De când politica a devenit meseria de baza a guvernantilor, certati adesea cu exercitarea functiilor impuse de necesitati, reprosul ca intelectualitatea nu se implica în mosmondeala lor partinica e din ce în ce mai mare. Poate unde nu-i rau sa se sugereze ca starea catastrofala în care se afla natiunea s-ar datora si oamenilor de cultura. Ce s-o întelege prin „intelectualitate” si prin „oameni de cultura”, Maica Domnului! Nu de alta, dar, dupa numarul de doctori si licentiati de care dispunem în toate domeniile vietii pastorite de partidele aflate pe esichierul politic, s-ar putea spune c-avem prea multi diplomati pe metrul patrat. Pusi pe cântarul competentei profesionale, nu stii însa întotdeauna care-i general ori sergent major cu lampas pe nadragi. Desigur, n-am calitatea sa ma pronunt în numele altora, dar nici altii în numele meu. Daca gresesc, e doar din pricina vârstei înaintate. Prea multe am vazut la viata mea, ca sa ma las tras pe sfoara de vorbe. Glumind, as zice ca una este sa te însele o femeie – sau, invers, un barbat – si alta un partid, o adunare (uneori adunatura) de indivizi, polarizati, la suprafata, în jurul unui crez. Ceea ce, desigur, nu exclude si exceptii de la regula. Prin firea lucrurilor, relatia cu o femeie e organica, fireasca, nicicum împotriva naturii. Pendulând adesea între adevar si minciuna, femeia are cel putin darul de a polisa un barbat, nu de a-l înaspri. Baieti, plecam de lânga fusta mamelor noastre si învatam în continuare a dainui prin urmasele Evei. Orice experienta dobândita alaturi de ele este un plus de cunoastere. Cu cât stii mai multe, cu atât devii mai întelept, ceea ce, pardon, nu se poate spune la schimbarea tejghelelor politice, amintind prin lejeritatea clientelei cea mai veche profesie. Numai ca în aceasta ocupatie dai si primesti, pe când în politica promiti câte-n luna si stele, grabindu-te sa încasezi cât mai vârtos.
De când lumea, orice berbece behaie dupa o mioara de soi – de regula, dupa ce a pus pe gard blanita multor mielusele –, dupa cum, la rândul lor, turcanele tânjesc dupa un arete falos, saturate de hinghereala. Numai ca în turma se pierd, ciobanul bazându-se mai mult pe magarul din fruntea lor si pe câinii de la stâna.
Fara a-i diminua rosturile, sa nu ne închipuim ca politica e straina de obiceiuri pastoresti. Adesea, pe scenele ei întâlnim aceeasi distributie, din care nu lipsesc nici ciobani, ditamai barosani, boieri mari, pe post de magari, si câini ca Pristanda, sa apere banda. În existenta lor diurna, rar sa gasesti pe vreunul cu dorul unui concert simfonic, placerea de a citi o carte ori de a vedea vreo piesa de teatru. Cândva, amatori de barbut, se simt eau bine zornaind babaroasele. Acum poate doar la plaja, pe-o coasta azurie, sa mai simta bucuria zarurilor. Desi, o partida de fotbal îi atrage mai cu nesat. Atât de mult, ca si-au tocmit echipe de prima divizie, cumparând si vânzând jucatori, precum în târgurile cu sclavi. Ajunsi pe plantatiile economiei de piata, ce le-or mai trebui si alti oameni de cultura, în afara cântaretilor adusi în Parlament, buni sa le cânte la botezuri si nunti, la petreceri si de necaz, cu bancnote lipite pe frunte si vârâte în chiloteii dansatoarelor de pripas?! Daca te uiti bine, te întrebi cum se face ca la atragerea unor oameni de sub cupola artei si culturii le-au scapat Adrian – pâna deunazi „Copilul minune”, astazi doar Minune – si imbatabilul Guta, manelist de forta, care, în pofida aplauzelor din tara si de peste hotare, înca n-a fost promovat în Parlamentul Europei.
Spre deosebire de câtiva oameni de carte si de curte, considerati filosofi, probabil din pricina sistemului doctrinar de a se gudura pe lânga cârmuitori, la rândul lor vremelnici –, majoritatea oamenilor de cultura a fost si ramâne rezervata – ca sa nu spun decenta, fata de ispitele „avantajului reciproc” – , majoritate obisnuita sa judece mereu cu mintea ei, deloc dispusa a se supune orbeste ordinelor de pe coverta. La urma urmei, prin ce se legitimeaza un artist autentic, daca nu prin evadarea de la regula? Când s-ar apuca sa copieze sau sa mearga pe urmele adevaratilor maestri ar fi harazit sa ramâna în cartile de telefon ale vremii si, prosper, în registre financiare si funciare. În ce face, un creator exista prin el însusi, nicidecum prin majoritatea care-l poate sau nu accepta. Prin singuratatea lui, nu se izoleaza de mersul Cetatii. Dimpotriva, în perspectiva istorica, o legitimeaza.
