Sari la conținut
Autor: AL. CISTELECAN
Apărut în nr. 283

Portrete in carbune. Petru Poanta

    Critic si istoric literar (numele la nastere: Poanta). Nascut la 7 aprilie 1947, in Cerisor, Hunedoara. Fiul lui Nicolae Poanta si al Iuliei (n. Poanta), tarani. Scoala elementara in Cerisor, gimnaziul si liceul (absolvit in 1965) la Hunedoara. Facultatea de filologie a Universitatii „Babes-Bolyai“, Cluj (1965-1970), sectia româna. In 1981 a urmat cursurile de vara ale Universitatii italiene pentru straini din Perugia. Redactor la revista „Steaua“ (1970-1990), consilier sef la Inspectoratul pentru cultura Cluj (1991-1997), redactor la Editura Didactica si Pedagogica (1997-1999), referent si director al Centrului Creatiei Populare Cluj (1999-2001), director la Directia pentru cultura, culte si patrimoniu national Cluj (2001-2006); de atunci consilier in cadrul aceleiasi Directii. A debutat cu traduceri din Trakl in „Tribuna“, 1966. Primul articol de critica literara ii apare in „Echinox“ (1968); e unul dintre fondatorii revistei si primul ei cronicar literar. Editorial debuteaza in 1973, cu „Modalitati lirice contemporane“ (Editura Dacia, Cluj; premiul Asociatiei Scriitorilor Cluj). A mai publicat volumele „Poezia lui George Cosbuc“ (Editura Dacia, Cluj, 1976), „Radiografii“ (Editura Dacia, Cluj, 1978), „Radiografii“ II (Editura Dacia, Cluj, 1983), „Scriitori contemporani“ (Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994), „George Cosbuc, poetul“ (Editura Demiurg, Bucuresti, 1994), „Cercul literar de la Sibiu“ (Editura Clusium, Cluj, 1997; editia a II-a, numita „Cercul de la Sibiu“, Editura Ideea Europeana, Bucuresti, 2006), „Dictionar de poeti. Clujul contemporan“ (Fundatia Culturala Forum, Cluj, 1998; editia a II-a, Editura Clusium, Cluj, 1999), „Efectul „Echinox“ sau despre echilibru“ (Biblioteca Apostrof, Cluj, 2003; premiul Uniunii Scriitorilor), „Opera lui George Cosbuc“ (Casa Cartii de Stiinta, Cluj, 2004), „Clujul meu. Oameni si locuri“ (Casa Cartii de Stiinta, Cluj, 2006), „Clujul meu. Anii saptezeci“ (Casa Cartii de Stiinta, Cluj, 2007). A mai primit premiul Asociatiei Scriitorilor din Cluj in 1978, 1994, 2006, 2007; in 1990 a primit premiul Societatii culturale „Lucian Blaga“, iar in 1997 – premiul „Poesis“. Face parte din colectivele care au realizat „Dictionarul Scriitorilor Români“ si „Dictionarul general al literaturii române“. Coordoneaza, la Editura Didactica si Pedagogica, colectia „Biblioteca scolii“. A semnat si cu pseudonimele Mihai Negru, Paul Petrescu, Ioan Bucur. Numeroase prefete si postfete la volume de poezii (Horia Badescu, Aurel Gurghianu, Marius Robescu, Ion Cristofor s.a.). Sotul criticului literar Irina Petras. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1979. Colaborator al revistelor „Steaua“, „Tribuna“, „Transilvania“, „Vatra“, „Ateneu“, „Literatorul“, „Contemporanul – Ideea europeana“, „România literara“, „Apostrof“, „Echinox“ s.a.
    *
    Primul cronicar al revistei „Echinox“, Poanta si-a exprimat repede preferinta pentru critica de poezie, devenind unul dintre comentatorii-reper ai fenomenului poetic la zi. Treptat, insa, activitatea lui s-a desfacut in trei directii (nu foarte divergente): critica la zi a poeziei (dar nu numai, desi masiv preferential), cercetarea literara de tip istoric-eseistic si o literatura confesiva la marginea eseului sau, mai degraba, o eseistica la marginea confesiunii.
