Eugen Simion este, intre colegii sai de generatie „saizecista“, nu doar cel mai prolific la nivel editorial si cel mai dedicat literaturii romane dupa 1989, ci si un spirit de o invidiabila tinerete a spiritului. Inteleg prin aceasta o vitalitate a comentariului putin obisnuita si o disponibilitate intelectuala multiplu orientata catre demersuri de anvergura dintre cele mai diverse. Intr-o perioada in care criticii nostri literari s-au intrecut in a-si abandona domeniul pentru angajamente publice de tot felul, autorul „Scriitorilor romani de azi“ a inteles sa-l apere si sa-l ilustreze pe toate caile disponibile, cu o vocatie nedezmintita in deceniile postbelice, ca un constructor de cursa lunga intr-un timp al tuturor deconstructiilor.
Volumele pe care le-a publicat in ultimul deceniu si jumatate, avand in prima linie impunatoarele studii despre fictiunea jurnalul intim si genurile biograficului, ca si monografiile critice despre corifeii internationali ai tinerei generatii interbelice (cu accent pe dimensiunea romaneasca a scrisului lor), vadesc un spirit „canonizant“ deschis si mobil, in vreme ce zecile de prefete ale seriei de „Opere“ din colectia Pleiade, „fragmentele critice“ si o publicistica literara complexa il arata, deopotriva, disponibil pentru intreaga istorie a literaturii romane moderne si preocupat de temele majore ale actualitatii culturale. Un spirit in acelasi timp prudent si „adus la zi“, aflat – dupa o formula a lui Barthes pe care o invoca adesea – „in ariergarda avangardei“, angrenat in coordonarea unor mari proiecte individuale si colective (de la „Dictionarul General al Literaturii Romane“ la „Cronologia vietii literare romanesti“). „Aducerea la zi“ vizeaza inclusiv augmentarea unor volume mai vechi sau mai noi, de la „Dimineata poetilor“ la cartile despre proza lui Mircea Eliade si despre tanarul Eugen Ionescu. Putem vedea in asta o forma de perfectionism si un cult al completitudinii. La o varsta cand altii traiesc aproape exclusiv din rentele trecutului, E. Simion isi vede neabatut de treaba: la fel de activ si de productiv ca de obicei, la fel de interesat de „matinalitatea“ literaturii si de „tineretea“ operelor, fara ca scrisul si gandirea sa critica sa-si piarda ceva din acuitate si prospetime.
Editia de fata – a treia, definitiva – constituie o versiune revizuita si amplificata a cartii despre „tanarul Eugen Ionescu“ din 2009, la randul ei o versiune mult adaugita a celei din 2006. Procedeul e similar celui din cartea despre proza lui Mircea Eliade: aceeasi crestere organica, aceeasi amplificare din mers a constructiei, o data cu aparitia unor texte si documente de natura sa modifice, fie si cu o catime, perspectiva asupra autorului investigat. Unii comentatori s-au aratat – la aparitia primei editii – contrariati de incompatibilitatea structurala dintre „obiectul“ destabilizator si criticul „stabilizator“. Aparent indreptatite, asemenea evaluari porneau totusi de la o premisa eronata: la urma urmei, un critic autentic, „obiectiv“ in sens larg, cauta sa-si aproprieze si obiectele care nu-i seamana (cel putin la prima vedere…), dar il intriga, spre deosebire de artistul pur care – act clar de narcisism – tinde sa vada pretutindeni reflectata propria figura interioara.
