Sari la conținut
Autor: Dumitru Micu
Apărut în nr. 500

„Povestiri gândite – gânduri trăite“

    V de la viol, noul volum al Ilenei Ioanid, reuneşte „poveşti“ de un fel aparte, nu altul decât cel propriu precedentelor scrieri literare prozastice ale autoarei. Prezentate subsidiar drept „poveşti  gândite – gânduri trăite – în retrovizor“, acestea sunt „producte“ (cum ar zice Gherea) de speţa eseului meditativ, incluzând în proporţii şi structurări variabile naraţie, descripţie, observaţie, segmente de frescă socială, incursiuni istorice, comentarii felurite (etice, politice, sociologice, filosofice), analiză şi mai ales autoanaliză psihologică, umor, ironie şi autoironie, situări polemice, rememorări, confesie, pulsaţie lirică.
    Oricâte şi oricât de diverse ar fi particularităţile de natură categorială (genuri, specii) încorporate discursului eseistic, sursa generativă a acestui discurs e de natură autobiografică. Autobiografică în sensul cel mai larg. Factorul declanşator (sau măcar implicat, definitor) al „gândurilor trăite“, al reflecţiilor, al evocărilor, al efuziilor admirative şi al respingerilor, al vervei asociative este, de fiecare dată, un fapt de viaţă, o amintire (adesea, din copilărie sau adolescenţă), un moment semnificativ în ordinea subiectivă, un eveniment, mai ales dintre cele tragice, din istoria contemporană, precum, de exemplu, uciderea lui Nagy Imre şi a adepţilor săi, cu efect traumatizant în propria conştiinţă. Nu puţine menţionări, mai toate afabile, privesc experienţe ale călătoriilor şi popasurilor scriitoarei în o seamă de ţări vest-europene, în regiuni din fosta Uniune Sovietică, în Statele Unite. Prin violent contrast, referirile la cel de al Doilea Război Mondial, la teroarea nazistă, la opresiunea spirituală şi la întreaga atmosferă sufocantă din perioada stalinistă introduc în carte tonuri ale depresiei, ale indignării şi revoltei, ale groazei, ale dispreţului.
    Consternante sunt şi denunţările de fenomenalităţi penibile tot mai caracteristice, la dimensiuni planetare, epocii actuale: proliferarea fanatismelor, a violenţei, a criminalităţii, eludarea oricărei moralităţi şi chiar a oricărei precauţii în materie sexuală, destrăbălarea precoce, abuzarea sexuală a copiilor de ambe sexe (drogarea începând din copilărie), comercializarea practicilor de orice natură, de la prostituţie la oficierile religioase, şi alte orori. Toate acestea fac obiectul unui rechizitoriu explicit în cel mai amplu eseu din volum, acela care dă şi titlul cărţii. Semnalatele aberaţii sunt, în înţelegerea Ilenei Ioanid, aspecte ale unui „viol“, prin care „natura umană se destramă până dincolo de starea ei primitivă“. Căci, argumentează ea, invocând o carte italiană, La Storia de Elsa Morante, „nu numai violul fizic marchează pentru totdeauna psihicul (…), există şi un viol al psihicului. Care afectează, într-un fel sau altul, întreaga fiinţă. E vorba de starea psihosomatică a fiinţei umane“. Violul de ambele feluri constituie „violenţa supremă împotriva fiinţei umane“. Un alt eseu, Ceaţa, ne previne, spre final, că multiplele aberaţii inerente evoluţiilor din secolul al XX-lea şi de azi ameninţă însăşi existenţa speciei omeneşti. Aserţiunea e exemplificată simbolic prin păţania dintr-o excursie în Apuseni a elevelor unei şcoli confesionale din Oradea. În timpul urcuşului pe marginea unei prăpăstii, se lasă pese fete şi peste profesoarele ce le conduc o ceaţă „atât de densă, încât o puteai tăia cu cuţitul, bucăţi-bucăţi“. „Nu ne puteam apuca mâna stângă cu dreapta. Darămite pe colega sau profesoara călugăriţă de lângă noi. Eram asediate. Ceaţa ne învăluia şi ne izola perfect, ne făcea invizibile nu numai pentru celelalte, dar şi pentru noi înşine. Parcă nu mai existam“. Situaţia desperată a excursionistelor este, în reprezentarea naratoarei, imaginea miniaturală a primejdiei ce paşte, în prezent, umanitatea: „Ceaţa nu e numai peste ochii unora… Prăpastia pe lângă care ne trăim zilele – clipele de viaţă –, echilibristica la care suntem supuşi – e destinul nostru al tuturor. Nu numai umanul din noi – însăşi soarta speciei e în joc“.