    Cartea de debut, „Modalitati lirice contemporane“, e o sinteza care-si propune sa contureze principalele directii in care se structureaza poezia româna postbelica. Autorii clasati in aceste directii, unele numite mai conceptual, altele mai metaforic („Patos si angajare“, „Forme abstracte ale liricii“, „Catre o noua aventura“ etc.) sunt dintre cei care au debutat dupa 1940 (desi nu toti; sunt tratati si suprarealisti care au debutat mai devreme). „Directiile“ lui Poanta reprezinta, de fapt, niste tipologii de discurs poetic si temperament vizionar (sau doar creativ) si suma lor urmeaza sa dea o imagine coerenta a miscarii poetice, sa disciplineze „haosul“ efervescent al actualitatii. Principiul de fond se revendica de la „stabilirea genezei formelor“ si, daca nu o istorie, macar o dialectica a formelor subintinde toata expertiza de poezie a lui Poanta.
    E un principiu care incurajeaza generalizarile si conceptualizarea, ba chiar si crizele de teorie, dar Poanta nu-i mai putin un critic aplicat, analitic, legat de individualitatea concreta a fiecarui poet. Ca traditie critica el se inscrie pe linie impresionista, sarind, dupa recomandarea lovinesciana, direct in miezul genetic al poeziei si practicând o analiza colorata, de formule pregnante si judecati penetrante. Nu mai putin interpretarile sale se sprijina in drepturile aduse de estetica receptarii, dar fara a aluneca in subiectivism. Poanta e atent cu scrupul la contextul literar si ideologic si-si inscrie „personajele“ (uneori practica deliberat portretul sainte-beuvian) in tablouri riguros schitate, cu contextul clarificat. Sinteza lui porneste, de fapt, din post-proletcultism (si chiar autorii selectati din aceasta secventa sunt abordati dupa lepadarea de proletcultism) si traseaza liniile emergente pe care s-a derulat poezia româna in anii 60-70. In prim-plan se situeaza, vrând-nevrând (Poanta nu face partizanat generationist), generatia 60, careia, insa, ii retrage „simbolul“ intemeietor al jertfei lui Labis; o plaseaza mai degraba pe dimensiunea recuperatoare a modernismului. La locul cuvenit e pusa, in dialectica emanciparii de tematism, „insurectia“ peisagista a poetilor stelisti, cu nuantate analize dedicate intregului grup, intr-un gest de justitie critica. Clasificarile sunt relative iar criteriul tipologic revendica si prezenta unor poeti intrati mai apoi in umbra, dar Poanta nu sacrifica exigenta de judecata (desi e obligat, pentru consistenta unor „directii“, sa practice abuzul cantitativ de nume). In totul, insa, Modalitati… e o imagine cuprinzatoare (nu si completa) a unui peisaj liric in miscare.