Sigur ca autorul lui „Nu“ a fost un spirit iconoclast din tineretea sa antiacademista si pana dincolo de primirea in Academia Franceza, in vreme ce academicianul Eugen Simion nu poate fi banuit de iconoclastie. Pe de alta parte, Eugen Ionescu a constituit o preocupare constanta a tizului sau critic. Comentarii ample despre eseistul si dramaturgul franco-roman au aparut sub semnatura sa atat in „jurnalul parizian“ din anii ’70, „Timpul trairii, timpul marturisirii“, cat si in volumul „Intoarcerea autorului“, fara a mai vorbi de prefata la traducerea franceza din 1986 a lui „Nu“ sau de eseurile postdecembriste despre tanara generatie interbelica si teatrul autohton. O parte dintre ele au fost incorporate in textul din 2006, fiind reluate in 2010 intr-o addenda. Un cuvant greu de spus in acest sens il va fi avut si latura confesiva a autorului cartii care, in prefata editiei din 2006 („Un autor care fuge de criticul sau“), relateaza amuzat un episod real cu aer de proza absurdista: criticului care simte, imperios, nevoia sa scrie un studiu despre Ionesco ii dispar, inexplicabil, din biblioteca volumele acestuia; le regaseste la fel de inopinat, pe urma le pierde iar si, in sfarsit, le „captureaza“ definitiv, inchizandu-le cu cheia intr-un sertar…
Ramane, bineinteles, de vazut in ce masura aceasta metafora „rupta din viata“ se verifica pana la capat si in planul abordarii critice. Adica, in ce masura obiectul investigat ii scapa sau nu printre degete celui care incearca sa-l „captureze“. Oricum, atat prezentul volum, cat si interesul pentru eseistii spiritualisti ai anilor ’30 se afla intr-o certa relatie cu linia existentialista a criticii lui Eugen Simion, cu interesul sau pentru jurnalele intime si „genurile biograficului“ si, nu in ultimul rand, cu preocuparea sa dintotdeauna pentru tema paternitatii in literatura: o paternitate execrata ca opresiva, castratoare de catre oedipienii moderni si recuperata de nostalgicii traditiei, si pe care autorul „Intoarcerii autorului“ incearca s-o reabiliteze… Ionesco insusi face figura de „oedipian“ inrait, tentat la batranete sa se reconcilieze cu Tatal obsedant – si, implicit, cu tara lui. Mai exista insa si un alt element in aceasta ecuatie, anume „contributia romaneasca la universalitate“; in cazul de fata, contributia autohtona demna de a fi recuperata si promovata e tineretea lui Eugen Ionescu, impreuna cu „ego-critica“ sa (termen bine gasit, care sper ca se va impune). Nu prea s-a observat ca o buna parte din demersurile critice ale lui Eugen Simion, de la „Intoarcerea autorului“ incoace, vizeaza deprovincializarea literaturii romane prin punerea ei in relatie cu patrimoniul culturii universale, in orizontul criticii si literaturii franceze…
E interesant de observat cum „lovinescianismul“ asumat al criticii lui Eugen Simion s-a lasat revizuit, in timp, prin cel putin doua corectii fundamentale, ambele indicand limitele majore ale criticului sburatorist. Prima are in vedere o reabilitare a mult hulitei (si prost intelesei) dimensiuni rurale a literaturii romane, iar cea de-a doua – o reabilitare a nu mai putin nedreptatitului „traditionalism spiritual“. O contributie interpretativa importanta, lansata inca din anii ’80, consta in sublinierea dimensiunii religioase/ crestine/ metafizice a lui Eugen Ionescu, dimensiune de profunzime a unei gandiri si identitati ambivalente, supuse, dupa formula lui Stéphane Lupasco, unei „logici dinamice a contradictoriului“. Capitole intregi din primele sectiuni ale cartii („Literatura si lumina primei zile“, „Sentimentul franciscan“, „«Nu». Un exercitiu de «ego critica»“), dar si din a doua („Intoarcerea democratiilor spre religie“ s.a.) o arata din plin. Ipoteza in speta fusese lansata, daca nu ma insel, printre cei dintai de catre Mircea Eliade, intr-un cunoscut eseu inclus in volumul „Briser le toit de la maison“. Ea a fost confirmata, in ultima vreme, de studii aplicate, cum ar fi cel semnat de catolica belgiana Marguerite Jean-Blain (trad. rom. „Eugène Ionescu: mistic sau necredincios?