Intr-o recenta ministagiune, Teatrul National „Radu Stanca“ Sibiu a prezentat „Ispita Cioran“, un nou spectacol itinerant in regia lui Gavriil Pinte. Imbratisând formula-unicat a acestui regizor, teatrul sibian pare sa fi facut o achizitie artistica importanta si pe termen lung, mai ales ca precedentul spectacol, „Un tramvai numit Popescu“, gândit in aceeasi maniera itineranta, este, dupa multi ani de la premiera, inca la mare cautare. Cu atât mai mult in cazul lui Cioran, traseul Sibiu – Rasinari si retur e justificat cu cât satul e chiar locul de nastere al eseistului. Exact ca in spectacolul anterior, regizorul exploateaza frumusetea peisajului si toate mijloacele teatrale noi care scot publicul din obisnuintele de perceptie pentru a-l propulsa in plina placere estetica. Daca in montarea de acum câtiva ani, imaginata in jurul poetului Cristian Popescu, Gavriil Pinte transplanta poezia in teatru, procedeu cu o lunga traditie, in „Ispita Cioran“, pariul e de doua ori mai riscant, caci regizorul are acum de grefat pe arta dramatica insusi limbajul filosofic. Or, gândirea conceptuala si cu fluxul adânc al emotiilor si al derularii viului cu care echivaleaza teatrul sunt ca doua fete ale aceleiasi monede. Atât de apropiate, ele nu se intâlnesc, totusi, niciodata.
Cu toate acestea, Gavriil Pinte reuseste un discurs teatral de calitate scotând din mâneca regizorala bunurile si experienta acumulate in „tramvaiul“ anterior. In primul rând, alege, ca si data trecuta, sa taie de la radacina esenta genului dramatic, dialogul. Toate aparitiile din tramvai si de pe lânga, caci numeroase scene se deruleaza in exterior, sunt de fapt ipostaze ale eului cioranian care exprima – in nume propriu, la persoana intâi –, reflectiile, tulburarile, inversunarile, de multe ori chiar incandescenta gânditorului. Pentru ca eseistul Cioran sa devina omul Cioran, mult mai apropiat de public, scenaristul mixeaza asertiunea filosofica cu biograficul, pastrând legaturile de familie. Il inconjoara astfel pe gânditor de doua prezente feminine, mama si sora, adevarate frumuseti interbelice, serafice si gratioase, in costume de rafinament si bun- gust (scenografia Roxana Ionescu). Mama (cu tinuta sa eleganta, Mariana Mihu, diafana, intr-o aparitie de mare clasa, adevarata incântare pentru ochi), respira bunatate si intelegere. Pe urmele ei, in rolul surorii, Raluca Iani, prezenta enigmatica, reuseste un amestec neverosimil de ironie si compasiune. O alta ipostaza feminina, Veronica Arizancu, dublul imaculat al filosofului, imbracata si ea in alb, cu ochelari albi, uzeaza de o retorica suta la suta teatrala in terfelirea românismului de la inceputul spectacolului.
In plus, regizorul recurge inteligent la tot felul de semne teatrale care usureaza receptarea, conferind poezie si mister, cum ar fi pâlcul de porumbei negri agatati pe tramvai sau de vesmintele actorilor, mesele de lemn si tot felul de alte obiecte cu aer usor arhaic, care trezesc perceptia plasând-o totusi intr-un orizont usor de recunoscut. Spectacolul incepe in padure, cu personaje catarate in copaci, pe scari si cu barbati care bat toaca; in mijloc, Cioran si dublul sau mimetic. Scenele in aer liber vor contrabalansa deopotriva enigmatic si placut ceea ce se intâmpla in tramvai. In anterie negre, lipiti de scânduri sau intinsi pe mese de lemn, actorii emit extazurile gânditorului sau inversunarile lui pricinuite de sublimul si mizeria neamului. In timpul haltelor facute de tramvai, din padure apar „aratari“ cioraniene, suflete, evident, „pe culmile disperarii“ incarnate teatral, care vitupereaza impotriva României, a lasitatii si pasivitatii din sufletul românesc. La jumatatea drumului, la Rasinari, scena de exterior se va referi la sinucidere, singuratate, Dumnezeu. Odata cu ipostazele trecute din viata filosofului, durata se face scrum prin intermediul corturilor de hârtie care ard incet, pe masura ce gânditorul aserteaza pe marginea timpului si a divinitatii. Produse in decor natural, in peisajul proaspat, asemenea mijloace simple se dovedesc de mare efect. Inconjurat de reflectiile, furiile, nostalgiile filosofului, din toate partile, din fata, din spate si, mai mult decât atât, din exterior, de pe ambele laturi ale tramvaiului, publicul plonjeaza in universul cioranian fara putinta de scapare.
Senzatia de polifonie data de glasurile auzite din atâtea spatii se mentine, in limitele posibilului, si in interiorul tramvaiului, caci si aici se joaca, in pondere egala, in fata si in spate. Pentru aceasta, fiecare scaun e dotat cu o oglinda retrovizoare, detasabila, pe care spectatorul o manevreaza cum ii vine mai bine ca „sa vada“ vocile din spatele sau. Toate sunt mijloace de mare impact in discursul artistic, dar ele ar fi fost, cu siguranta, mult mai palide daca in centrul lor nu s-ar fi aflat un actor de factura aparte, Marius Turdeanu, cu fata luminoasa si senina, care umple de caldura si frenezie intelectuala limbajul filosofic al lui Cioran. Mânuind din poignet drama de idei, mai mult, conferindu-i incandescenta, actorul e un Cioran obsedat, care, invadat de idei prin toti porii, pare ca le priveste fix, cu ochii mari; apoi sufera sau se bucura nostalgic amintindu-si de paradisul copilariei. In rolul eseistului, el rememoreaza cu aceeasi patima crizele de singuratate si melancolie de pe vremea când era copil, ca si insomniile „cioraniene“. Ce mai, o intreaga panoplie teatrala pe care actorul o etaleaza pentru ca personajul sau filosof sa devina om pâna in maduva oaselor! In felul acesta, departe de uscaciunea sau cinismul ideilor, publicul poate priza pe indelete paradoxurile gânditorului.
„Ispita Cioran“ cucereste tocmai pentru ca apropie spectatorii de omul si in aceeasi masura filosoful Cioran, pastrând savoarea discursului eseisitic, caruia i se adauga cantitati uriase de caldura si frenezie. Iar regizorul Gavriil Pinte reuseste un spectacol de tinuta intelectuala (gen mai rar intâlnit in momentul de fata), pigmentat cu multa pasiune.
Autor: CRISTINA RUSIECKIApărut în nr. 345
Frumos scris, pacat ca ati incurcat numele actorilor…Inainte de postare, e bine sa verificati totusi distributia, asa e frumos si asa e corect fata de intreaga echipa care a muncit la acest spectacol.
Comentariile sunt închise.