Parerea lui Rousseau despre Guvernul Ponta

În timpul intonarii Imnului de Stat, cetatenii, de la fotbalisti la oamenii politici, se lasa cuprinsi de un fior solemn, adesea cu sinceritate. La ceremonia de depunere a juramântului de catre membrii noului cabinet, emotia era sporita printr-un cumul de factori conjuncturali. Destul de neasteptatul succes al motiunii de cenzura, la care se adauga destul de rapida nominalizare a reprezentantului opozitiei (fiind proaspata în memoria natiunii asigurarea Presedintelui ca nu i-ar încredinta lui Victor Ponta nici macar volanul unei furgonete), la care se adauga scorul confortabil al votului de învestitura (vorba aceluiasi Domn Presedinte: 284 e aproape de 322…), precum si ora de noapte a solemnitatii (22,30) amplificau emotia. Parca asistam la desavârsirea unei minuni.
Malitiosi, catam si la expresia Presedintelui, sa-i descifram trairile, ca e si el om, chiar daca i se spunea acum câtva timp Zeus. În cazul sau stimulii emotionali puteau actiona cumva invers, dar speram a-i citi pe chip niscaiva semne ale viitoarelor evolutii politice. Hazardata speranta! Pe cât de expresiv si de extrovertit pare Dl. Basescu, pe atât de bine stie sa-si disimuleze adâncul sau interior, care depaseste Groapa Marianelor. Iata ca nici acordurile solemne, completate cu factorii de emotie enumerati, n-au scos la suprafata stari lumesti asteptate de adversarii sai – cum ar fi ranchiuna, stânjeneala, iritarea, încrâncenarea – ci doar o foarte stralucitoare jovialitate. Nu a  avut-o din prima clipa. A dobândit-o în momentele în care ascultau cu totii în pozitia de drepti ceea ce se asculta în pozitie de drepti. Clocea ceva.
Clocea ceva pe lânga ceea ce ticluise în intimitatea biroului sau, cu lista noului guvern în fata. Stiut fiindu-i stilul de a strecura pe neasteptate o întrebare cu subtext, o aluzie, un biletel roz, un fitilas cât de mic, era prea greu de crezut ca la un asemenea prilej ar fi lasat pe seama spontaneitatii plata câtorva polite. Pe Florin Georgescu l-a tachinat vesel, amintindu-i pesemne ca i-a propus sa-l faca premier, iar acum se multumeste  cu pozitia a doua. Lui Andrei Marga i-a refuzat îndelung si ostentativ întinderea mâinii, vorbindu-i încruntat, probabil despre Mussolini. Pe Mircea Diaconu – vector de opinie în talk-show-uri, sa nu uitam! – a pus atâta presiune încât redutabilul actor a încurcat cu totul miscarea scenica sfârsind prin a-l prinde de brat pe Presedinte pe la spate. Nu i-a iertat decât pe cei neînsemnati pentru el si pe…Victor Ponta. Ciudata retinere.
Adevarul e ca Dl Victor Ponta a devenit, parca peste noapte, alt om. Alt om politic! Parca si-ar fi facut un  transplant de cap sau de caracter. Am urmarit fiecare gest, fiecare vorba, fiecare raspuns, fiecare idee începând cu seara în care Presedintele i-a anuntat desemnarea. I-am dat si note. Zece pe linie. Un singur noua. Sa fie omul providential de care România avea disperata nevoie?
Toti cei pe care îi cunosc si cu care schimb impresii marturisesc aceeasi surprindere. Perfecta atitudinea cu care a primit desemnarea (sobru dar nu sfidator), perfecte fermitatea si retinerea cu care statueaza raporturile dintre „palate“, minunat accentul convingator pe legalitate, onorabila rezolvarea drepturilor banesti jecmanite, înteleapta relatia cu finantatorii externi, brava atitudinea în problema autonomiei universitare (miezul adevarat al diversiunii cu U.M.F. Târgu Mures), pragmatica dar si corecta decapitarea liniei de mijlocasi a fostei administratii, plina de rafinament optiunea tactica electorala de la toamna, redutabila prima iesire în strainatate, curajoasa si principiala asumarea politicii externe… Toate acestea într-un rastimp infim si consecvent constitutionale.
Fara a-i scadea meritele Domnului Ponta, ramâne un mister cum de, apreciindu-l totusi, atâtia oameni nu i-au banuit anvergura. Mutarile sale ca prim-ministru denota siguranta, chibzuinta si bun-simt politic care nu pot fi ale unei singure persoane. Poate ca 40 de ani e vârsta optima a propulsarii la vârful politicii, când avânturile tineretii nu s-au stins înca iar inhibitiile batrânetii nu s-au instalat. Poate ca dispune si de date si solutii demult chibzuite în laboratoarele de gândire în care s-o depozita rezerva de supravietuire nationala. Ar fi bine sa existe asa ceva, la adapost de calamitatile puterii. În sfârsit, mai este posibil ca primavara politica instaurata la 2 mai sa fie amagitoare, o noua iluzie spulberata a bietului popor român. Refuz aceasta ipoteza fie si din observatia simpla ca mai jos decât ne afundasem nu mai era loc. Ceasul al doisprezecelea, din nefericire, a fost mai întotdeauna ceasul nostru aducator de noroc.
