Ioan Es. Pop, Caderea-n sus a corpurilor grele, Tracus Arte, Bucuresti, 2012, 128 p.
Antologiile poetice sunt o chestiune alunecoasa în România. Mai ales pentru ca, desi orice proiect de felul acesta este onorabil în sine, ele genereaza mereu confuzii în rândul ierarhiilor literare: primul exemplu care îmi vine în minte este colectia Opera Omnia de la „TipoMoldova“, unde erau adunati, alaturi de Shakespeare si Caragiale (iata, deja o problema pe cântar) – fara sa exagerez – aproape toti scriitorii contemporani (titulatura devine aici îngrijoratoare), cu întreaga opera (aici titulatura este deja ridicola). Însa, cum „tout est texte“, „tout est concerné par la méthode de la déconstruction“, consecinta inevitabila a fost ca nimeni nu a discutat aceste antologii, si nimeni – sper – nu s-a bazat pe legitimitatea pe care colectia ar detine-o intrinsec.
S-ar parea ca, înainte de a sustine proiecte „onorabile“, cei de la Editura „Tracus Arte“ le vor coerente. În ultimul an acestia au publicat câteva antologii puternice: Nichita Stanescu, Alexandru Musina, Ioan Es. Pop si – anunta editura – va aparea una pentru poemele lui Ion Muresan. Selectia este, evident, bine ancorata în canoanele ultimelor decenii, unde fiecare din acesti autori (mai putin Nichita Stanescu, a carui influenta paradigmatica directa în interiorul cercurilor literare este în cadere) au generat la rândul lor discutii critice consistente: prezenti în toate antologiile de literatura contemporana, premiati de institutiile de cultura (Ion Muresan, spre exemplu, a primit premiul USR pentru fiecare volum publicat) si revendicati ulterior de generatiile tinere. Iar aceste reeditari sunt importante pentru ca aduc în discutie reevaluarile paradigmatice atât de necesare literaturii actuale.
Debut fara cusur
Cazul lui Ioan Es. Pop este, însa, unul destul de ciudat: el pare astazi, daca este sa decantam discutiile literare ale ultimelor decenii, autorul-vedeta al anilor ’90. Si aici situatia merita discutata. Nouazecismul (termenul existând, evident, doar la nivel conceptual) a avut, pentru mare parte din autori, un parcurs sortit înca din fasa anonimatului. Poezia hiper-cerebrala, livrescul, experimentele cotidianului si politica elitista (a se întelege „intelectualism“) promovata de reprezentantii principali se înscria din start pe o nisa fara impact imediat. Mai mult, radacinile puternice ale generatiei stateau în terenul neoexpresionist, absurd discursiv si metafizic al optzecistilor. Nu e de mirare ca majoritatea autorilor nouazecisti nu au depasit niciodata mimesis-ul instrumentalizat care-si tragea substanta din formulele saptezeci si optzeci. Aici are partial dreptate Nicolae Manolescu în a-i integra în „Istoria critica“ pe autorii perioadei în Generatia ’80. Partial, spun, pentru ca diferentele specifice sunt clare: poetica autorilor postdecembristi trebuie sa faca fata noilor schimbari macro-sociale. Însa adevaratul teoretician si compilator al generatiilor ’90 si 2000, de bine de rau (si spun asta pentru ca le-a atribuit tuturor autorilor calitati pe care acestia nu le aveau – din moment ce calitatile respective în sine erau supuse perimatului – ma refer, desigur, la textualism), este Marin Mincu. Previziunea acestuia s-a împlinit partial: „este posibil ca Ioan Es. Pop sa devina treptat, dupa Nichita Stanescu, a doua paradigma poetica postbelica“. Aici însa merita facute câteva precizari: paradigma s-a nascut odata cu volumul „Ieudul fara iesire“, citit si mentionat si astazi de autorii debutanti ca fiind unul din exemplele perfecte de debut total. Poetii tineri viseaza toti aproape la un debut atât de puternic precum cel al lui Es. Pop. Însa conditiile sunt altele: nici contextul imediat postdecembrist nu mai poate ajuta literatura debutantilor (abolirea cenzurii, noile carti retroactive) si nici vârsta acestora.
Selectia poemelor este concludenta: Ioan Es. Pop, daca este unul din poetii puternici ai ultimelor decenii, este pentru volumul de debut si pentru alte câteva poeme ulterioare. Însa, pentru întreg parcursul sau literar, câteva deficiente evidente au fost, secvential, acoperite de imaginea poetului total si de maniera proprie recognoscibila (deci, carisma poetica proprie).