“, Curtea Veche, 2010), la origine o teza de doctorat, ce aduce drept „probe“ inclusiv sublinierile lui Ionesco de pe numeroasele carti de mistica, teologie si metafizica din biblioteca personala… Nu-i vorba, si dimensiunea carnavalesca, nihilista, extravagant-dinamitarda a scriitorului e intoarsa pe toate fetele in cartea lui E. Simion, dar si ea e privita mereu dinspre latura metafizica. Un capitol inedit („E. Ionescu – un spirit religios“) isi propune sa reexamineze aceasta problematica, in fond, centrala a spiritului ionescian. Si o face intr-o maniera entuziasmanta, pornind de la scrierile de tinerete ale acestui fals neserios pentru care moartea ramane singurul lucru cu care „nu e de glumit“. Glosand despre „frica de lumina“ din unele texte de tinerete ale lui Eugen Ionescu, E. Simion vede in simptomatologia ei „semnele unei nelinisti adanci pe care cuvantul (discursul, textul) nu le pot stapani si, cu atat mai putin, nu le pot elimina“. Mai departe, criticul atrage atentia asupra arghezianismului constitutiv al tanarului antiarghezian, punand un diagnostic inconturnabil religiozitatii ionesciene: „Dumnezeul ionescian nu-i, ca la tanarul Cioran, obiect de contestatie, este doar obiect de cautare“. Ne putem intreba la randu-ne daca nu cumva revolta – ea insasi œdipiana – impotriva lui Arghezi nu vine (si) din nemultumirea tanarului eseist fata de presupusul retorism al poetului, care, in optica sa, risca sa compromita autenticitatea (mistica, existentiala, personala) a cautarii unui Dumnezeu inaccesibil. O alta observatie importanta a lui Eugen Simion e legata de atitudinea impotriva curentului a lui Ionesco fata de ortodoxia romaneasca, pe care in „Antydotes“ (1977) o considera superioara catolicismului (prea „politicianist“) prin pastrarea unui rest „insolit, tainic, pur, imuabil“ si pentru salvarea caruia „a facut totdeauna compromisuri cu epoca, dar niciodata cu cerul“. De meditat…
In acelasi orizont metafizic va fi examinata (intr-un alt capitol inedit: „Descoperirea, in fine, a teatrului…“), cristalizarea conceptiei despre teatru a pre-dramaturgului Eugen Ionescu, pornind de la foarte putinele-i comentarii interbelice despre genul dramatic si continuand cu patrunzatoarele reflectii despre identitatea moderna a genului din scrisorile catre Tudor Vianu. Reabilitarea melodramei ca forma de supravietuire a tragicului si a miracolului in modernitate (dupa ce fusese compromisa, vulgarizata de retorismul factice al secolului XIX) joaca aici un rol determinant – din nou, in contra curentului rationalist. Antimodernul Ionescu se afla, cu asta, in avangarda unei noi intelegeri a artei, pe care nu o separa de dramele existentiale, ci o intelege in acord cu datele unei metafizici a prezentei angajate in contingentul cel mai derizoriu. In aceeasi directie merge, schimband ce e de schimbat, si conceptia lui Mircea Eliade despre fantasticul trait ca ruptura de nivel metafizic in datele realului. Eugen Simion are perfecta dreptate sa vada in teatrul ionescian un „teatru de cunoastere a realitatilor esentiale“ in care miracolul (traditional) este reabilitat cu mijloacele moderne ale „stridentei, exacerbarii, patologiei realului“, printr-o terapeutica negativa. Reabilitarea sacrului – si a spiritualitatii Estului, centrate pe irational, miracol, mister – cu mijloace moderne de camuflaj intr-o lume desacralizata: iata o posibila supratema nu doar a teatrului ionescian, ci si a celor mai straluciti reprezentanti ai generatiei existentialiste dintre cele doua razboaie.
