Partial color

Prima încercare serioasa de revizuire si de reabilitare a nedreptatitului rege Carol al II-lea avea loc în anii ‘50 din secolul trecut, în timpul comunismului, pe vremea literara a „realismului socialist“. Aceasta prima încercare de reabilitare a exilatului regal avea loc în poiana fierariei lui Iocan, meserias reputat din Silistea Gumesti apartinând de judetul Teleorman. Pe acea poiana mare cu pamântul batatorit, plina de caiele rupte, de unghii de cal, cuie si belciugarii arse si cu stâlpi grosi pentru legatul cailor naravasi, în aceasta „agora“, cum a numit-o inspirat regretatul Alexandru Paleologu, se strângeau atenienii locului, cetatenii fruntasi spre a dezbate treburile cetatii, chestiunile arzatoare de la ordinea zilei din tara lor si din lume. Sedintele din poiana fierariei lui Iocan aveau loc duminica dimineata si începeau cu „revista presei“ – ocupatiune voluntara si paralela cu celelalte de atunci, ce va deveni însa obligatorie, nu peste multa vreme, odata cu aparitia presei noastre comuniste. Adunarile se desfasurau cu concursul nelipsit si sub îndrumarea atenta a „liberalului fractionist“ Ilie Moromete, taranul interbelic care, sub raport filozofic, e compatibil cu Kant din punctul de vedere al lui G. Calinescu, dar nu si din al lui I. L. Caragiale („Slabeste-ma cu Kant al dumitale: e un moftangiu!“). Acest Kant din Silistea care vedea doi creieri în capul lui Iorga, îsi ia rolul în primire si spectacolul adunarii electorale din „Scrisoarea pierduta“ poate începe: „Auziti ce zice regele, spuse el si îndata se facu tacere deplina. Auziti ce zice majestatea sa… Începu apoi sa citeasca, deodata, cu un glas schimbat si necunoscut, parca ar fi tinut el un discurs celorlalti. Avea într-adevar în glas niste grosimi si subtirimi ciudate cu opriri care scormoneau întelesuri nemarturisite sau încheieri definitive care trebuiau sa zdrobeasca de convingere pe cei care ascultau“. Intrat în rolul regelui, Ilie Moromete îsi drege glasul, citeste si interpreteaza discursul Majestatii Sale la un congres al agriculturii si agricultorilor: „Domnilor, Am fost informat ca congresul dumneavoastra este un congres de specialisti, agronomi si ingineri. Iau cuvântul aici ca unul interesat în chestiunile pe care le dezbateti, si care am chiar oarecare experienta. Mi-ar fi placut poate ca acest congres sa fie un congres al «gospodarilor» pentru ca, dupa mine, specialistii nostri sunt înca departe de a fi gospodari. Stiu acest lucru, pentru ca agricultura m-a pasionat… Domnilor, a devenit o lozinca sa se spuna la noi ca agricultura este ocupatiunea principala a românilor, am spus-o si eu, dar din nenorocire, daca este ocupatiunea manuala principala a românului, nu este totdeauna si ocupatiunea lui mintala…“ Majestatea Sa are lot? Dar ala micu – are si el? – rasunara câteva întrebari din rândul atenienilor. Au, cum sa n-aiba! Si adunarea continua. Ce observam noi în scena discursului regal din poiana lui Iocan? În primul rând bagam de seama ca Majestatea Sa – oricâta „interpretare“ ar pune Moromete în si prin modulatiunile glasului sau schimbat si deodata necunoscut (el joaca, adica, rolul regelui care tine un discurs!) – are într-adevar „oarecare experianta“, cum cu modestie spune, si, mai presus de asta, denunta el însusi lozinca de o mare si pustiitoare circulatie în interbelicul „de vârf“ din epoca lui de aur, anume, lozinca falimentara a unei Românii „grânar al Europei“, cu o agricultura care o fi ea ocupatiunea principala a românilor, dar din nenorocire, cum zice si regele, „daca este ocupatiunea manuala principala a românului, nu este si ocupatiunea lui mintala“. Regele vorbeste aici ca un taran mai