La 150 de ani de la apariţia revistei Familia (primul număr apare în 5 iunie 1865), sunt multe teme de
reflecţie profitabilă despre construcţia unui program cultural naţional ca argument de supravieţuire a unei publicaţii româneşti iniţiate la Pesta în condiţiile Imperiului Habsburgic în 1865 şi continuată apoi în condiţiile mai dificile ale dualismului austro-ungar din 1867 încolo, până la sfârşitul anului 1906, când prima serie îşi încetează apariţia.
Subtitlul ei îi dezvăluie intenţiile. Revista Familia se recomandă în primii ani ca „foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni“ – ceea ce înseamnă că va răspândi cunoştinţe generale din toate domeniile şi că se va strădui să promoveze literatura română originală sau literatura universală în traduceri.
Revistă cu un program naţional ce depăşeşte limitele unei solidarităţi transilvănene a românilor, publicaţia lui Iosif Vulcan îşi particularizează unele direcţii, care se clarifică de la început (publicarea de poezie şi proză, răspândirea informaţiilor ştiinţifice de istorie, filologie, artă, medicină, geografie etc., atenţia acordată familiei şi problemelor femeii, culegerile de folclor), pentru a realiza un obiectiv mai ambiţios: comunicarea culturală între provinciile româneşti în ambele sensuri: dinspre Transilvania spre celelalte şi, deopotrivă, dinspre celelalte provincii spre Transilvania. Alte direcţii se clarifică pe parcurs: crearea unui fond de teatru român, cunoaşterea instituţiilor româneşti, politice şi culturale, îndeosebi a Societăţii Academice, devenite ulterior Academia Română.
Panteonul lui Iosif Vulcan –
elită sau canon?
Pentru a câştiga prestigiu şi încredere, Iosif Vulcan se străduieşte să-i aibă printre colaboratori pe cei mai importanţi scriitori şi savanţi ai timpului (uneori preluând poezii sau articole din alte reviste), iar aceştia proveneau din sfera Societăţii Academice: Heliade-Rădulescu,
D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, George Bariţiu, Timotei Cipariu, Alexandru Roman, G. Sion, Al. Papiu-Ilarian, Iosif Hodoş, B. P. Hasdeu. În paralel, Iosif Vulcan făcea cunoscute aceste personalităţi printr-o serie de portrete – un portret grafic pe prima pagină sau în interior şi o biografie concisă, însoţită de comentarii şi aprecieri personale, în corpul revistei. În scurtă vreme, aceste portrete vor alcătui sumarul unei cărţi: Panteonul român, publicată de Iosif Vulcan în 1869 şi anunţată ca un prim volum. Sunt cuprinse aici profilurile realizate de Iosif Vulcan în revistă în primii patru ani, din 1865 până în 1869, însă în volum nu sunt preluate toate portretele publicate în revistă (unele sunt ale unor finanţatori ai revistei, cum este Nicolae Jiga, prezentat în chiar primul număr, absent în volum, altele sunt figuri din aria universală) şi nu este păstrată nici ordinea cronologică în care au apărut iniţial în revistă.