Nu numai metafizicul ionescian beneficiaza insa de atentia suplimentara a lui
E. Simion in capitolele inedite ale noii editii, ci si latura avangardista, mai exact spus: urmuziana a dramaturgului, cu reminiscente din Jarry si suprarealisti. Caragialismul prin filtrul caruia o trece, incepand din anii ’40, autorul „Cantaretei chele“ este reexaminat, si el, cu atentie si cu acuitate analitica, intr-un discurs in care acumularea „probelor“ e la fel de elocventa ca si comentariul din marginea lor. Desigur, de la „Conu Leonida…“ la „Doua loturi“ si schite precum „Justitie“, „La Mosi“, „De inchiriat“, „Triumful talentului“ sau „Telegrame“, „spiritul ionescian“ a preluat nu doar sensibilitatea fata de automatismele, dislocarile aberante si malformatiile limbajului, ci si o intreaga mistica moderna a negativitatii infuzate, diabolic, in cotidian (teribila „viceversa!“ a lui Lefter Popescu), manifestate prin multiple permutari de identitate ale personajelor, prin inlantuiri de nonsensuri si „coincidente perverse“, de confuzii si de semnificatii pe dos, de sminteli ale limbajelor unei lumi in plina dezagregare. Felul in care Eugen Simion reexamineaza chestiunea caragialescului ionescian cucereste prin acumularea observatiilor de detaliu acute si prin frumusetea comprehensiva a prozei critice cu care curata de praf evidentele, infuzandu-le o noua prospetime: „Efectul este fabulos: pitoresc monstruos, varietate corupatoare, realism atroce, impuritate prin invecinare diabolica si, pe deasupra tuturor, un sentiment staruitor de comic terifiant provocat de ingramadirea lucrurilor care nu comunica unele cu altele“. Si mai complex este „dosarul Urmuz“, in legatura cu care criticul aduce cateva contributii semnificative. La urma urmei, autorul „Fuchsiadei“ se situeaza fata de Avangarda in acelasi raport paradoxal ca si Caragiale fata de Junimism… E. Simion are dreptate sa atraga atentia ca stilul urmuzian „se intalneste, dar nu se confunda cu cel al avangardei romanesti“. Si relatia cu Tzara, cunoscut indeobste ca ostil traducerii la Gallimard a „Paginilor bizare“ beneficiaza, prin citirea corespondentei dramaturgului, de relativizari importante (nu doar Tzara l-ar fi evitat deliberat pe pre-dadaistul Urmuz, cum cred Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, ci si Ionesco pe dadaistul Tzara). Iar diferentierea de fond fata de urmuzianism este inregistrata fara drept de apel: „Colajele dadaiste ale lui Eugen Ionescu prezinta, asadar, o modificare capitala: scot fictiunea din zona fantasticului infernal, a reveriilor onirice (acolo unde se intrepatrund regnurile si, din incrucisarea lor, ies creatii indeterminate si hilare, cum sunt eroii lui Urmuz!) si o aduc in spatiul existentei comune“. O insolita „delicatesa“ comparatista ne e oferita la finalul acestui capitol prin medierea lui Serge Fauchereau. Eminentul cunoscator francez al avangardelor europene ar fi surprins, in 1965, o conversatie despre Philippe Soupault intre Ionesco si redactorii revistei „Les Lettres Nouvelles“, in care autorul „Scaunelor“ aprecia exclusiv „micile dialoguri dada“ dintr-o scriere mai veche a surrealistului („Soubeyran Voyage“, 1920). O data identificat ca posibil model, textul soupauldian este prompt – si temeinic – supus examinarii critice de catre Eugen Simion. Nu insa prin cautarea unui posibil raport de cauzalitate (oricum irelevant), ci prin „inrudirea stilistica si viziunea comuna asupra omului modern“. Iar in urma examenului, dadaistul „manual de conversatie“ al francezului nu iese deloc grozav, „manualul de engleza“ fara profesor al lui Ionescu producand – evident! – „alt tip de personaje si alt tip de comic“, cu un mesaj mult mai puternic si, in plus, bazat „pe un gust al insolitului infinit mai pregnant“. Luat in sine, textul lui Soupault nu pare sa ne duca, asadar, prea departe, dar evidentierea diferentelor ionesciene in raport cu el prilejuieste una dintre cele mai exacte situari ale umanistului Ionesco – un umanism, fireste, paradoxal, intors, privit ca produs al unei teologii negative sui generis: „Omul nu este numai o suma de automatisme mentale si mecanisme goale ale limbajului, este totodata o victima a acestor forme fara fond, un produs tragic al vidului si al vacuitatii. El se formeaza si traieste intr-o teologie negativa care incepe cu absurdul limbajului si se incheie cu absurdul existentei ca produs al automatismelor (s. m.)“.