destept decât administratorii si conducatorii sai. Eventual vorbeste chiar ca Ilie Moromete: capacitatea regelui de a intra în pielea unora din supusii sai este realmente exceptionala. Marin Preda îl „morometianizeaza“ pe regele interpretat de personajul sau, fie si în registru parodic, ca sa-si poata astfel asuma formula memorabila prin care acest monarh ciudat si paradoxal defineste „starea natiunii“ agrare si indica în acelasi timp si cauza „fonciirii“ care navaleste peste morometieni: „lotul“, pogonul personal care niciodata nu-i va duce la prosperitate si bogatie. Cenzura nu putea obiecta la acest tip de reabilitare a eroului regal: în umbra discursului reprodus în poiana lui Iocan sta Caragiale, el însusi recuperat în epoca prin „demascarea“ politicianismului si a „burghezo-mosierimii“! Moromete cu ai lui o patesc si sufera un lung rastimp istoric pentru ca „ocupatiunea manuala“ n-a devenit si o „ocupatiune mintala“, fiindca, asa cum îi arunca Moromete lui Cocosila, „ocupatiunea ta mintala, Cocosila, e la alte prostii!“. Suntem în 1955, la zece ani de la eliberare, apare capodopera lui Marin Preda, „Morometii“, în care discursul regelui denunta în doua cuvinte absolut memorabile minciuna istorica a demagogiei, persistente si azi, pe seama asa-zisei eficiente si prosperitati aduse în tara „eminamente agricola“ de faima unui fals si inexistent „grânar al Europei“ în aceasta parte a ei. Faptul ca Marin Preda îi face loc regelui în roman cu acest discurs despre tarani si agricultura româneasca, dincolo de comedia de esenta caragialesca jucata în poiana lui Iocan, este echivalent cu cea dintâi revizuire si reabilitare a regelui Carol al II-lea – în plin regim comunist. Regele stia ce spune si spunea adevarul despre „ocupatiunea manuala“ fara fond „mintal“, ca si Maiorescu atunci când vorbea despre formele fara fond. Acelasi prea hulit Carol al II-lea mai vorbea în „deceniul carlist“ conceput si vazut de idilicii nostalgici de azi ca o alta epoca de aur, despre formele moderne de organizare a exploatarilor agricole, asociatii si gospodarii colective (!) si, culmea, tot lui nu-i era straina ideea Canalului Dunare-Bucuresti. Însa peste doar trei ani de la discursul taios si denuntator al regelui si de la adunarile („reprezentatiile“!) din poiana lui Iocan avea sa izbucneasca cel de-al doilea razboi mondial iar „timpul nu mai avea rabdare“: n-a mai avut rabdare nici cu realistul rege Carol al II-lea, nici pentru comediantii tragici din romanul lui Marin Preda, taranii români ramasi ca si pâna atunci cu „ocupatiunea lor manuala“. Gospodariile colective ce vor urma n-au fost decât forma politica a luptei de clasa ce a „mâncat“ fondul social si economic al marilor exploatatii agricole. Strict necesare, investitiile din agricultura, dotarile ei industriale care n-au lipsit, sistemele întinse de îndiguiri si irigatii, distruse dupa eliberarea din ‘90, nu s-au întors în buzunarul si curtile oamenilor ci în burta unui stat hapsân în numele unui ideal uitat între timp. România agrara a ramas pâna azi, poate chiar mai mult decât ieri, o tara fara „ocupatiune mintala“, nemodernizata, ca „postalionul cu boi“ din titlul unei memorabile carti recente a lui Mircea Iorgulescu sau încremenita în mai vechiul dar emblematicul si nedepasitul „Alfabet de tranzitie“ al lui Stefan Cazimir. Necesara, reabilitarea regelui Carol al II-lea poate începe si de aici, cu recunoasterea judecatii si a viziunii lui profund realiste asupra economiei agrare românesti, vadite în memorabilul discurs din poiana lui Iocan. Carol al II-lea are, însa, si alte merite pentru care trebuie sa-si ia locul în galeria personalitatilor noastre istorice.
