul de a fi subiect de observatie sau de discutie (precum vremea si fotbalul) la rangul de a fi un subiect. Asta se întâmpla cam târziu, tocmai în momentul în care barbatii se saturau de el, îl deconstruiau si îl scoteau din moda. Totusi, de-a lungul istoriei au avut abilitatea sa construiasca cel putin un sistem care sa functioneze si în absenta subiectului ca urmas al blajinei persoane crestine. Când atributele metafizice ale subiectului s-au evaporat, sau, dupa cum ar spune Nietzsche, când unii au descoperit maimutareala din spatele genealogiei moralei, subiectul s-a transformat în capul de locuitor identificabil prin proprietatile lui. Era un moment propice pentru ca sexul slab sa îsi revendice si el dreptul de proprietate, inclusiv asupra propriului trup. De unde confuzii nenumarate: feministe sunt si playmate-urile si filosoafele serioase, si carieristele si casnicele… iar „emanciparea“, daca e sa o luam dupa numarul aspirantelor la o pozitie „pe sticla“, nu e decât numele unei strategii comerciale (rationale?/ masculine?) de a înlocui aservirea femeii cu cea a asa-zisei feminitati. De fapt, multe femei sunt aservite tocmai prin (de)servirea lor cu supradoze fatale de „feminitate“.
Aporiile în care se zbat feminismele par de nedepasit, în masura în care femeia trebuie „extrasa“ dintr-un sistem gata construit (evident, masculin). Daca femeia e „natura“, cum sa ajungi la ea? Printr-o „reductie fenomenologica“, care vizeaza stadiul pre-obiectiv al fiintei? A raspunde la întrebarea aceasta nu poate duce decât (din nou) fie la excluderi, fie la „eternul feminin“ si la „porumbite care-si cânta amorul“ (pe limba lor). O solutie à la Levinas care sa-l faca pe individ sa se consume într-o eterna grija pentru celalalt nu pare sa functioneze (prea mult Photoshop strica la chip). Daca femeia e la fel de „culturala“ ca barbatul, cum sa o definesti fara a cadea într-o întrebare metafizica (adica masculina), de genul: „Ce e femeia?“. Ca discursul feminist e blocat în aceste aporii demonstreaza practic manifestatiile care au avut loc pe data de 13 decembrie în mai toata Italia. Sub sloganul „Daca nu acum, când?“ femeile italiene de toate coloraturile (de la prostituate la maicute) s-au adunat în piete pentru a scanda, desigur, împotriva Premierului (ceea ce are o logica), dar, mai ales pentru a-si apara demnitatea… fiecare pe a ei. Prostituatele îsi aparau demnitatea de sex-workers, iar celelalte îsi aparau… demnitatea. De unde si diviziunea dintre ele deplânsa de feministele care vad în ea o ocolire a realelor probleme: Berlusconi pe de o parte si a faptului ca asa-zisele activitati strict feminine ramân cantonate în formula care asociaza plata cu degradarea (nu e vorba desigur, numai de sex-workers, ci si de activitati precum îngrijirea batrânilor si copiilor cu greu scoasa din cadrul obligatiilor „naturale“ ale femeilor pentru a fi integrate într-o forma de munca platita). Desigur, în partile „bogate“ ale Italiei muncile înjositoare sunt prestate exclusiv de „extracomunitari“ (în zonele sarace precum Sicilia, supranumita si Somalia Italiei, femeile au ramas exact unde erau acum 400 sau 500 de ani si în plus, multora dintre ele, intens spalate pe creier de Biserica: li se pare normal sa fie asa), majoritari de nationalitate româna. Statutul lor legal e quasi-inexistent. Incompetenta statului român de a face fata presei italiene, care ca orice presa traieste din distorsiuni monstruoase, nu a facut decât sa ofere Italiei si altor tari forta de munca la negru, pe an ce trece mai „ieftina“. În spatele discursurilor fasciste italiene stau sute de mii de „infirmiere“ si muncitori români care, în urma scandalurilor mediatice, lucreaza aproape la jumatate de pret fata de cum o faceau acum 3-4 ani. Si când spun „discursuri fasciste“ nu urmaresc efecte de retorica. Conform unui articol din „The Guardian“ (cu date preluate din „Corriere della Sera“) scandalurile sexuale ale lui „Il Cavaliere“, în loc sa diminueze popularitatea partidului sau a facut-o sa creasca în ultimul an de la 27,6% la 30,2%. Alternativa pe care ar avea-o italienii în absenta lui Berlusconi e sumbra: coalitia fascista a lui Gianfranco Fini sau o minoritate de centru-stânga cu renume pentru incapacitatea de a se coaliza într-o veritabila opozitie condusa de Pier Luigi Bersani.