    Cele doua volume de „Radiografii“ (selectii de cronici) nu mai au unitatea primei carti, desi nu le lipseste un principiu de organizare si chiar de geometrizare (mai ales in cazul celui dintâi). Impresionismul ca metoda critica primeste aici o indreptatire teoretica indirecta, prin pledoaria dedicata recenziei. Pentru Poanta, recenzia „constituie imaginea esentializata a codului etic al criticii“, fiind, „o moralitate“ care profeseaza „incizia, radiografia rapida“. Peste toate, „criticul nu trebuie sa plictiseasca, ci sa surprinda“, Poanta trecând evident de partea celor care dau criticii sansa creatiei (fie si ca spectacol de inteligenta). Aceasta scriitura vioaie si concisa, afirmativa („un critic trebuie sa afirme si nu neaparat sa demonstreze“) si decisa e sustinuta egal in toate cronicile strânse (si nestrânse) in volum. Prima parte, dedicata majoritar unor prozatori, e si cea mai eterogena, mergând de la Ion Creanga pâna la Eugen Uricaru. Prozatorii contemporani sunt exclusiv clujeni (si incepe deja sa se manifeste, in scrisul lui Poanta, daca nu o discriminare localista, macar un atasament in plus fata de „clujenism“), dar nu supradimensionati. Când afectele sunt mai libere, si observatiile devin parca mai subtile (un exemplu ar fi studiul despre Creanga, in care demonstratia – caci, totusi, criticul mai si demonstreaza – subliniaza consistenta „carnavalesca“ a lumii scriitorului). Iar atunci când numele abordate sunt mai riscante, judecata de valoare dispare, elegant, in descriptivism critic. Celelalte doua sectiuni trateaza, prima, poeti din generatia 50, iar cealalta amesteca poetii din seriile 60 si 70. Desi simple recenzii, comentariile lui Poanta refac, ritualic si concis, traseul fiecarui poet. Si mai amestecate sunt lucrurile in „Radiografii II“, unde recenziile par puse in ordinea aparitiei lor in reviste. E, insa, volumul in care Poanta incepe sa acorde atentie si poetilor din generatia ’80 (Matei Visniec, Emil Hurezeanu, Augustin Pop, Ion Cristofor, T. T. Cosovei sunt primii beneficiari). O atentie severa, neimpresionata de fanfarele de lansare: „poetul acesta – zice el de T. T. Cosovei – este de fapt modest“. E vorba aici de o severitate punctuala, dar care se va dovedi, in realitate, metodica. Cum numele mari sunt amestecate fara grija cu nume insignifiante, critica lui Poanta pierde din ascutimea judecatilor si devine mai culanta cu toata lumea. Din aceeasi serie de culegeri de cronici face parte si volumul de „Scriitori contemporani“ (subintitulat, de altfel, si el „Radiografii“), si el construit cu un fel de nonsalanta deplina a selectiei cartilor si autorilor, sub scuza ca „toti apartin literaturii române contemporane“. Probabil in sensul extins sau literal al cuvântului. Prozatori, poeti, critici, de vârste si orientari diferite, constituie materia celor cinci sectiuni, din care cel putin primele doua („Prozatori din deceniile V-VI“ si „Profiluri“) sunt un montaj de schite pentru o posibila istorie a literaturii (Poanta marturiseste intr-o nota existenta unui proiect de „istorie-compendiu“). Comentariile sunt sintetice, aplicate si nuantate, de extrem echilibru.
    Daca „istoria“ a ramas inca in proiect, Poanta a facut un pas spre ea prin „Dictionarul de poeti“ clujeni, in care inventariaza „aproape 150 de autori“, debutati dupa razboi (cu câteva exceptii tolerate pe principiul afirmarii „ulterioare“). Dictionarul, scos deja in doua editii, constituie doar „inceputul unui dictionar complet al poetilor români contemporani“; el este insa, chiar si in dimensiunile de acum, un foarte util instrument de lucru, acoperind scrupulos zona poetica clujeana (de la studenti la mari valori clasicizate deja). Portretul sintetic, imbinând descrierea operei cu judecata de valoare si cu asezarea ei in context, e considerat de Poanta „formula ideala a expresiei critice“ la care a ajuns. Dictionarul lui este „esential critic“: „nu descriu neutru opera unui poet, ci o supun unei judecati de valoare, propunând si situarea ei in contextul istorico-literar“. „Fisele“ sunt de o densitate imploziva; chiar si asa, e destul loc si pentru factualitatea literara (totusi foarte contrasa).