Cum se poate observa, tanarul Eugen Ionescu e discutat nu doar in sine, ci si prin ceea ce a devenit in anii consacrarii internationale. Talentul (si geniul) acestui scriitor ce atinge maxima intensitate expresiva prin fuga de literatura calofila devin, retrospectiv, clauze ale canonizarii nonconformismului. Eugen Simion recupereaza astfel si eminescianismul profund, inaparent, nu doar „caragialismul“ asumat public (via Urmuz) al scriitorului ce declara, in „Nu“, ca, daca ar fi francez, ar fi genial si care, intors in tara natala – „tara mamei“ –, a sfarsit prin a dobandi ravnita universalitate, chiar daca nu si linistea interioara. In capitolele despre anii ’30-’40, criticul schimba insa accentele, iar trimiterile la „lumina copilariei“ (lucarna metafizica) lasa locul tot mai mult abordarilor din unghi psihanalitic (cam exagerate, considera criticul…) si moral-politic ale intelectualului panicat de „rinocerizarea“ Romaniei paterne. Cu totul remarcabile sunt observatiile lui Eugen Simion cu privire la substratul diaristic/ confesiv (existential, in definitiv) al intregii opere ionesciene, pe care-l reconstituie pornind de la bruioane de tinerete din presa vremii (cum ar fi reunite in 1990 de catre Mariana Vartic in volumul „Eu“) sau de la diferite secvente din „Nu“. O poetica existentiala implicita, asadar, la acest spirit paradoxal care-si traieste pana la capat contradictiile si cautarile, fie ele si intermitente.
Cartea se citeste cu participare si delicii intelectuale. Eleganta stilului critic al lui Eugen Simion, flegmatic in aparenta, iscoditor si problematizant in fond, nu se dezminte: pornind liniar pe firul biografiei interioare, autorul isi infasoara „obiectul“ intr-un discurs tentacular, care – urcand, reconstitutiv, pe firul Istoriei – se muleaza pe zonele sensibile ale gandirii si scriiturii ionesciene, se infiltreaza in ele si le ia pulsul estetic din interior. Criticul e dublat de un moralist subtire, de scoala franceza, cu gustul „confesiunii publice“. Iata, dar, un punct semnificativ de contact cu „ego-critica“ ionesciana! Textul curge firesc, relaxat, spart de titluri si subtitluri in general bine gasite, complexe, jucause cu masura – semn de empatie bine temperata cu obiectul.
