Pelerinaj la începutul istoriei

Daniela Zeca, Demonii vântului, Editura Polirom, 2010

Cu „Istoria romantata a unui safari“, Daniela Zeca, cunoscuta pâna atunci ca poet, autor de proza scurta, eseist si teoretician al mass-media, a debutat cu forta în breasla romancierilor.

Se întâmpla aceasta anul trecut, iar, rapid, succesul de librarie (trei tiraje!) si succesul de critica i-au confirmat reusita. De curând, Daniela Zeca a publicat „Demonii vântului“ ( Editura Polirom, 2010), al doilea roman. La o prima privire… statistica, s-ar putea crede ca autorul s-a grabit sa exploateze pozitia de top recent dobândita în preferintele cititorilor, mizând, înca o data, pe fascinatia exercitata de lumea araba asupra sensibilitatii europene. Nimic mai fals! Nu este vorba despre exploatarea „industriala“ a unui acelasi filon, ci de explorarea acestuia într-o paradigma a spiritualitatii. „Istoria romantata a unui safari“ si „Demonii vântului“ reprezinta doua etape dintr-un demers epic de cursa lunga, care ambitioneaza sa iscodeasca în adâncime ipostaze ale conditiei umane aflate în zodia conflictualului. Asemanarea între cele doua naratiuni este data, în primul rând, de prezenta scenografica a spatiului de civilizatie arab, apoi, în al doilea rând (însa într-o covârsitoare masura!), de amprenta stilistica a discursului, lesne identificabila în senzualitatea rostirii ce, aidoma unui val fluturat în arabescuri, ascunde si dezvaluie realitatea, cu oamenii si întâmplarile ei. La rândul lor, deosebirile dintre cele doua naratiuni trebuie neaparat luate în seama. În prima, o europeanca matura, Darrielle, este prinsa în nisipurile miscatoare ale unei iubiri cu un celalalt, relatie desprinsa parca din „Ciocnirea Civilizatiilor“, si într-un final dramatic alteritatea este respinsa. În a doua, un copil-adolescent-barbat, Saiyed, cu o biografie alambicata si ascendenta ramificata în posibile (false?!) alteritati, îsi cerceteaza identitatea. În prima, geografia este a Magreb-ului, auster, colturos, traditionalist – un bulgare de pamânt aspru. În a doua, harta este a Dubai-ului, luxos, rafinat, cosmopolit – un bulgare de aur batut cu nestemate. În prima, miscarea personajelor are loc, în falduri largi, pe orizontala. În a doua, spatiul de deplasare în real este parca restrictionat, înghesuit la dimensiunea orasului, obligând personajele la fuga pe verticala. Fiecare naratiune are propria morfologie, particulariza(n)ta, însa ambele împartasesc o aceeasi semantica – a pelerinajului.
Pelerin. Peregrin. Peregrinus, din per-agrare, adica a parcurge teritorii, a traversa frontiere, a merge departe. Peregrinul/ pelerinul pleaca de acasa si ajunge într-o tara straina, unde strain este chiar el. A-ti lasa în urma caminul este un soi de exil, nu-i asa?! – esti exilat sau te exilezi. În toate sensurile de abia enumerate, Darrielle „experimenteaza“ un pelerinaj. La fel face si Saiyed. Doar ca Darrielle uceniceste într-ale pelerinajului, calatoria si întâlnirea o limpezesc în registrul senzatiilor si sentimentelor, cuprinse acestea de boala dulce a materialitatii, totusi. Pe când Saiyed este maestru al pelerinajului considerat ca exercitiu fundamental al unei vietuiri, pentru el calatoria si întâlnirea se multiplica, iar limpezirea adusa de calatorii si întâlniri are loc în registrul emotiilor initiatice, al reveriilor care „vad“ idei. Se stie, felul acesta de pelerinaj este o cale de acces, rara si diferita, care permite confruntarea cu o (i)realitate sacra. Un argument: „Era ca si cum s-ar fi miruit, ca si cum ar fi baut aur. Se simtea ocrotit si sfânt dupa ce înghitea doua guri de apa în urma acelei dulceti din stup, create dupa chipul odoarelor pe care el le monta în inele, în brose si în gateli de purtat la gât ce îti înnebuneau ochii“ ( p. 8). Si înca un argument: „ Se ruga în secret sa primeasca semne. Nu stia cui se roaga ori cui îi trimite gândul lui încurcat ca un ghem de ata, dar simtise mereu ca, deasupra mintii, îi statea o putere misterioasa“ ( p. 81). Saiyed sta sub semnul miraculosului înca de la nastere. Primul pelerinaj este de-a lungul biografiei. Când este gasit, pe treptele Bancii de Comert si Industrie din Bruges, are patru zile si o Roza a Vânturilor atârnata la gât. Adoptat de Guvernator, este botezat, în plina Europa, cu nume de arab. Împreuna cu acesta si cu bona Berthe, se muta în Dubai, unde creste într-o singuratate lacoma de tot ceea ce este în jur, iar orasul devenit al sau este tocmai locul în care mirificul poate fi oferit pe tava. Este momentul, acum si aici, sa subliniez ca evenimentele relatate în roman urmeaza meandre puternice si misterioase, naratiunea pare a fi un basm istorisit în maniera de thriller metafizic. Asa ca, dupa moartea bonei Berthe, se întâmpla ca Medalionul cu Roza Vânturilor sa se întoarca la el, apoi sa primeasca din îndepartatul Bruges un manuscris în araba, pe coperta caruia sta