    Spiritul polemic (desi mai temperat cu timpul) al lui Poanta sta si la baza primei sale lucrari de istoric literar: „Poezia lui George Cosbuc“. E o lucrare de succes, care a necesitat nu mai putin de trei editii (desi titlurile sunt usor schimbate si mascheaza operatia de reeditare; in fapt, doar ultima editie, cea din 2004, intra in categoria celor „revazute si adaugite“, schimbând titlul unui capitol – „Lupta vietii“ devine „Spectacolul vietii“ – si adaugând unul nou; „Publicistica“). Lectura lui Poanta, din categoria „revizitarilor“ premeditate, combate doua clisee insurmontabile din exegeza cosbuciana: cliseul ingenuitatii culturale a poetului si pe cel gherist, de „poet al taranimii“. „Opera lui Cosbuc“, sustine Poanta, „a fost (…) mereu valorizata inadecvat“, iar „formatia intelectuala“ a poetului „a fost confundata cu temele dominante ale poeziei si publicisticii sale“, poetul fiind inchis in samanatorism. Postulat din pornire „cel mai dificil poet român“, Cosbuc devine, in viziunea si interpretarea lui Poanta, un poet „iluminist“, cu o opera articulata ca proiect civilizator si cu fond mai degraba saturat cultural decât ingenuu. Din impulsuri mostenite de la Scoala Ardeleana, poetul e preocupat de „intemeierea unei mitologii poetice românesti“ (care se va transforma „intr-o adevarata utopie poetico-mitologica“) si transpune „mitologia autohtona“ in stricta „mitologie poetica“. Nici erotica lui Cosbuc nu e primitiva, ci tine de galanterie, de curtoazia mutata in bucolica (deci, in fond, de doua coduri culturale prelucrate unitar de poet). Coerent, si peisajul cosbucian e prelucrat cu norme civilizatorii, dovedind unitatea unei viziuni ori macar a unei atitudini proiective. Monografia nu trece sub tacere derapajele poetului, dar scoate un Cosbuc proaspat (adica mai actual) de sub cliseele care l-au acoperit atâta vreme.
    Pe aceeasi linie a cercetarii scrupuloase se aseaza si eseul consacrat „Cercului literar de la Sibiu“ (si el deja cu doua editii). Desi in buna parte descriptiva, de util pozitivism, cartea lui Poanta nu e o simpla reconstituire de fapte si idei literare (sau mai mult de atâta, caci inclusiv politice). In viziunea sa, Cercul nu e ce-a fost, ci mai degraba a fost ce e acum. Asa incât, mai curând decât o reconstituire a fenomenului cerchist, el opereaza o reconstituire a fenomenalitatii cerchiste. Asta cu toate ca primul efort e indreptat anume spre situarea cât mai precisa a Cercului „in contextul anilor ’40“, dar numaidecât cu precautia ca „prin lectura de astazi, Cercul literar nu mai apartine contextului originar“, desi nici „unuia exclusiv subiectiv“. Reconstituirea lui Poanta e extrem scrupuloasa. Ea reface toata „protoistoria“ Cercului si chiar incearca sa discearna impactul pe care l-a avut, asupra chimiei cerchiste, Sibiul, considerat „un element catalitic al esteticii, ideologiei literare si (…) sensibilitatii cerchiste“. Un capitol delicat din saga reconstituirii e cel dedicat raporturilor Cercului cu profesorii universitatii sibiene, raporturi marcate de o ingratitudine (de idee, nu neaparat de alta natura) dusa pâna la tradare. Faptul e grav mai ales in raporturile cu Blaga, desi „nu valoarea operei lui Blaga e suspectata, ci ideologia ei considerata anacronica“; cerchistii, cu un cuvânt, „se intorc la miturile ratiunii si ale latinitatii, polemizând, indirect, cu metafizica si orizontul mitic blagian“. „Tinta de fond“ a Manifestului „ramâne solemnul elogiu al satului românesc si filosofia spatiului mioritic“, ceea ce inseamna ca cerchistii o mascau sub tinte false: pasunismul ardelean al anilor ’40, purismul si localismul. Poanta nu se ocupa de literatura Cercului, decât in masura in care ii foloseste la conturarea fenomenului. Nici de criticii cerchisti nu se apropie in detaliu, preferând sa contureze cât mai apasat poetica cerchista, la diversele ei paliere. Critica cerchista si dramaturgia „stanciana“ au spatii aparte, dar si ele-s abordate, consecvent, la nivel de poetica. „Reabilitarea spiritului critic“ ar constitui, dupa Poanta, chiar „fenomenul originar al Cercului“, desi la numaratoare ii ramân doar doi critici literari: Negoitescu si Regman. „Ideile estetice“ ale Cercului (inclusiv atentia acordata „artelor minore“) sunt reexaminate din dubla perspectiva: a contextului concret in care s-au produs si a actualitatii. Aceasta dubla perspectiva e mentinuta, de altfel, pe tot parcursul eseului, confruntând Cercul sibian cu actualitatea imediata – de atunci si de acum.