Un comentator pe care-l pretuiesc afirma ca, tot dand tarcoale personalitatii ionesciene si aproximandu-i inefabilele, Eugen Simion nu reuseste „sa puna punctul pe I“. Numai ca „punctul pe I“ nu e solutia unei ecuatii, ci o cautare desfasurata la nivelul intregului volum. Iar in materie de caracterizari „definitive“, ne-am putea multumi cu cea formulata de Cioran („Un Charles Chaplin care l-a citit pe Pascal“)…
Dialogul critic al lui Eugen Simion cu studiile Martei Petreu (din „Jocurile manierismului logic“ si „Ionescu in tara tatalui“) sau cu investigatia polemica a Alexandrei Laignel-Lavastine sunt deosebit de stimulative. Ele stau, alaturi de alte studii si revelatii documentare recente (biografia franceza a dramaturgului semnata de André le Gall si rapoartele secretarului de presa de la Vichy, publicate de Simona Cioculescu in „Manuscriptum“), la baza unor capitole de pondere: cele despre diaristul Eugen Ionescu, despre diplomatul Eugen Ionescu si „episodul Vichy“ sau despre procesul de calomnie din 1946. Din prima editie au fost revizuite indeosebi capitolele despre publicistica interbelica a scriitorului, in lumina unor restituiri de ultima ora ale lui Marin Diaconu (care a descoperit, in revistele vremii, numeroase texte inedite publicate sub pseudonim de autorul lui „Nu“). Criticul nu isi modifica in mod esential judecatile, ci le nuanteaza, le adanceste si le verifica prin confruntarea cu noile „probe“.
S-ar zice ca echilibrul sau temperamental e menit sa compenseze, cumva, dezechilibrul ionescian, reorientand tendintele centrifuge ale celui din urma printr-o atitudine centripeta (nu altfel procedeaza, in alte parti, si cu Emil Cioran). Volumul contine excelente close reading-uri aplicate eseurilor din „Nu“, (pseudo)jurnalelor si unor piese de teatru revelatoare pentru explorarea „absurdului“ lingvistic si existential („Cantareata cheala“) sau pentru cautarea identitatii profunde („Ucigas fara simbrie“, „Calatorie la cei morti“ s.a.). Exista si un bogat aport de comentariu istorico-literar, indeosebi in capitolele despre publicistica interbelica a lui Eugen Ionescu si in comentariile pe marginea rapoartelor diplomatice de la Vichy.
Sagace, scormonitoare, pasionante sunt interpretarile biografico-psihanalitice aplicate „romanului familial“ si relatiei scriitorului cu Tatal roman (demonizatul, enigmaticul avocat Eugen N. Ionescu, proiectat fantasmatic si in figurile lui Arghezi sau Hugo). Secventele despre teatrul lui Ionesco in lectura lui Constantin Noica sunt, de asemenea, revelatoare (pentru filozoful inaderent la comic, fostul congener ar atinge universalitatea prin „sentimentul adanc al ridicolului“ si prin faptul ca „nu lasa omul asa cum l-a gasit“). La fel si cele de critica a criticii interbelice (cu un Serban Cioculescu sesizand profetic in „Nu“ calitati de dramaturg), iar paginile despre publicistica ideologica din timpul razboiului si de imediat dupa, inclusiv cele despre corespondenta cu Tudor Vianu si Petru Comarnescu, sunt practic de necontrazis in echilibrul lor. Preferinta mea merge totusi inspre capitolele despre E. Ionescu si colegii sai de generatie (unde tanarul nonconformist e portretizat succesiv prin jurnalele intime ale prietenilor Arsavir Acterian, Octav Sulutiu, Jeni Acterian si Mihail Sebastian). Si, de asemenea, spre lectura in paralel, via I.L. Caragiale, a „Cantaretei chele“ si a variantei sale in limba romana, „Englezeste fara profesor“, scrisa la Vichy in timp ce Ionescu invata limba engleza. Fapt notabil – criticul evita sa traga, din orgoliu national, spuza estetica asupra versiunii prime, pastrand le juste milieu…
Delectabil scrisa, doldora de sugestii fertile, „Tanarul Eugen Ionescu“ este, pana acum, cea mai complexa investigatie dedicata perioadei romanesti a dramaturgului si reminiscentelor sale. Cum s-a mai spus, Eugen Simion ramane un critic care nu deschide o discutie, ci o inchide. Cu precizarea ca, daca studiul de fata inchide (pana la proba contrarie) discutia despre „tanarul Ionescu“, el are si meritul de a o redeschide pe cea despre controversata, adulata, contestata generatie a anilor ’30 in cultura romana.