Antologia „Ieudului fara iesire“
În primul rând, volumul „Unelte de dormit“ este un volum slab. În 2011, la publicarea acestuia, câteva voci în critica literara au si spus asta: Ioan Es. Pop, redescoperindu-si materia poetica din debutul anilor ’90, o resuscita secvential fara succes. Aici serveste parca drept ars poetica chiar finalul poemului „când am auzit ca va trece peste soseaua noastra“: „le salutam redesteptând speranta/ ca-ntr-unul dintre ele, într-o zi,/ va trece el, cum a trecut pe vremuri/ si în sfârsit îl vom putea zari“. Pentru ca, deja în „Petrecere de pietoni“, Es. Pop arata ca resursele sale în a manipula sintaxa poetica – si imaginarul, deseori absurd, apropiat lui Visniec – au fost epuizate. Scoala lui Cristian Popescu – în „Porcec“ – ramânea doar un exercitiu facil de teoretizare spirituala: „cu acesti ochi, cu care n-am vazut/ niciodata la mai mult de-un metru departare,/ adulmec lumina ca pe un lucru strain/ si pe cale de disparitie,/ carne peste carne sub carne/ si cred ca abia acum încep sa o vad bine,/ abia acum se încheaga ea ca lumea,/ o pasta mai groasa ca metalul si mai grea ca apa, / altfel cum s-ar scufunda la asa adâncimi?“. Aici a cazut în plasa si Daniel Cristea-Enache, de exemplu, abandonând total orice rezerva critica în fata unor versuri cel putin ridicole („Nu ma pot abtine sa citez, integral, o poezie în care interiorul cald si ocrotitor din pastelurile lui Alecsandri e acoperit, prin succesive experiente de cunoastere poetica (de la Eminescu la interbelici si de la acestia la Aurel Dumitrascu), de umbrele si de întunericul tot mai dens al viziunii lui Ioan Es. Pop“): „va fi trup doar ca sa moara cel ce n-a fost nicicând trup.// iar sezând în biblioteca, mult se va mira strainul./ va lasa deoparte cartea si va da deoparte vinul./ nu de moarte o sa-i pese, ci de vesnicia ei./ va fi doar un fel de mâine încheiat la ora trei“.
Nu este pura întâmplare faptul ca mare parte din antologia editata anul trecut la „Tracus Arte“ este construita cu poeme din „Ieud“. Singularitatea lor în acea perioada, suspendarea cronotopului, aerul rural exploatat existential, maniera personala si specifica de a acoperi conceptele simple, filosofia simpla si transanta a vietii, toate acestea sunt atuurile lui Ioan Es. Pop. Preluând o idee din „Al doilea top“ a lui Al. Cistelecan, Dan Sociu spunea ca Es. Pop ar fi fost un „neoromantic superb“ daca nu ar fi tras cu ochiul mereu la generatia sa, o generatie mai mult desteapta decât poetica – spune Sociu –, o generatie de „ingineri textuali“. Întru totul de acord, însa aceste zone ale ingineriei i-au servit bine poetului la aparitia volumului „Ieudul fara iesire“. Întreg absurdul existential inserat cu elemente suprarealiste. Astfel de momente, precum cel ce urmeaza, sunt rare însa în poezia ulterioara a lui Es. Pop: „în singuratatea asta în care iarna nu mai am/ curaj sa fac focul în soba pentru ca soba/ scoate mai mult fum decât foc,/ în fericirea asta provizorie din/ noiembrie pâna în martie/ ca ieri stiu ca mâine n-o sa fie nici mâine decât/ azi si azi si azi mereu/ si de azi pe azi nu se mai poate face mare lucru./ e drept, în singuratatea asta nu orice om singur/ ar duce-o prea mult. dar sunt/ o groaza de nimicuri ce trebuiesc onorate:/ dorinta de a fi cu orice pret/ neputinta de a mai iubi si/ ziua de ieri“.
Ioan Es. Pop arata, odata cu publicarea antologiei „Caderea-n sus a corpurilor grele“, ca un poet talentat al ultimelor decenii, însa volumul, pâna la final, oboseste prin reciclarea permanenta a ceea ce au fost „Ieudul fara iesire“ si „Porcec“. În plus, aceasta este departe de a fi cea mai buna antologie a lui Es. Pop. Cea mai concludenta a fost publicata deja în 2000. De atunci si pâna acum, Ioan Es. Pop încearca mereu sa sara peste umbra care, în receptarea scrierilor recente, îi face mari deservicii. Se poate însa ca volumele din anii ’90 sa fie de ajuns pentru ca poetul sa treaca drept un reprezentant puternic al poeziei contemporane.