Proiectul publicistic al lui Iosif Vulcan merită analizat mai în detaliu, pentru că el năzuieşte să dea o anumită imagine a contemporaneităţii (mai degrabă o elită decât un canon, pentru că nu putea avea un caracter „legislativ“), o elită aşa cum o configura Iosif Vulcan în primii ani de apariţie ai revistei Familia, în valorile pe care le considera definitorii şi pe care, în acelaşi timp, le recomanda publicului căruia i se adresa. Am putea risca să spunem că Iosif Vulcan realiza (sau, mai degrabă, intenţiona să realizeze) primul canon, unul predominant cultural, înaintea aceluia estetic al lui Titu Maiorescu şi care, acesta din urmă, se va cristaliza şi se va impune abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Este şi nu este o exagerare în a pretinde că în volumul din 1869, Panteonul român, Iosif Vulcan realiza primul canon al culturii române. Vom vedea imediat de ce. Ideea de a configura în volum o zonă de vârf a ierarhiei de valori s-ar contura mai clar dacă am compara lista portretelor realizate în primii patru ani în revistă cu selecţia finală, din volum. Ne-ar lua prea mult spaţiu să reproducem aceste liste ale portretelor realizate în revistă în anii 1865 (22 de portrete şi biografii), 1866 (27 de profiluri), 1867 (40 de portrete) şi 1868 (23 de portrete), poate şi 1869 (cu 17 portrete, dintre care este preluat numai cel al lui Ion Brătianu şi cel al principelui Carol I, repetat din 1866), pentru a le compara cu lista finală, din volum. Caracterul enciclopedic se evidenţiază din suma acestor portrete. (Nu întotdeauna portretele grafice sunt însoţite de texte biografice edificatoare.) În primii ani, predomină profilurile româneşti, ca de exemplu în 1865, în următoarea ordine: Nicolae Jiga, D. Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Ioane Popasu, H. Heine, Constantin Rosetti, Georgiu Baritiu, Georgiu Lazaru (biografie de G. Baritiu), Vasiliu Alecsandri, Fr. Liszt, A. Papiu Ilarian, Georgiu Tăutu, Alesandru Sterca Siulutiu, Simeonu Barnutiu, Lord Palmerston, V. Hugo, Samuilu Vulcanu, Dora d’Istria, Andreiu baron de Siaguna, Georgiu Hurmuzachi şi Ioane Ratiu. Zece din aceste nume vor fi preluate pentru selecţia finală, dar vor lipsi Gh. Lazăr, G. Tăutu, mitropolitul Andrei Şaguna, Ioan Raţiu. Din portretele anului 1866 vor fi preluate alte zece, dar vor rămâne în afara selecţiei: Horia, Gr. H. Grandea, Emanuil Gojdu, Alexandru Roman (lăsând deoparte, desigur, şi numele din cultura universală). Din listele anilor 1867, 1868 şi 1869 vor fi preluate celelalte nume, până la completarea tabloului de 31 de personalităţi din volum, dar vor fi lăsate pe din afară alte câteva, puţine, dar semnificative ca absenţe, cum ar fi At. M. Marienescu, colaborator al revistei, cărturar notoriu în epocă, dar şi altele: Miron Costin, de pildă, din lista anului 1869. Cu exemplul din urmă am atins vulnerabilitatea sau, de fapt, specificitatea listei lui Iosif Vulcan pentru panteonul său: nu se extinde spre trecut, ci selectează numai nume din ceea ce ar putea constitui un canon al actualităţii, adică al primei jumătăţi a veacului al XIX-lea. De aceea vor lipsi toate figurile importante ale trecutului, de la cronicari şi Dimitrie Cantemir până la corifeii Şcolii Ardelene. Din acest motiv, putem caracteriza selecţia lui Iosif Vulcan drept un canon cultural posibil al primei jumătăţi a secolului său.
Reprezentativitate naţională:
culturală, politică şi religioasă
Volumul din 1869 cuprinde următoarele portrete, în ordinea din sumar: debutează cu un profil Carol I domnul românilor şi continuă cu alte 30 de nume (în ortografia lui Iosif Vulcan şi a timpului său): Andrei Mureşanu, Ioan Eliade Rădulescu, Timoteiu Cipariu, A. Treboniu Laurian, Mihail Kogălniceanu, Georgiu Bariţiu, Simeon Bărnuţiu, Vasiliu Alecsandri, Anastasiu Panu, Samuil Vulcan, Aron Pumnul, Ion Brătianu, Avram Iancu, Constantin Rosetti, Alexandru Hurmuzachi, Dimitriu Ţichindeal, Dimitriu Bolintineanu, Moise Nicoară, Nicolau Golescu, Dora d’Istria, Alexandru Sterca-Sulutiu, Georgiu Hurmuzachi, Georgiu Sion, A. Papiu-Ilarian, Constantin Negri, Alexandru Petriceicu-Hajdeu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Iosif Hodos, Matei Millo, Vasiliu Alexandrescu-Urechiă. Acesta este tabloul de valori al tânărului Iosif Vulcan (care, în 1869, nu avea decât 28 de ani), promovat iniţial prin intermediul revistei Familia şi statuat apoi în volumul Panteonul român. Să nu uităm că era anunţat ca primul volum şi să înţelegem că selecţia era parţială, urmând a fi completată. Prins însă cu creaţia proprie (poezie, proză, teatru, publicistică), Iosif Vulcan nu a continuat creionarea şi completarea tabloului de valori decât în revistă (unde predomină începând cu 1870 numele din politica şi cultura universală), nu şi într-un al doilea volum. Odată cu apariţia Convorbirilor literare, în 1867, şi a vocii din ce în ce mai autoritare a lui Titu Maiorescu, contestând punctul de vedere al ardelenilor, nu numai în filologie (disputa ortografică în privinţa purismului latinist), ci şi în cultură, Iosif Vulcan nu a mai avut (presupun) curajul de a continua pe aceeaşi linie.