Ma refer la „elita”, adesea redusa la lumea creatorilor, uitându-se ca în viata sociala un profesor, un medic, un preot, un inginer, arhitect, tehnician sau economist de soi poate sfinti locul, chiar daca numele multora dintre ei se pierd în anonimat. Mai rebeli, n-am zis apucatori, sunt juristii parlamentari, îndeosebi avocati, grabiti sa pledeze oriunde, în apararea clientilor, fie napastuiti ai sortii sau criminali. Si-apoi, care senator, deputat, guvernant sau ins cocotat în administratia de stat sau în viata sociala nu se considera intelectual? Analfabetii care pâna deunazi tineau creionul dupa ureche au stiut la ce usi sa bata, sa sara peste osârdia liceului, fiind astazi studenti, ca mâine diplomati. Ce conteaza ca la un interviu, un primar descurcaret n-a stiut sa conjuge verbul „a fi”? Verbul auxiliar la moda este „a avea”. La urma urmei, de ce sa fii, daca nu ai?
Intelectuali si intelectuali… Când le-a înteles rostul, Japonia a trimis la studii în America 5 000 de bursieri. Si nu doar în S.U.A., ci în toate centrele civilizate unde era ceva de învatat. China la fel, înca de pe vremea când Deng Xiao Ping devenise învatatorul din umbra, fara sa-l intereseze culoarea pisicii – cum spunea –, ci daca prinde soareci. Sa ne miram ca astazi si-au întrecut în multe privinte dascalii? Coana Leana, academiciana, sefa de cadre pe tara, si-a calcat pe inima când si-a trimis un copil în Anglia, nu fara folos, ca s-a întors toba de carte si respectat de colegi. Pe activisti însa, socotiti mai isteti si mai utili, nu i-a expediat, pe aproape, la Oxford, Cambridge sau Sorbona, în S.U.A. nici atât, ci la „Stefan Gheorghiu”, universitate pe puncte, care, primitoare, i-a acceptat si fara liceu, absolvit prin „cursuri intensive” de câteva luni. Politica de a înlocui specialistii din conducerea institutiilor si întreprinderilor pe criterii „de clasa” a bulversat multa vreme o întreaga economie. Rezultatele le resimtim si în prezent.
Si, totusi, paradoxal, paralel cu un asemenea sistem de promovare a cadrelor, o selectie a valorilor a existat, independent de vointa marelui cârmaci. Rar sa fi ramas vreun cal breaz fara sa fi fost încadrat în herghelia de partid. Desi s-au gasit si exceptii, când unii si-au pastrat voit demnitatea – sau, din excesiva prudenta, de teama unor date biografice ascunse –, considerându-se, cu umor, ca nu-s de-ajuns de copti a face parte din avangarda clasei muncitoare. Ceea ce n-a oprit stapânirea sa-i foloseasca la nivelul capacitatii lor, ca în cazul unor savanti, oameni de cultura si de stiinta de înalta autoritate, precum Elie Carafoli, Valentin Lipatti, Costin Murgescu, Miron Nicolescu, Octav Onicescu, încadrati sau nu în partid. S-au închis ochii în fata pacatelor de dosar, fie de legionarie proprie, de stare burghezo-mosiereasca, cu fabrici si mii de hectare în activul parintilor, cu rude în strainatate si alte belele avute în vedere la separarea grâului de neghina, ciur care, din pacate, a fost folosit la niveluri mai joase, esentiale prin asezarea lor functionala. Adevarul butadei: „Cine poate nu poate, iar cine nu poate – poate!” – tradusa în bani marunti: „Cine e priceput sa conduca e împiedicat s-o faca, iar cel lipsit de pricepere e promovat” – a daunat multa vreme vietii economice a tarii. (Sa fie si astazi altfel?) Numai ca, din lumea anonima, cei dotati de Dumnezeu sa înteleaga mai lesne ce se petrece în profesia lor, sa se specializeze în practica diverselor domenii, timpul cizelase colaboratori de prima mâna, cuplati apoi pe lânga diversi tartori cu functii de raspundere. Cine-si poate închipui ca un individ ca Dascalescu, activist plimbat de colo-colo, cu treburi de partid, ajuns prim-ministru, a si condus destinele românilor, viata lor economica? Principala sa calitate, care l-a plasat în sirul unor Ion Ghica, Lascar Catargiu, Ion I.C. Bratianu sau chiar Ion Gheorghe Maurer, a fost supusenia! „Baiazid”, cum i se spunea de subordonati, era atât de obedient, încât nu si-a permis sa participe la înmormântarea tatalui sau din Breaza, cu scuza ca are sedinta cu Ceausescu. La fel ca el, Emil Bobu, ca Bobu, Lina Ciobanu si multi alti ciobani, de care nici azi nu ducem lipsa (desi, la vremea respectiva, nu-si îngaduiau sa umble tantos, ca voda prin loboda, sa nu eclipseze prin întunecimea lor maretia iubitului conducator). „Prosti, dar multi” – vorba Lapusneanului –, numai ca ei aveau în spatele lor oameni competenti, prezenti tot timpul la pupitrul de comanda. Sa ne miram ca, dupa împuscarea raposatului, nu putini dintre ei se gasesc în topul marilor miliardari? Cine mai bine decât ei stiau unde se pierde si unde se câstiga în economie, pe ce carte se poate juca, la lumina si la întuneric? Sa fi fost doar ei? Doamne pazeste! O armata de galonati pazeau în civil avutul tarii si-l gospodareau de la distanta! Dupa cele petrecute în decembrie, s-au cheltuit bani buni pentru descoperirea conturilor secrete ale Marelui Pitic. Oare îl vede careva cu o sapca trasa pe ochi, cu ochelari negri pe nas, deschizându-si, conspirativ, conturi în banci peste hotare?