Partea proasta e ca dupa un al doisprezecelea ceas salvator începe mereu o noua zi, cu o noua prima ora de noapte. Oare ce pândeste din întunericul imediat urmator?
Un prim semn încurajator ar fi acela ca inspiratul prim-ministru are parte de o echipa capabila. Domina profesionistii, nu s-a mai apelat la mazete, belferi si curtezane. Au fost evitate, fie si cu oarecare cruzime, vulnerabilitatile; stacheta respectabilitatii a fost ridicata mult deasupra echivocului prezumtiei de nevinovatie, ceea ce e normal si drept în cazul demnitarilor. Începe a se contura o conditie care seamana cu onoarea. Prioritatea legii constituie si ea o ancora pentru speranta.
Îngrijorarile vin nu de la Victor Ponta, ci dinspre Jean-Jacques Rousseau. Pronosticul, de principiu, al acestuia e mai pesimist. Si (al naibii genevezul!), pâna acum a cam avut dreptate. Parerea lui din discursul adresat „Republicii din Geneva“ pe cât e de magulitoare pentru seniorii mariti, prea onorati si suverani ai unei republici cu traditie, pe atât e de rezervata pentru cei neobisnuiti „de lunga vreme cu o înteleapta independenta“. Verdictul gânditorului e fara menajamente: „Popoarele care s-au obisnuit sa aiba stapâni nu mai sunt în stare sa se lipseasca de ei“.
Afirmatia este nu numai deprimanta, ci si confirmata de istoria noastra recenta, foarte recenta sau în desfasurare. De parca ar fi cunoscut faimoasa tranzitie, Roussseau continua: „luând drept libertate o lipsa de înfrânare care este contrariul acesteia, revolutiile le arunca (pe popoare) aproape întotdeauna în bratele unor seducatori ce nu fac decât sa le înaspreasca lanturile“.
Ce putem spera noi, cetatenii României din anii 2012-2014, este ca sirul seducatorilor sa se fi încheiat. Dar cu aceasta libertatea nu e asigurata. Mult mai importanta si mult mai dificila este iesirea din confundarea libertatii cu lipsa de înfrânare. Aceasta confuzie dezinvolta s-a extins si s-a îndesit în toate straturile sociale si demografice. Iar ca si cum forta instinctelor si a individualismului nu ar fi fost suficiente, defrenarea a fost stimulata si prin subcultura, apologia falselor modele, exilarea sperantelor, triumful tupeismului, asmutirea directa spre primitivism civic, capitalizarea vulgaritatii, complacerea în anomie.
În joc nu sunt doar soarta si rezultatele unui nou guvern, ci instituirea, în sfârsit, a unui nou stil de a guverna. Tema e restructurarea haosului. Pentru ca, revenind la Rousseau, cetatenii „sa fie nu numai liberi, ci si demni de aceasta“, va trebui ca toti, de la vladica la opinca si de la Presedinte la condamnatul pe viata sa înteleaga si sa accepte „jugul de onoare“ al legilor, precum si (aici J.J.R. parca face o aluzie directa la noul guvern român) „nimeni sa nu poata impune recunoasterea de catre stat a celor facute în afara legii“.
Iata ca preocuparea noastra de a descifra viitorul în temperatura relatiilor Presedinte – Guvern este secundara fata de miza uriasa a prezentului. Este frivol si riscant sa privim desfasurarile ca pe un meci de box. Dar, pentru ca a revenit vorba la protagonistii din ring, mai eram dator sa comentez ce-o fi ticluit T.B. în timpul imnului si la ce proba i-am acordat lui V.P. „doar“ nota 9. Cele doua amanunte sunt legate între ele.
Cred ca T.B. a intrat în Sala Unirii putin melancolic, stiind ca, pentru prima oara, nu va întâlni acolo privirea admirativa a cuiva anume. Imediat ce a început ceremonia a zarit însa o pata de culoare ce i-a convertit aleanul în pofta de misto. Spontan si ludic, cum îl stim si îl iubim, a ascutit sageata pastrând-o pentru final („replica de aur“ îi zic specialistii în comunicare). Si, într-adevar, dupa rostirea alocutiunilor oficiale, prefacându-se ca a încheiat, a facut un pas înapoi si lateral si a rostit off the record, dar cât sa auda toata lumea: „Fara sampanie! Apropo … (à propos oare la ce?). Vad ca v-a mai ramas cineva de la P.D.L. (Pauza cu suspans). Acolo, în grupul sustinatorilor, este cineva în portocaliu…“ zise si pleca, râzând sacadat.
Pentru Rousseau ar fi fost de neînteles fanatismul cromatic din politica româneasca. E dovada penibila a lipsei militantismului real, reducerea competitiei politice la universul microbismului stupid. Dar camerele TV si sicofantii grijulii au facut cerc în jurul doamnei remarcate de Presedinte. Era Daciana Sârbu. În cea mai importanta zi pentru sotul ei, s-o fi framântat mult cum sa se îmbrace ca sa epateze. Cine stie ce cumatra perfida i-a recomandat rochia de o culoare mult prea vioaie pentru tenul deschis si aerul ei candid. Scuturându-se de felicitatori, premierul si-a facut loc, a prins-o de brat si a tras-o din îmbulzeala spre iesire. Daciana, politicoasa, a încercat sa termine o fraza. Noul brat ferm al tarii a zvâcnit-o, depunctându-si titularul. Desi, culmea, rochia nici nu era portocalie! Era corai.