scris numele lui. Descifrat mai târziu, în împrejurari speciale, manuscrisul se dovedeste a fi Jurnalul tinut de bunicul Guvernatorului, militar de cariera ( general în retragere) si mare colectionar de antichitati. Acesta, obsedat de Tezaurul de la Pietroasa, pe care îl vazuse în copilarie, pe la jumatatea secolului XIX, la Expozitia Universala de la Paris, petrece câteva luni, chiar la începutul secolului XX, în zona Sarata Monteoru, scormonind coclaurii locului si amintirile oamenilor în cautarea urmelor Clostii cu Puii de Aur. Faimosul Tezaur duce, prin aur si pietre pretioase, prin tipicul stravechi al mestesugului cu care acestea au fost orânduite împreuna, la goti si, mai departe, la sciti si, mai departe, la persii Antichitatii. Lovit de amnezie la batrânete, Generalul, care la Întorsura Buzaului era poreclit Samanul Alb, ajunge sa spuna tuturor ca este un cautator de comori numit Saiyed. Si astfel parca se închide un arc într-un cerc, peste vremuri si tarâmuri. Al doilea pelerinaj este de-a lungul erosului. Pentru Saiyed, iubirea este un dans ritualic al dorintelor. De altfel, toate femeile pe care le întâlneste, si pe care le trece ca pe niste vami, au legatura cu dansul: dansatoarea de bar „disponibila“ din Al Aqah; Joanna, dansatoare într-un club; superficiala si înselatoarea Alessia Conti Tarcini, balerina si profesoara de balet. Acestea configureaza experiente ale carnii si sângelui. Cu Gerardine, micuta Ninou, dansul este unul al sufletelor, al mintilor, al identitatilor. Amândoi sunt câte un amestec de rase si timpuri si geografii. Ea îl învata pe Saiyed araba, citindu-i din Jurnalul Samanului Alb, îi arata ca stie, ca si el, sa vorbeasca vrajitoreste cu nestematele, îl instruieste, profesoral aproape, despre minunatiile legendarului Ur – este un punct terminus. Al treilea pelerinaj este de-a lungul devenirii întru magica stiinta a îmblânzirii aurului si nestematelor. La patru ani, un dervis îi spune ca are deochiul aurului. Învata de la ebenistul Sadet anumite secrete despre cum sa desenezi forme pe care sa le dai materiei, secrete pe care apoi le dezleaga mai în profunzime în propriul sau atelier. Cu metalul nobil si cu pietrele pretioase are legaturi de taina, ca într-o confrerie, iar când lucreaza cu ele, se izoleaza de ceilalti, se aduna în sine, aidoma unui prelat ce oficiaza sau a unui alchimist dedat la transmutatii. Creeaza bijuterii neasemenea. Pe tavanul salii de conferinte din Marele Turn al Dubai-ului, asaza varianta araba a ceea ce Michelangelo pictase pe tavanul Capelei Sixtine, varianta în care încorporeaza diamantul Incomparabilul. Este ca si cum ar intra în dialog cu Divinitatea. Traversând exilul lui si exilurile altora, toate cele trei pelerinaje ale lui Saiyed converg în unul singur, al carui capat este, în fapt, începutul istoriei – istoria unei fiinte umane, istoria legendarului cuplu în care yang tânjeste dupa yin, istoria cunoasterii.
Îndeobste, asertiunea explica logic un destin, însa numai povestea, ca o metafora urieseasca, reuseste sa ne vrajeasca în asa masura încât sa îl traim ca si cum ar fi al nostru. Catharsis. În „Demonii Vântului“, nu se afirma. Doar se seduce, în mod repetat. Cu personaje de un realism ce explodeaza savuros, si cu personaje de o stranietate care vibreaza initiatic. Cu fapte dintr-o realitate diurna, si cu înfaptuiri dintr-o suprarealitate nocturna. Cu un joc, foarte bine strunit si echilibrat, de-a detectivul, în cursul caruia cititorul trebuie sa dezlege itele încurcate ale istoriilor si istoriei, bazându-se pe elemente-cheie ce sunt presarate strategic în labirintul naratiunii. Iata un singur exemplu: Medalionul (Roza Vânturilor) lui Saiyed este facut dintr-un fragment de astrolab vechi de 1 600 de ani; ceea ce trimite la Tezaurul de la Pietroasa; dar trimite si la calatorii/ pelerinaje care sunt ghidate cu astrolabul si cu Roza Vânturilor din busola, prin referire la punctele cardinale; iar acestea trimit la migratia vânturilor, deci la demonii vântului care pot spulbera nisipurile si existentele, deopotriva. Si se mai seduce în „Demonii Vântului“ cu aranjamentul aproape muzical al tonalitatilor discursului. Spre o pilda, secventa în care Seicul Mo doarme si se plimba descult prin visele de 1001 de nopti ale supusilor sai, un poem postmodern coexista de minune cu fragmentele din Jurnalul Samanului Alb, o reconstituire istorica de epoca si spatiu românesti. În context, este remarcabil faptul ca între Lumea Dubai si Lumea Întorsura Buzaului nu se manifesta contaminari stilistice. Vietuiesc distinct armonizate de o simbolistica subterana a textului. Celebrul calugar-detectiv al lui Umberto Eco, Fra Guglielmo, spunea: „Pentru ca sa existe o oglinda a lumii, lumea trebuie sa aiba o forma“. Daniela Zeca, precum orice romancier care îsi ia menirea în serios, da forma unei lumi probabile/ posibile care sa îsi oglindeasca în noi unicitatea.