O a doua, foarte recenta, încercare de revizuire si reabilitare, în lumina adevarului, a lui Carol al II-lea întreprinde revista „Istorie si civilizatie“, sub titlul unei întrebari: „Carol al II-lea, un rege nedreptatit?“. Da, spun istoricii Ion Bulei, Ioan Scurtu, Adrian Cioroianu, Andrei Pippidi, Ion Calafeteanu, Razvan Theodorescu, memorialistul Constantin Balaceanu-Stolnici si, cu un tablou în alb/negru al României timpului respectiv, Alex Mihai Stoenescu. Citind acest numar pasionant al revistei, priveam în acelasi timp un film cu acelasi scenariu pe doua ecrane diferite: un ecran color, de data mai recenta, altul alb/negru, mai vechi. Filmul de pe ecranul color reabiliteaza în tonalitati aprinse si chiar învapaiate un rege într-adevar nedreptatit: de istorie, de istorici, de oameni obisnuiti. Desigur, o prima forma a reabilitarii meritate consta în încercarea de a contura portretul unui om, cu marile lui calitati, dar si cu lipsurile, nu putine, ale caracterului sau. Istoricii Ion Bulei, Andrei Pippidi, Ioan Scurtu, Ion Calafeteanu mi se par, în portretele si consideratiile lor, cei mai apropiati daca nu chiar de omul de sub uniforma regala, atunci de respectarea devizei sub care are loc întreaga dezbatere despre Carol al II-lea: „Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de a exalta ori de a condamna, el explica. Istoria nu este sclava actualitatii. Istoricul nu aplica trecutului schemele ideologice contemporane si nu introduce în evenimentele de odinioara sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i tot una cu memoria“ (din apelul istoricilor francezi intitulat „Libertate pentru istorie“ 2005). Vorbeam despre doua ecrane pe care vedem acelasi film: unul color, altul alb-negru. De mare pret pentru profilul spiritual, moral si intelectual al personajelor regale aflate în discutie sunt paginile de jurnal publicate în „Istorie si civilizatie“: complexitatea si meandrele gândirii, pasionalitatea ori raceala din aceste pagini spun mult despre ei însisi, si acesta e cazul, în special, al însemnarilor zilnice ale reginei Maria, mama iubitoare, comprehensiva si iertatoare, femeie cu o inteligenta ascutita, sensibilitate ampla si, cum se întâmpla nu chiar rareori, cu un veritabil cap politic. Cealalta, în „patul“ careia s-ar fi facut politica lui Carol al II-lea, „Duduia“, nu-i mai putin o femeie exceptionala, si ea nedreptatita în rând cu ilustrul ei sot caruia i-a stat aproape 30 de ani, pâna la moartea acestuia. O fidelitate iesita din comun, ce dezminte bârfa careia i-a cazut victima.
Istoricul Adrian Cioroianu revizuieste mai întâi, nu stiu cât de necesar, faima de „afemeiat“ a eroului sau, refacând un scurt traseu „amoros“ al acestuia: „în total, sapte femei cât de cât prezente în viata lui dintre care sase au fost cele fata de care acesta a simtit, în momente diferite, pasiunea dragostei“. Cu trei s-a si casatorit, dar „Din momentul în care a cunoscut-o pe Duduia, el a dovedit o fidelitate cum rar se întâlneste la barbati cu renume mult mai bun decât al nefericitului rege“. În privinta faimei de dictator („dictatura regala“), istoricul recurge la comparatii ce „sar“ din cadru: Hitler, Mussolini, Franco, Lenin si Stalin! În comparatie cu acestia, „Carol fu mare, mititelul“, am putea zice odata cu rautaciosul comediograf. Dar nu, el n-a fost chiar