Dar de unde capacitatea misterioasa a lui Berlusconi de a rezista „gravitatiei politice“? Pentru cine a vazut „Videocracy“ raspunsul e clar. Berlusconi schimba radical conceptul de lider politic clasic, care are macar „bunul-simt“ de a se prezenta ipocrit în fata maselor, prezentând doar „fata stralucitoare“ si familist-crestina a afacerii. Berlusconi e visul multor italieni în a caror vene curge de zeci de ani o televiziune Berlusconi si o presa Berlusconi care combina cu succes calitatile de „latin lover“ cu cele ale visului american (masini mari, vile mari, conturi mari, sâni mari). Previziunile lui Pasolini care vedea în televiziune, în papalitate si în fascism cele mai mari pericole s-au adeverit. Il Cavaliere a înteles lectia istoriei secolului trecut: a înteles ca a conduce masele înseamna a le crea, extragând maximul de întelepciune din vorba lui Mussolini dupa care a conduce poporul italian nu e dificil, ci inutil. Si pe buna dreptate, un popor s-ar putea realmente revolta, pe când o masa de telespectatori e mult mai amuzanta. Asa ca prima emisiune TV marca Berlusconi (un soi de poker pe dezbracate care a stârnit nu furia moralistilor, ci a patronilor de fabrici care se plângeau de muncitorul care venea la fabrica deja vlaguit dupa ce asteptase toata noaptea sa vada ce se ascunde sub desuurile nevestelor altora) nu e doar începutul unei cariere media, ci începutul carierei sale politice. Daca n-am sti mai bine aproape ca am putea vedea în liderul italian cel mai mare „exeget“ a teoriilor despre putere ale lui Foucault. Berlusconi are un talent natural în a identifica exact pe unde se disemineaza puterea si cum poate ea actiona la nivele aparent banale. Dupa ce am vazut „Videocracy“ (sau despre ascensiunea politica a unui din ce în ce mai putin mascat star porno) am început sa-mi pun serioase întrebari cu privire la viitorul politic al lui Dan Diaconescu. Rating-urile uluitoare ale OTV-ului ma fac sa ma întreb daca poporul (?), masa de români poate rezista tentatiei de a transforma în lider un Ales care se prezinta în fata natiei nu numai cu nenumarate Elodii, ci si cu „retete cu usturoi pentru a supravietui Apocalipsei“.
Revenind însa la Il Cavaliere si la feministele lui (în masura în care El le poate iubi pe toate, indiferent de gradul de demnitate de care dispun) putem observa ca a luat-o înaintea altor politicieni, prefigurând si introducând noi trasaturi în însasi ideea de lider, în masura în care, în mod paradoxal, folosindu-se abil de puterea descentrata a reusit o „recentralizare a ei“. În Italia se vorbeste pe buna-dreptate de existenta unui „regim“. Foucault avea naivitatea de a crede ca exista trei planuri care ar putea „deconecta cresterea capacitatii (tehnice) de o intensificare a relatiilor de putere“. El vedea posibilitatea unui soi de „iluminare“, „iesire“ (desigur, fara valente metafizice) în faptul ca „dominatia asupra lucrurilor trece prin raportul cu ceilalti, iar acesta, la rândul lui, implica, de fiecare data, relatii cu sine însusi, si invers“. Sa fi vazut Foucault în „relatia cu sine însusi“ o posibilitate de a salva o farâma de lumina din esecul Luminilor? Trebuie sa recunoastem, ca cel putin din punct de vedere logic, daca ar fi sa reîncepem de undeva (aserviti cum suntem de ramasitele grecesti si crestine), „relatia cu sine“ pare sa fie în continuare punctul de pornire. Un personaj precum Berlusconi vine însa sa ne arate fara prea multa teorie ca „relatia cu sine“ daca e îndeajuns de mult mediata (a se lua în considerare toate valentele acestui cuvânt) poate topi într-o indistinctie de nedescris cele trei tipuri de raporturi care ar trebui sa se regleze oarecum homeostatic între ele. În societatea de telespectatori Big Brother pe care liderul politic a creat-o e practic imposibil sa distingi relatia cu sine de relatia cu ceilalti sau cu lucrurile. Pe deasupra indistinctiei între medieri si cei care mediaza, liderii politici mai au la îndemâna o alta extrem de folositoare (despre care am vorbit deja în alt articol, „Tribuna“, nr. 202), cea dintre bani si non-bani. Feminismele sunt anacronice în masura în care se mai revendica de la un limbaj ce mizeaza pe opozitia subiect-obiect. Indistinctiile de care vorbeam, depasesc lumea pasionala a violentei dintre cele doua. Un Walter Benjamin mult mai interesant în teoria despre alegorie decât în cea despre reproducerea mecanica observa tocmai disparitia celebrei opozitii în procesul de fetisizare si alegorizare a marfii. Piata media, piata financiara sau pietele mai clasice de unde ne mai cumparam rosii, supun obiectul unei „experiente alegorice. E extrapolat din contextul vietii, dezmembrat si în acelasi timp conservat“. Alegoria are multe de a face cu o „macelarie“. Stabilirea pretului e un proces „enigmatic“, „mistic“ (demult dezlipita de costurile de productie sau plata fortei de munca) ce transforma marfa ca valoare în ceva universal, fiind în acelasi timp si un lucru cât se poate de „real“. Prin urmare problema feministelor a devenit identica cu cea a oricarui individ al societatii „alegorizate“. Înainte de a stabili doza exacta de „demnitate“ a tipurilor de munca, ar trebui sa stabileasca si momentele exacte în care ei & ele nu sunt „în relatia cu sine“, cu „altii“ si cu „lucrurile“ doar bucata de carne fetisizata în abatorul global (perioada de somn se exclude). Pâna atunci, oricât s-ar revolta, ei & ele apartin de drept si de fapt, si poate… chiar „pe buna dreptate“, Cavalerului.