Stefan Baghiu, Spre Sud, La Laceni, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2013.
Un lucru e cert în peisajul literaturii române contemporane, si anume ca, pentru tinerii nostri poeti, literatura româna trebuie fixata dupa ceasul literaturii americane. Dincolo de acest aspect, volumul de debut al lui Stefan Baghiu (sclipitor în multe momente) e si o ilustrare revelatorie a acelui, celebru printre antreprenori, „hedgehog-concept“ sau, mai degraba, o aplicare concreta a acestuia în câmpul literar. Foarte simplu, e vorba de întâlnirea a trei sfere complementare: ce te pasioneaza (în cazul de fata, literatura), la ce esti bun (asa cum, printre rânduri, Baghiu ne-a aratat în cronici – la poezie) si, în fine, ce îti aduce resurse (poetul primind, nu de mult, doua premii literare semnificative). Desi pare a se dezminti de poemele publicate în „Familia“ (iunie 2011), poetul îsi ofera masura talentului într-un numar al revistei clujene „Steaua“, unde publica unul dintre cele mai bune poeme (într-o varianta mai lunga) ale volumului, „În mijlocul unei multimi care danseaza“ (februarie, 2012). În esenta, Stefan Baghiu le împartaseste cititorilor modul în care, în ziua de azi, tinerii danseaza, pe timp de noapte, cu fetele. Lasând gluma la o parte, volumul e combinatia reusita dintre o relativizare postmoderna ancorata în observatii lipsite de patos sau judecati morale si o cronologie memorabila, usor reversibila (deci condamnabila) a experientei.
Da, poezia lui Stefan Baghiu e discursiva. Poetul are obsesia expansiunii, a îngurgitarii unor zone cât mai vaste ale realului cu scopul deschis de a forta viata sa intre sub autoritatea liricului. Sigur ca nu poate face asta decât traducând un ritm cât mai „real“ al existentei care nu tine cont, aproape niciodata, de regulile prozodice. Tendinta „imperialista“ e oricum specifica vârstei poetului si nu cred ca îi dauneaza, ci, cel mult, îl individualizeaza (mai ales în rândul colegilor de „generatie“). Poate ca uneori îsi ia un elan prea mare pentru a spune ceva, pentru a exprima o anumita stare poetica, dar, chiar si asa, nu putem vorbi aici de un balast, ci, mai degraba, de un crescendo, o tensiune lirica necesara si, în fond, eficienta.
Hemingway, daca
ar fi fost poet si român
Nefiind vorba de niste gesturi de fronda, ci, mai degraba, de o forma de virilitate lirica, Baghiu provoaca viata atunci când existenta înceteaza a-l provoca, pentru a produce literatura prin apelul constant la muzica, narcotice, dragoste si „futai“. Alaturi de limbajul „hipercontemporan“ dirijat de o voce sentimentalist-experimentala, dimensiunea autenticitatii structureaza întregul volum. Pe un „fond muzical“ (nu doar sufletesc, ci si instrumental), confesiunea, întrerupta de repetitia hipnotica a unor expresii în formule sintactice diferite, contribuie la conturarea unui soi de incantatie pseudo-hieratica, contrapunctata imediat de, pe de o parte, banalitatea spasmelor involuntare sau, pe de alta, de grija ipohondra specifica nevrozelor cotidiene. Toate acestea, pentru a modela un nou tip de subiectivitate, oricât de paradoxal. În acest sens, tânarul poet nu pare sa creada, cu tot dinadinsul, în autonomia esteticului, ci se dovedeste a fi ceva mai rezervat fata de puritatea actului artistic (vezi „Ceva din chimie (poemul abrupt)“).
Rock’ n’ Rolla sau estetica junky
Boem, personae(jul) lui Stefan Baghiu se opreste, dupa sau în timpul fiecarui party, sa reflecteze la conditia si implicatiile mai mult sau mai putin filosofice ale noilor forme de socializare, facând astfel figura unui junky, daca nu „elevat“, atunci cultivat si extrem de cerebral. Întocmai poemelor lui Vasies, poemele lui Baghiu contin viziunea hibrida a unui poet îmbatrânit prematur, cu mentiunea ca acesta din urma releva si prezenta altor trasaturi – o atitudine ceva mai militantista, o aciditate specifica unui timbru poetic, de cele mai multe ori, tonic. Într-o geografie imaginara („Laceniul“) a promiscuitatii de-a dreptul predeterminate de frivolitati; într-o lume în care toti si toate se afla sub puterea devastatoare a look-ului; pus în fata paharului de vodca aproape golit ori în spatele jointului deja aprins, poetul e singurul care îsi „poate da alte tripuri“, imaginând scenarii sau „filme“ proiectate în vederea configurarii unui dincolo de coaja lucrurilor, un dincolo de suprafete cu scopul de – cu riscul de a folosi o sintagma nefericita (ca aliteratia din titlu, de altfel) – „a face sens“ din torentul haosului existential.