un dictator, „ci mai curând un copiator modest al unui tip de guvernare“, în plus, „nu a umplut închisorile României cu liberali, taranisti sau social-democrati“. Mai mult decât atât, el n-a vrut sa fie (devina) dictator, ci poporul, societatea l-au rugat, ca pe Richard al III-lea, sa accepte si sa-i dea voie a i se supune: „regele Carol al II-lea a fost privit – oricât de greu de crezut ar fi azi – ca un Salvator mult asteptat“. Istoricul citeaza si vorbele lui Vaida Voievod, devenit oportunist, niste vorbe adresate parca unui Ceausescu al acelui timp: „Cu rabdare si credinta, trebuie sa zidim templul maret al Frontului Renasterii Nationale, pentru ca el sa întreaca, în grandoare si putere, opera Mesterului Manole si sa vesteasca generatiilor viitoare slava regelui Carol al II-lea“. În privinta pierderii României Mari sub domnia lui ce-ar mai fi de spus? Ar fi de spus ca „pur si simplu, românii (y compris regele) nu au fost demni de România Mare!“, o Românie niciodata pregatita sa întâmpine conflictele, esecurile si razboaiele care au pândit-o si ciopârtit-o. E o fatalitate, o meteahna specific nationala pe care Carol – primul ortodox din dinastie – o împartaseste cu altii dinaintea si de dupa el. Ca si cum ai spune: daca toti au gresit, nimeni nu-i vinovat. Suntem în plin fatalism mioritic. În fine, în ochii dlui Razvan Theodorescu, regele Carol al II-lea este, de vreo 20 de ani încoace, „modelul cârmuitorului autentic“. „Român pâna în vârful unghiilor“, este neîndoielnic ca în „deceniul fast“ sau epoca de aur a interbelicului, „la îndemnul si sub autoritatea sa banci si industriasi ofereau sume importante pentru cultura“, atunci s-au inaugurat cu pompa cuvenita Arcul de Triumf, Fresca de la Ateneu si, „din aceeasi initiativa palatina au aparut Fundatiile Regale, s-au asanat lacurile din nord, s-a amenajat Herastraul si s-a creat un întreg cartier modern si înverzit, aceluiasi spirit înnoitor datorându-i-se si cele doua fântâni publice, cea a Mioritei si cea «cu zodiac»“. S-a mai inaugurat si monumentul urmei pe care Salvatorul a lasat-o pe caldarâm. Fireste, cartierul înverzit si alte minuni edilitare ale „modelului autenticului cârmuitor“ si „celui mai harismatic suveran al României“ nu pot fi tagaduite. Dar cartiere înverzite, fântâni publice si ceasuri de aur se înalta si azi într-un Bucuresti în care tramvaiele de epoca, cele din „deceniul fast“, merg ca ceasul si cu iuteala fulgerului. Nimic de zis: vazut pe bucati sau din avion Bucurestiul e un oras minunat si înverzit. Luat la pas, e jalnic. Cu exceptia „Jaristei“ din „miezul“ lui, „noua si ademenitoarea locanta“ pe care o frecventeaza academicianul nostru si unde, cum spune în câteva rânduri publicitare din alta revista, „am degustat bucate care m-au facut sa-mi amintesc înca o data ca românul ortodox este printre cei mai robusti mâncai ai Europei. Între subtilitatile gastronomice ale Apusului si rafinamentele Rasaritului – noteaza savantul nostru într-un clip publicitar frumos si concis ca un sonet – sarmaua, fasolea si usturoiul, alivanca, ghiveciul si cozonacul, cotnarul, jidveiul, tuica si afinata sunt cele care ne dau mult cautatul specific national“. Pofta si puterea dlui Razvan Theodorescu de a trai ca românul ortodox în „deceniul fast“ din interbelic este demna de invidiat, cu „specificul national“ cu tot.