– Cum va numiti?
– Nu conteaza! Mergem pa parole! Da’ s-o stiu doar io si Leana!
Ar fi scris omul: „Stima noastra si mândria” si treaba era facuta. Mai ales ca Nea Nicu era de felul sau si cam poliglot, n-avea greutati în „esprimare”; o da si pa angliskii, pa nemetkii, pa frantuskii, mai bine decât pe olteneste (de când încercase s-o rupa pa ruskii, la academia militara din Moscova, parasita si pe considerente lingvistice). Ma întreb daca, preocupat excesiv de construirea socialismului „cu un ceas mai devreme”, dar si de îndeplinirea sarcinilor de plan la „esport” – raportate cu sfintenie, luna de luna, de tovarasul Theodor Stolojan –, îsi gasea timp sa verifice si conturile agentiilor comerciale din strainatate. Sa le fi tinut minte chiar pe toate, sau sa le fi stiut si altii? Prinde orbul, scoate-i ochii si trateaza-l cu oftalmologii de la fosta „Bancorex”, pensionari si militari în rezerva.
Dar viii cu viii, mortii cu mortii. Asa ca, dupa ciuruirea comandantului suprem, soarecii au jucat pe masa, uitând de multe si retinând esentialul, în pace si onor. Responsabili de „Alimentara” sau tutungii de-ar fi fost si tot s-ar fi cuvenit sa predea inventarul, pâna la ultima conserva si pachet de tigari avute în custodie. Ma întreb retoric: cine ce-a predat si cui, în balamucul postdecembrist? Ca rau n-o duc nici în prezent.
Ascultam deunazi la televizor pe unul dintre marii nostri miliardari din mafia tranzitiei de la epoca de aur la cea de arginti, de la economia dirijata la cea de piata (adesea de garagata), de la nemultumiri politico-sociale, la faliment economic. Prost nu era defel: minte brici, exprimare cursiva, nu de îmbogatit imobiliar, de mare bisnitar din privatizarea avutului obstesc. Se vedea de la o posta ca nu i-a lipsit niciodata doxa, ca nu-i doar inteligent, ci priceput în domeniul sau profesional, cu mii de angajati. În treacat, mentiona ca demult, foarte demult, a lucrat vreo cinci ani în Securitate, dar ca, din pricini de dosar, l-au îndepartat, asa c-a fost nevoit sa lucreze în… comertul exterior. Ma asteptasem sa fi spus la „Aprozar”, sau în cooperatie, nicidecum în relatii comerciale cu strainatatea. Raporturi pastrate pâna în prezent. Desigur, n-am dreptul sa pun la îndoiala corectitudinea profesionala a omului amintit si nici modul în care si-a încropit averea, numai ca ma înspaimânta multiplicarea aceluiasi caz, stiind ca si alti miliardari de top au lucrat „acoperiti” (sa nu raceasca) în reteaua agentiilor comerciale din strainatate si nu numai. Cum au predat, când au predat, daca au predat? Dumnezeu stie.
Prezenta lor onoreaza cu folos viata oricarui partid, care primeste si da, da si primeste, c-asa se obisnuieste. E de-ajuns sa te uiti pe sticla televizorului, sa vezi cum se plimba un analfabet de colo pâna colo, cum se împiedica în vorbe, cum e curtat de toti – si asta doar când e dispus sa lege un dialog cu dânsii –, ca sa râzi si sa plângi de dorul lui Dan Diaconescu, facatoriu de minuni.
Cu asemenea bomboane pe coliva, de ce ati mai avea nevoie, fratilor, de oameni de cultura? Nu va este de ajuns acel zero, urmat de zecimale, cu care începe suma alocata culturii si artei în bugetul tarii?
Autor: NICULAE GHERANApărut în nr. 405