Nu e vorba de lipsa unui stil, ci de întretaierea mai multor coduri poetice, facuta pe principiul „something old, something new, something borrowed, something blue“. Old sunt temele majore de care Baghiu, curajos, nu se fereste (iubire, tristete, singuratate). New este modul în care poetul reuseste sa combine aceste elemente. Borrowed sunt tehnicile si imaginarul „mizerabilist“ împrumutate de la douamiisti, si, în sfârsit, blue sunt acele versuri nostalgice, melancolice ce par, totusi, bizare într-o serie de poeme cu si despre tineri, tradând o instanta si o distanta daca nu parodica, cel putin ironica, sarcastica. De mentionat ar fi aici, cred, si cadrajul filmic si trimiterile intertextuale (ba chiar interculturale). Romantic ca sensibilitate, decadent ca atmosfera, postmodern în constructie, Baghiu invita la confuzie si imprecizie, de unde si dificultatile de încadrare. Iata, de pilda, ezitarea lui Alex Goldis de a vorbi atât de vizionarism, cât si de „coborârea în infern“ sau oscilatia Gabrielei Gheorghisor între notiuni precum „tonalitatea revoltat-mesianica“, „coloratura neo-romantica“ sau „crizist-(neo)expresionista“ si, în sfârsit, „ludicironica“. În postura sa de cronicar, Stefan Baghiu vedea, fara dificultate, fisurile din poeziile altora, atacându-le cu precizie martiala si deconstruindu-le cu argumente inteligente. Practicarea acestui sport de scrima poetica îi oferea tanarului student avantajul de a sesiza si, totodata, de a evita punctele slabe în propriile-i poeme. Cu alte cuvinte, acesta lucreaza cu o constiinta puternica a conventiei. Constructia este, chiar daca mascata, evidenta în toate poemele sale. Retorismul, versul oratoric reprezinta punctele sale forte, fiindca persuasive. Aliajul sintactico-stilistic, aparent fracturat, pliat pe concepte evanescente precum frumusetea sau dragostea functioneaza, anticipativ, întocmai unei armuri, chiar daca pe alocuri apasatoare ori greoaie. De aici deriva si teroarea detaliilor (vizibila de la coperta pâna la punctuatie) ce îi ofera pretextul observarii nu a diferitelor tipuri de sensibilitate, ci a simplelor maniere – tehnici si procedee (exista si câteva ecfraze, de regula, cinematografice si niste puneri-în-abis – vezi „Asa se danseaza acum“ sau „În astfel de zile ma retrag“). Scepticismul lui merge pâna într-acolo, încât devine auto-pastisare, mai ales în secventele contemplarii imaginii iubitei: „Cui frumusetea asta a ta?“. Oricât de eterogen, volumul lui Baghiu e de un eclectism, as îndrazni sa zic, clasicizant.
Muzici si faze
Versurile lui Baghiu contin, dincolo de repetitii si enumerari, aceleasi scurtcircuitari sintactice prezente la Dósa sau la Vlad Moldovan: „acolo cauti prietenie si dragoste,/ acolo sex – si plângi între sughituri“. Alteori, poemele sale transforma versul lung românesc într-un vers lung hipsteresc despre cele mai noi muzici (un adevarat inventar) si primitivismul celor mai vechi senzatii („deliciul“ parului pubian, masturbarea, „amintirea porno“). Cosmopolitismul prezent, cu preponderenta, în ultimul ciclu al volumului delimiteaza, într-o nota magica, granitele mobile ale „sudului“, ce se transforma într-o „adevarata“ sau „mare“ (cum îi place poetului sa zica) parabola a existentei ce încifreaza dorinta poetului de libertate, de evadare, de migratie. Comunul alterneaza cu exoticul, la fel cum frumusetea îsi schimba locul cu grotescul, dragostea cu sexul, ziua cu noaptea, spatiul strâmt cu spatiul larg, lucrurile marunte cu arta, orasul cu natura. Odata cu aceste deturnari, Stefan Baghiu nu doar ca reînnoada cu marile teme poetice, date disparute dupa 2000 încoace, ci reuseste si sa le resemantizeze. Dincolo de gruparea poemelor în trei cicluri, acestea pot fi clasificate în cel putin trei categorii, în functie de modul în care poetul alege sa dozeze (prizeze) otravurile de mai sus: poeme erotice, poeme ale hasisului, respectiv poeme muzicale.
Stefan Baghiu poate schimba „regulile jocului în literatura actuala“ (Goldis) devenind „marele poet de mâine“ doar în masura în care reuseste sa devina marele poet de azi. Oricum, scena poetica româneasca avea nevoie de un tânar „revoltat“ capabil sa absoarba si, totodata, sa transforme „cuceririle“ istoriei literare recente. Mai cu seama pentru ca, spre deosebire de literaturile de aiurea, scriitorii nostri (în special poetii) din ultimele decenii au fost prudenti în specularea unor directii experimentaliste.