Aproape toti participantii la dezbaterea din „Istorie si civilizatie“ par sa cada de acord ca „deceniul carlist“ este epoca de aur, „deceniul de vârf“ al economiei nationale si al nivelului de trai de sub Carol al II-lea. Initiativele culturale ale regelui sunt imposibil de ignorat si-l ridica la un nivel incomparabil cu predecesorii si urmasii sai. Oricât de bombastic formulata, calitatea de „Voievod al culturii“, pe care si-o aroga chiar suveranul, constituie o realitate de netagaduit, mai mult sau mai putin cu o jumatate de gura recunoscuta mai de mult. A facut mult si multe pentru cultura româneasca. Dar „deceniul de vârf al economiei nationale“?! În aceasta privinta ecranul color minte. Sau, ma rog, spune doar jumatatea de adevar, cea patriotica. Acelasi film privit pe un ecran alb-negru spune cu totul altceva. Mai întâi, ce înseamna „de vârf“? În comparatie cu ce apare acest „vârf“? Riscam sa ramânem incomparabili tot urcându-ne pe „vârfuri“ de unde nu ne mai zareste nimeni. Acest sistem de a masura, compara si califica un „vârf“ prin noi însine este impropriu si caduc. În „filmul“ pe ecran alb-negru al lui Alex Mihai Stoenescu realitatea apare în cruda ei mizerie. Un dus cu apa rece ne trezeste din somn. România e un stat rural subdezvoltat în respectivul interval „de vârf“. Iar daca ramânem agatati de vârful de unde nici nu mai suntem zariti, riscam sa atribuim ori sa recunoastem comunismului, lui Gheorghiu-Dej si lui Nicolae Ceausescu niste „realizari“ care nici nu sunt imaginare, ci reale si incomparabile! Cifrele, statistica, procentele sunt zdrobitoare. Ce aveam în acel „vârf“? „Pâna în 1930, România ridicase 172 de orase, din care numai sase aveau (putin) o suta de mii de locuitori, aspect – noteaza sec Alex Mihai Stoenescu într-un text scris la 0 grade – al subdezvoltarii urbanistice si argument suplimentar pentru afirmatia ca functionam ca un stat rural. Opt ani mai târziu, dupa cum arata istoricul Ioan Scurtu, «ancheta sanitara din 1938 a stabilit ca din 176 de orase, 74 erau lipsite de alimentare cu apa curenta, iar 123 nu aveau canalizare. În mahalale apa se aducea (se mai aduce! – n.n.) de la fântâni sau de la cismele amplasate la capatul strazilor. Lumina electrica nu ajungea în aceste zone. În Bucuresti, din 670 de strazi, 371 erau luminate si 299 nu aveau lumina electrica. Situatia era mult mai grava în orasele mici.» Sa retinem si faptul ca în timpul primilor 8 ani de domnie ai lui Carol al II-lea au aparut doar 4 orase. Burghezia tarii era compusa din mari industriasi, mari comercianti, bancheri, mari proprietari agricoli, ingineri particulari, economisti particulari si rentieri, reprezenta doar 0,12% din populatia României, cifra simpla si dezarmanta care arata clar imaginea unui stat care nu este cu adevarat capitalist. Din acest stupefiant 0,12% aproape jumatate era compusa din marii proprietari de pamânt. Din aproximativ 18 milioane de cetateni, 13 milioane lucrau în agricultura, 600 000 erau functionari si restul constituia o masa a bugetarilor, divers împartita profesional. S-au înregistrat rezultate spectaculoase în productia industriala, dar din comercializarea rezervelor naturale si din prelucrarea inferioara a acestora …“ Gulliver e scos din tara piticilor si comparat cu uriasii. „Cifrele cele mai elocvente – scrie cu temei si logica imbatabila Alex Mihai Stoenescu – sunt însa acelea comparative. Decalajul mare între România interbelica – prezentata în legende drept o forta economica europeana, a carei moneda era la paritate cu valute occidentale! – si statele capitaliste dezvoltate se traducea într-o productie industriala pe cap de locuitor de 7,3 ori mai mica decât a Frantei, 8,5 ori mai mica decât a Germaniei prabusite si de 12 ori mai mica decât a Marii Britanii. Prezentata ca mare producatoare agricola, România recolta în 1938 doar 12,6 chintale de grâu la hectar, în timp ce Danemarca, un stat fara traditie cerealiera si cu suprafete mult mai mici, recolta 35,1 chintale la hectar.“ Comparatiile cele mai socante nu sunt însa cu statele occidentale dezvoltate – arata acelasi autor bine informat – dar cu acelea din zona: „În jurul anilor 1933-1935 înzestrarea agriculturii cu tractoare era de peste 3 ori mai mica decât în Ungaria, Cehoslovacia, Germania“. În anul de vârf, venitul national al României era de doua ori mai mic decât al Cehoslovaciei si Ungariei. Carol al II-lea avea dreptate: „a devenit o lozinca sa se spuna la noi ca agricultura este ocupatiunea principala a românilor dar, din nenorocire, daca este ocupatiunea manuala principala a românului, nu este si ocupatiunea lui mintala“. La care putem adauga si absenteismul devastator plus „postalionul cu boi“ în care am ramas pâna azi sa calatorim în lumea larga, civilizata si modernizata. Asta-i filmul: partial color.