Sari la conținut
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Apărut în nr. 491
2014-10-30

Pentru Halep, tenisul nu mai este sportul singurătăţii

    La ora la care scriu aceste rânduri, Simona Halep nu şi-a început încă meciul din Grupa Roşie a Turneului Campioanelor de la Singapore. Precum ştiu toţi amatorii de tenis, jucătoarea noastră s-a calificat la prestigioasa competiţie, ce reuneşte pe cele mai bine clasate profesioniste în decursul sezonului, de pe poziţia a treia. Luni, 20 octombrie, Simona, care a pierdut deja un loc în urma ultimei săptămâni cu probe în calendarul WTA, o înfruntă pe canadiana Eugènie Bouchard, cea pe care a eliminat-o în semifinală la Wimbledon.
    Alături de româncă şi de reprezentanta frunzei de arţar mai evoluează în Red Group lidera mondială, celebra Serena Williams, şi sârboaica Ana Ivanovici, la rându-i fostă lideră WTA. Grupa este foarte complicată pentru Halep, iar acest lucru, alăturat lipsei de formă şi accidentărilor care se ţin lanţ de ea în ultima perioadă, a determinat un orizont de aşteptare nu tocmai optimist din partea presei şi a fanilor din ţară.
    Ca de obicei, însă, viaţa e mai colorată şi mai surprinzătoare decât pare. În luna august finalista de la Roland Garros se găsea pe culmile popularităţii în România. Dacă alegerile prezidenţiale s-ar fi desfăşurat în luna lui cuptor, sportiva s-ar fi calificat fără probleme în turul al doilea al scrutinului, dacă i-ar fi trecut prin cap să candideze. Lăsând gluma (care nu e tocmai glumă!) la o parte, imensul orizont de aşteptare al românilor, fie ei fani ori ba ai tenisului, nu avea şi nu are cum să se restrângă atât de brusc, în urma unui recul destul de relativ înregistrat de Halep. Marile speranţe, ca să nu-l invoc decât pe Dickens, continuă să ne pulseze prin vene, iar dorul legat de un rezultat impunător obţinut de micuţa româncă se găseşte la cote foarte înalte. Ar fi posibil oare ca lucrurile să stea diferit?
    Personal, nu cred în aşa ceva. Naţiunea română este la fel de săracă, la fel de lipsită de viitor, la fel de bulversată ca în miezul verii. Ba poate că situaţia e încă şi mai neagră, deoarece ne aflăm în plină campanie electorală, iar delirul politicianist nu mai cunoaşte margini. Orice s-ar spune, românul, care nu mai este frate cu codrul, căci pădurile au devenit amintire, ci doar un ins dotat frecvent cu mult bun-simţ, ştie că ofertele candidaţilor, de la stânga la dreapta şi de sus în jos, n-au nimic de-a face cu bunăstarea, sănătatea şi frumuseţea vieţii lui. Nici rivalii pentru Cotroceni nu o mai cred, dar mestecă la nesfârşit aceleaşi clişee mincinoase, făcând doar act de prezenţă propagandistică, întrucât doar asta le cere „democraţia“, Washingtonul şi Berlinul (la Bruxelles nu mă mai refer, că n-am de ce.) Şi-atunci, dacă viitor oricum nu există, cum să nu se îndrepte speranţele, visurile şi nevoile românilor către cea mai vizibilă ambasadoare a românismului peste hotare? Cum să nu o învestească nevoiaşii şi disperaţii soartei pe Simona Halep cu sacra misiune de a-i reprezenta prin simbolică delegaţie, obţinând acele victorii şi trăind acele bucurii la care ei, nefericiţii, nu vor avea niciodată acces?
    Iar Halep ştie prea bine aceste lucruri. Ea este un copil binecrescut, cu un bun-simţ remarcabil. Simona nu e genul de tânără care să stropească pe stradă un pensionar, trecând în trombă cu bolidul megapower. Ea este sensibilă şi dedicată, ba chiar un om foarte receptiv la suferinţa şi nevoia semenului din România. Pe scurt, Simona Halep este un autentic patriot. De aici şi imensa dificultate de a juca tenis la nivel foarte înalt. Contrar a ceea ce Andre Agassi considera că este esenţa tenisului – singurătatea –, românca noastră nu este niciodată singură pe court, mai ales de când destinul a început să-i surâdă. Alături de ea bat câteva milioane de inimi mioritice, iar sportiva de douăzeci şi doi de ani simte şi ştie prea bine acest lucru. Când Halep pierde sau câştigă, nu pierde sau câştigă un individ, ci o naţiune întreagă. Halep se simte responsabilă nu numai pentru evoluţia ei, ci îşi asumă etic un comportament la care aderă o mulţime de compatrioţi. Presiunea psihică este una colosală, căci nu e deloc indiferent dacă forhand-ul ei prinde linia sau se duce în out. Cumva pe nepusă masă, copila de la malul mării a devenit un adult de care depinde fericirea sau durerea unor milioane de amărâţi, membri ai unei naţiuni de la care Istoria (sau Dumnezeu) şi-a întors faţa.
    Şi cum să aibă biata Simona, în aceste bizare, dar reprezentabile împrejurări, detaşarea, serenitatea şi libertatea de a juca tenisul ei cel mai bun? Pentru ea nu e greu, ci de-a dreptul imposibil să aibă mintea concentrată doar asupra mingii, rachetei şi adversarei. Victoriile vin ca prin miracol, iar nu ca urmare a unei evoluţii cerebrale.
    În aceste condiţii, cred că orice pronostic este superfluu. Dea Domnul ca Simona Halep să fie sănătoasă, în formă şi cu gândurile la ea! Dacă mai poate…