    Nu în toate textele ce compun volumul V de la viol epicul e aproape mistuit în eseu, precum în scrierile evidenţiate. Prima bucată, Samu – muzicantul, portretizează un tânăr de condiţie jalnică, alienat mintal, de soiul lui Zobie şi al Milogului lui Delavrancea, al bicisnicului arghezian Sângerece; în următoarele, apar profiluri diverse din alte sfere existenţiale: o fetiţă ce scoate, din milă, capul unei pisici prinse într-o cutie de conserve, o adolescentă ce îşi aşteaptă prietenul, zadarnic, ore în şir, în stradă, pentru ca, aflând că a murit într-un accident, să se culpabilizeze  pentru că nu-l aşteptase îndeajuns, câteva călugăriţe profesoare, un medic aproape sfânt şi un altul şarlatan, un sociolog ceh, prăpădit într-un accident de automobil în Franţa, unde venise la un congres. Alte „poveşti“ sunt punctate de situaţii altfel surprinzătoare. Ajunsă la Florenţa, noaptea, naratoarea nu găseşte, în tot oraşul, nici o cameră de hotel liberă. Încearcă la o pensiune de călugăriţe. Acolo există odăi, dar portăreasa, aflând că nu e catolică, ci protestantă, îi trânteşte poarta în nas. Un bărbat are un coşmar, în urma căruia face infarct şi sucombă. Pur eseu, compunerea titulară a volumului debutează, totuşi, epic, înfiorător: printr-o scenă de viol bestial, comis de o haită de brute asupra unei tinere mame, în prezenţa fiicei şi a fiului acesteia.
    Indiferent însă dacă o scriere sau alta include sau nu materie epică, proza Ilenei Ioanid, în totalitate, se află la antipodul literaturii de creaţie obiectivă. Scriitoarea nu narează, nu evocă şi nu zugrăveşte nimic fără a comenta, a problematiza, a relaţiona, a face digresii şi, când e cazul, a reţine palpitul emotiv aferent semnalizării de realităţi încântătoare sau şocante, observării de situaţii insolite. Eminamente „literatură“, adică făurită, elaborată, opera ei pare a se vrea, dimpotrivă, cu desăvârşire spontană, literal autentică, neîndatorată imaginaţiei, ieşită exclusiv din ceea ce scriitoarea a trăit şi cunoscut direct. De aici şi apariţia în „poveşti“ nu doar a diverselor personaje ce s-ar putea să fie fictive, întrucât nu li se poate stabili eventuala identitate reală, ci şi, sub numele întregi sau reduse la iniţiale, a unor persoane şi personalităţi existente aievea, ca Valeriu Cristea, Eugen Simion, Magdalena Popescu-Bedrosian,
    C. Stănescu şi alţii: scriitori şi oameni de cultură români şi străini. Ileana Ioanid scrie ca şi cum ar vorbi la un colocviu (cu pasiune şi, totuşi, stilizat). Malraux declara, într-un interviu, că scria pentru a ridica probleme, a declanşa dezbateri, „poveştile“ servindu-i doar ca pretexte. Aceasta e şi „poetica“ Ilenei Ioanid.
    Cea mai evidentă caracteristică a literaturii Ilenei Ioanid e intelectualitatea. Divers informată, familiarizată cu toate principalele domenii ale culturii umanistice, la curent şi cu înfăptuirile ştiinţifice contemporane de vârf, cultura şi viaţa sunt pentru scriitoare un tot indivizibil. În proza ei, naraţiunea fuzionează cu teoretizarea, relatarea de fapte din realitatea imediată cu expansiuni pe tărâmurile cunoaşterii şi ale creaţiei, referirile la amici alternează cu menţionări de lecturi, de curente şi şcoli, de scriitori, compozitori, artişti plastici, savanţi, gânditori, istorici, esteticieni, actori şi regizori de teatru şi cinematograf, coregrafi şi alte felurite particularităţi de pretutindeni, contemporane şi din trecut.
    Sub titlul „DOUBLE JE“ – Căutări, scriitoarea îşi rezumă procesul de autoformare, insistând asupra învăţării, cu mari eforturi, a limbii române, limba ei maternă fiind maghiara. De unde, în copilărie, nu ştia româneşte deloc, ajunsă la Bucureşti, şi-a însuşit graiul nostru la un asemenea grad de perfecţie, încât, creându-şi prin el un „dublu eu“, a devenit scriitoare română. O scriitoare ce se distinge estetic tocmai prin bogăţia limbii şi rafinamentul stilistic.