    „Efectul „Echinox“ sau despre echilibru“ deschide seria cartilor de eseuri memorialistice. Fiind primul cronicar al „Echinox“-ului, Poanta trebuia sa fie si primul istoric al fenomenului echinoxist. Cartea lui se opreste insa doar la momentul fondator, cu o scurta incursiune in proto-echinoxism si cu o emisiune filatelica dedicata criticilor si eseistilor care au urmat. „Efectul „Echinox“…“ n-are linearitatea unui studiu sau a unei reconstituiri istorice si nici scriitura monogama specifica acestora. El e „in primul rând o reverie eseistica si memorialistica“. Un discurs, asadar, aproape lejer, cu placerea parantezei si a deviatiei; un discurs cu structura stelara, cum sta bine unei reverii, si in care melancolia evocarii se intretaie cu disputa, reconstituirea aluneca in interpretare iar memoria se fixeaza in portrete frapante, executate cu o arta de-a dreptul saint-beuviana sau lovinesciana. Toti „eroii“ „Echinox“-ului care defileaza in carte au parte de un astfel de portret – si toate aceste portrete sunt departe de a fi omagiale sau conventionale. Pe cât sunt de flatante, tot pe atât sunt – ori pot fi – de suparatoare. Dar aceasta centrare pe caracter, pe masca, face ca „Efectul «Echinox»…“ sa nu mai aiba furia interpretativa a „Modalitatilor lirice contemporane“. Nici tonul nu mai e atât de ofensiv, nici interpretarile atât de polemice; o moleseala de reverie, o bunatate de amintire calmeaza totul, chiar si enervarile (tardive). Criticul „rau“ din tinerete s-a facut om de treaba si chiar sentimental. Fundamental, insa, „Efectul «Echinox»…“ nu e o carte evocativa sau aniversara, ci, totusi, una polemica. Numai ca de un polemism sobru, continut si restrâns la idee; un polemism conversativ si elegant. Doua sunt, in mare, liniile de disputa pe care merge Poanta. Mai intâi el vrea sa scoata „Echinox“-ul din discretia si din „anacronismul“ in care acesta a fost impins de catre postmodernisti. Insa aceasta estompare a fenomenului echinoxist ca atare nu e decât un punct implicit in reevaluarea generala a epocii. Asa ca prima linie de bataie devine, de nevoie, apararea principiului estetic si a strategiilor de supravietuire culturalista.
    „Clujul meu“ pare a fi un amplu proiect evocativ-eseistic din care au aparut pâna acum primele doua fascicule: „Oameni si locuri. O istorie subiectiva a Casei de cultura a studentilor“ si „Anii saptezeci“. Cea dintâi, „o istorie subiectiva“, poate trece drept monografie a institutiei, pentru ca, dincolo de culoarea subiectiva, „istoria“ institutiei vine pâna la zi. Acesta e firul central, dar de la el se desfac o multime de fire eseistice si de observatii morale si sociale. Impresia care se impune din aceasta reconstituire e ca institutia a fost mai degraba una de folclor (iar surpriza e ca Poanta pare bun cunoscator de cântec popular) sau centrata pe folclor. „Anii saptezeci“ are in centru viata literara clujeana: cafenele, reviste, institutii, restaurante, personalitati picante sau coagulante, atmosfera, totul intr-o melancolie senina. Portretele, mai fugare sau mai detaliate, sunt punctul central de atractie, Poanta fiind intotdeauna bun pictor (si relevându-si astfel caracterul de moralist de traditie clasica). Amintirile lui Poanta sunt, insa, intotdeauna, interpretari. Si nu pentru ca asa sint fatalmente amintirile, ci pentru ca sunt deviate sistematic in eseuri abia schitate.

