Pienza

Oraşul Pienza din Toscana, aşezat pe o culme la poalele căreia curge Val d’Orcia, s-a numit la început Corsignano, iar istoria lui e o poveste de dragoste. Papa Pius al II-lea şi-a iubit enorm aşezarea natală şi şi-a propus să o transforme într-un model de trecere din proiect în concret a oraşului ideal. Influenţat de scrierile celebrului Alberti, Pius al II-lea îl angajează ca arhitect pe Bernardo Rossellino şi se implică direct în gândirea planurilor pentru viitorul oraş. Aşezarea era locuită, prin urmare, era imposibil să fie reconstruită de la zero. Unele particularităţi topografice ale aşezării, precum şi unele aspecte economice se adaugă în lista de probleme. Altă dificultate în calea realizării lui e timpul: Pius al II-lea moare în 1462, şi schema urbanistică a noului oraş, care-i preia numele, se opreşte acolo, cu doar patruzeci de clădiri înălţate.
În inima „oraşului ideal”, Bernardo Rosellino apucase să aşeze o piaţă trapezoidală, Piazza Pio II. Spaţiul nu e mare, dar prin formă şi prin desenul pavajului se creează iluzia unor dimensiuni mult mai mari. Efectul final e cel al unei scene mărginite de clădiri importante. Palazzo Vescovile formează latura de răsărit. Pe latura opusă e palatul papal. Clădirea primăriei se află spre nord. Alte două clădiri formează, alături de primărie, latura nordică. Piaţa e dominată de faţada catedralei, aşezată pe latura mică a trapezului, astfel încât dimensiunile ei să fie atenuate, pentru a nu copleşi piaţa – ideea papei fiind de a construi nu un oraş monumental, ci unul la scară omenească. Totul a fost calculat cu atenţie. Construcţia bisericii a ţinut cont de lumina soarelui. Inspirat de bisericile pline de lumină naturală din Austria, papa a cerut ca biserica să nu respecte aliniamentul tradiţional vest-est, ci să fie aşezată astfel încât pe ferestre să intre dinspre sud soarele. Biserica este aliniată cu vârful Muntelui Amiata, un vulcan adormit. Ferestrele dinspre sud ale bisericii permit vederea, la orizont, a acestui vârf, dar vârful nu e vizibil din piaţă. Restul e o inversare psihologică: interiorul bisericii creează senzaţia de spaţiu deschis către peisaj, în timp ce piaţa din faţă lasă foarte puţin acces către peisaj, creând mai degrabă sentimentul de spaţiu interior.
Diferite detalii de pe faţada unei clădiri sunt reluate pe faţada altei clădiri din piaţă, forma rectangulară a faţadelor repetă, la scară, forma ferestrelor. Ferestrele de la nivelul superior al palatului papal sunt o invenţie a lui Rossellino, o combinaţie între crucea romană şi luneta toscană: crucea e reluată ca detaliu la ferestrele de la Palazzo Vescovile, iar luneta reapare în design-ul ferestrelor clădirii primăriei. Arce şi detalii circulare, în grupe de câte trei, se repetă pe faţadele tuturor clădirilor.
Caroiajul de travertin şi cărămidă roşie al pavajului pune în oglindă succesiunea de compartimente de pe faţada bisericii şi se aliniază cu pilaştrii, uşile şi colţurile tuturor clădirilor din piaţă. În mijlocul pieţei se află un cerc de travertin, distanţa de la cerc până la uşa bisericii e egală cu distanţa de la baza bisericii până la tradiţionala fereastră rotundă, occhio, de pe faţada lăcaşului. Nu e singura „coincidenţă”, căci piaţa repetă o geometrie bazată pe cifrele 3, 5, 9. Mai mult, abia la începutul anilor 2000 s-a constatat că umbra catedralei se aliniază perfect cu caroiajul pavajului în anumite momente. Mai exact, la 11 zile după echinoxul solar. Se ştia deja în secolul al XV-lea că există un decalaj de 11 zile între calendarul folosit şi cel astronomic. Reforma calendarului era puternic controversată în sânul Bisericii Catolice, pentru că data Paştelui se calculează în funcţie de echinox. Iniţial, piaţa trebuia să reflecte aliniamentul chiar în ziua echinocţiului. Aşa a început construcţia, dar proiectul a fost refăcut, astfel încât aliniamentul să aibă loc în ziua oficială a echinocţiului. Când s-a hotărât modificarea, construcţia clădirilor din piaţă era deja pornită, redesenarea caroiajului pavajului ar fi dus la nealinierea lui cu detaliile clădirilor, aşa că singura soluţie tehnică a fost înălţarea acoperişului catedralei. E o enigmă faptul că detaliile refacerii, precum şi povestea alinierii umbrei catedralei la desenul pavajului nu apar în jurnalul extrem de minuţios al papei.
***
Era toamnă târzie, ploua mărunt când am fotografiat Piaţa Pio al II-lea. Pienza era un oraş singur pe vârf de colină. Şi fără turişti. Într-o prăvălie de alături, pe când cumpăram pecorino sotto cenere, o bătrână cu părul alb mi s-a plâns că, pentru Pienza, în noiembrie e prea frig şi o spunea într-un fel anume, de parcă ne cunoşteam de mult. Alta m-a salutat cu zâmbetul pe buze de sub umbrelă, de parcă eram localnic, două străzi mai încolo. Dacă nu i-aş fi ştiut istoria, Pienza ar fi fost doar una dintre localităţile Toscanei. Frumoasă şi mică sub ploaia de noiembrie care mie mi-a plăcut, dar nu oraşul ideal…