Sari la conținut

Poezia ca rugaciune

Autor: IOAN GROSAN
Apărut în nr. 458

Poezia româna moderna si contemporana de sorginte religioasa nu a produs, cu câteva exceptii, mari valori. La o repede aducere aminte între exceptii s-ar numara, fara îndoiala, Tudor Arghezi, desi „Psalmii“ lui exprima nu atât adorare, ci mai degraba cautarea divinitatii, daca nu chiar îndoiala în privinta existentei ei. (De aici si celebrul vers „Vreau sa te pipai si sa urlu: este!“). Sunt apoi amplele poeme ale lui Ioan Alexandru din „Imnele bucuriei“, cu cel putin o capodopera („Lumina lina“), urmate de un fel de „Cântarea Cântarilor“ transformata în „Cântarea României“, mai precis a provinciilor ei istorice. Nu putem trece nici peste ultimele texte ale regretatului Daniel Turcea, de o limpiditate si o expresivitate fara cusur, si nici – last, but not least! – peste poezia lui Adrian Popescu, unde sentimentul religios – desi bine ascuns, difuz – e cvasiomniprezent.
Probabil ca-n graba scrierii acestui text – dead-line-ul tiparului! – oi fi uitat si alte nume care s-au împartasit, inspirate, din tainele sacrului. Oricum, dupa stiinta mea, ultimul sosit în „domeniu“ este Ion Bogdan StefAnescu, cu volumul „Lui“, aparut anul trecut la Editura „Tracus Arte“. În lumea mare-mica a culturii noastre, autorul e cunoscut îndeobste ca unul din cei mai valorosi interpreti la flaut pe care i-a dat România (gurile bune spune chiar ca ar fi „cel mai si…“). Dar cum muzica mare si poezia sunt, în fond, cele mai accesibile cai spre celest, era de asteptat ca Ion Bogdan &â350;tefanescu ca încerce, cu brio, si acest drum.
Ineditul acestui volum îl constituie faptul ca toate poemele din el sunt expresia unei credinte nestramutate în El; nici o îndoiala, nici un dubiu în privinta existentei Lui (de aici si titlul cartii). Asa încât cele 52 de texte sunt fie marturii ale unei fiinte patrunse de fiorul miracolului comuniunii cu Cel de Sus, fie pur si simplu rugaciuni lirice. Iata, de pilda, poemul 7: „Doamne, cât verde ai daruit ochiului/ Numai rosul inimii îl poate uda/ Doamne, cât albastru ai lasat narilor/ Numai albul gândurilor îl poate respira/ Doamne, cât galben ai întins viselor/ Numai curcubeul sufletelor îl poate privi/ Slava îti aducem, Doamne/ Prin orga rugilor colorate“. Sau: „Doamne Dumnezeul meu/ Mi-am prelungit sufletul prin suflet de flaut/ &â350;i Ti-am daruit glasul sângelui meu/ Cuvintele s-au topit precum lacrimile de fericire/ În rasuflarea si sarutul/ Întinse la picoarele Tale/ Miluieste Doamne muzica inimii neostoite/ Lasându-ma fara de soapte/ Amin“ (poemul 39).
Ce se poate observa aici, dincolo de structura de ruga a majoritatii alcatuirilor poetice, este ca ele sunt si o marturie a unei febrile cautari de sine, a identificarii unui eu interior, purificat pe deplin, precum în poemul 42: „Am atins timpul mustind de evlavie/ Noaptea s-a luminat ca un tarm abia ivit/ Din trup )âsneau cuvinte nerostite peste zi/ Iar sunetul nu le putea acoperi/ M-am privit prelung cum ma rugam cu gând curat/ Cum se-nalta din mine un cal înaripat/ Vroind sa ma lepad de aprigul pacat“.
Trebuie, în fine, remarcata exceptionala înfatisare grafica a volumului, datorata maestrului Mircia Dumitrescu care, ca întotdeauna, stie sa asigure textului propriu-zis nu o însotire, ci o augmentare imaginativa.
În concluzie, daca-i acceptam limitele autoimpuse, „Lui“  este o carte care merge direct la inima cititorului. Fie el, cititorul, un liber-cugetator…