    Opera:
    „Modalitati lirice contemporane“, Cluj, 1973; „Poezia lui George Cosbuc. Eseu monografic“, Cluj, 1976; „Radiografii“, Cluj, 1978; „Radiografii“, II, Cluj, 1983; „Scriitori contemporani. Radiografii“, Bucuresti, 1994; „George Cosbuc. Poetul“, Bucuresti, 1994; „Cercul literar de la Sibiu“, Cluj, 1997 (editia
    a II-a, cu titlul „Cercul de la Sibiu. Introducere in fenomenul originar“, Bucuresti, 2006); „Dictionar de poeti. Clujul contemporan“, Cluj, 1998 (editia a II-a, revazuta si completata, Cluj, 1999); „Efectul „Echinox“ sau despre echilibru“, Cluj, 2003; „Opera lui George Cosbuc“, Cluj, 2004; „Clujul meu. Oameni si locuri. O istorie subiectiva a Casei de
    cultura a studentilor“, Cluj, 2006; „Clujul meu. Anii saptezeci“, Cluj, 2007.
    Editii ingrijite:
    „Die Lebensschaukel. Anthologie zeitgenössicher rumänischer Prosa“, Cluj, 1972; Ioachim Botez, „Insemnarile unui belfer“, Cluj, 1974; George Cosbuc, „Poezii“, Cluj, 1979; Vasile Bancila, „Semnificatia Ardealului“, Cluj, 1993; Radu Stanca, „Doti. Versuri“, Pitesti, 2001.
    Referinte critice:
    Laurentiu Ulici, „Prima verba“, Bucuresti, 1973; Al. Dobrescu, in „Convorbiri literare“, nr. 1/1974; Nicolae Manolescu, in „România literara“, nr. 52/1976; Radu G. Teposu, in „Echinox“, nr. 1/1977; Mircea Iorgulescu, „Scriitori tineri contemporani“, Bucuresti, 1978; Mircea Zaciu, „Alte lecturi si alte zile“, Bucuresti, 1978; Nicolae Manolescu, in „România literara“, nr. 4/1979; Dan C. Mihailescu, in „Tribuna“, nr. 49/1980; Mircea Tomus, „Miscarea
    literara“, Bucuresti, 1981; Gheorghe Grigurcu, „Critici români de azi“, Bucuresti, 1981; idem, „Intre critici“, Bucuresti, 1983; Florin Mugur, in „Flacara“, nr. 48/1983; Tania Radu, in „Flacara“, nr. 32/1983; Radu Saplacan, in „Astra“, nr. 9/1983; Valentin Tascu, in „Steaua“, nr. 11/1983; Ion Vlad, in „Tribuna“, nr. 28/1983; Gheorghe Grigurcu, in „Familia“, nr. 3/1984; Laurentiu Ulici, „Literatura româna contemporana“, Bucuresti, 1995; Doina Curticapeanu, in „Familia“, nr. 1/1998; Mircea Muthu, in „Dictionarul Scriitorilor Români“, M-Q, Bucuresti, 2001; Daniel Cristea Enache, „Concert de deschidere“, Bucuresti, 2001; Irina Petras, „Panorama criticii literare românesti“, Cluj, 2001; Nicolae Manolescu, „Literatura româna postbelica“, III, Brasov, 2002; Dumitru Micu, „Scurta istorie a literaturii române“, IV, Bucuresti, 2002; Pavel Azap, in „Tribuna“, nr.23/2003; Marta Petreu, in „Apostrof“, nr. 11/2003; Nicolae Oprea, „Literatura Echinoxului“, Cluj, 2003; Diana Adamek, „Transilvania si verile cu polen. Clujul literar in anii ’90“, Pitesti, 2003; Aurel Sasu, „Dictionarul biografic al literaturii române“, Pitesti, 2006; Valentin Tascu, in „Dictionarul general al literaturii române“, P-R, Bucuresti, 2006;
    Al. Cistelecan, „Diacritice“, Bucuresti, 2007; Marian Popa, „Istoria literaturii române de azi pe mâine“, II, Bucuresti, 2009.