Perspectiva sa culturală rămânea tributară ariei de gravitaţie a paşoptismului şi a unui naţionalism romantic, neatins de criteriul estetic. Lista de nume stă mărturie. Să încercăm o radiografiere a tabloului după câteva criterii: 1. Provinciile din care provin personalităţile; 2. Domeniile lor de afirmare; 3. Apartenenţa la Societatea Literară Română, înfiinţată în 1866, transformată în 1867 în Societatea Academică Română, devenită în 1879 Academia Română. Acesta e ghidul său de la distanţă. Criteriul de selecţie al lui Iosif Vulcan nu putea fi decât unul vag, necuantificabil într-un mod obiectiv, incluzând o bună doză de subiectivitate, dar şi o reflectare parţială a ierarhiei din epocă: prestigiul cultural, respectul de care se bucurau, autoritatea pe care o aveau în epocă personalităţile avute în vedere, autoritate resimţită prin anumite funcţii în organizaţii, instituţii publice. Rezultatul e configurarea unei elite naţionale, aşa cum o vedea un ardelean la 1869.
Dar se vede foarte bine grija sa de a reprezenta toate provinciile româneşti. Centrul selecţiei sale îl constituie Ardealul, cu zece personalităţi politice şi culturale. Definitorii pentru Moldova sunt cinci personalităţi, iar pentru Ţara Românească şapte, dacă îi includem aici şi pe Matei Millo şi V. A. Urechia, moldoveni care au sfârşit la Bucureşti. Din Bucovina sunt cei doi Hurmuzachi şi Aron Pumnul, din Banat Ţichindeal şi Moise Nicoară, iar din Basarabia cei doi Hasdeu. La aceştia, trebuie să-i adăugăm ca inclasabili după provincii pe Carol I şi pe Dora d’Istria. Aşa apare sinteza regionalistă a românismului în viziunea lui Iosif Vulcan despre mijlocul secolului al XIX-lea. Evident că ea este discutabilă – şi prin structură, şi prin lacune.
În anii următori lui 1869, Iosif Vulcan mai scrie despre puţini alţi români reprezentativi care ar fi putut intra în acest tablou general: în 1871 despre Nicolae Bălcescu, Andrei Şaguna (episcopul ortodox e prezent şi pe lista din 1865 din revistă, dar neselectat pentru volum), Vincenţiu Babeş, Gh. Asachi. Al. I. Cuza (recuperat abia în 1874) e marele absent din tablou, înlocuit cu Carol I şi cu uzurpatorii săi, Ion Brătianu şi Nicolae Golescu. Absenţa lui Al. I. Cuza din tablou funcţionează ca un revelator al coloraturii politice pe care o are perspectiva adaptată, conjuncturală, a lui Iosif Vulcan. El îşi alege preferaţii dintre paşoptiştii revoluţionari, militanţii unionişti, cu o ideologie liberală naţională, care s-au integrat şi contează sub domnia prinţului Carol I. Figura cea mai impunătoare din această categorie, traversând victorios toate evenimentele importante ale secolului al XIX-lea, este aceea a lui Kogălniceanu.
Dacă e complet indiferent faţă de criteriul estetic, nici criteriul cultural nu este unul absolut pentru Iosif Vulcan. Selecţia sa se defineşte printr-o combinaţie evidentă între criteriul cultural şi criteriul politic. Aşezarea în fruntea volumului a portretului lui Carol I nu lasă niciun dubiu în această privinţă. Ion Brătianu şi Nicolae Golescu sunt numai politicieni şi nimic altceva. Avram Iancu este un simbol al dramei naţionale a românilor ardeleni. Bariţiu, Bărnuţiu şi Papiu Ilarian, militanţi şi publicişti, sunt extraordinari constructori ai aspiraţiilor naţionale pentru românii din Transilvania. Numele politicianului moldovean Anastasie Panu reprezintă cea mai palidă personalitate din toată lista. Scriitori, în sensul deplin al cuvântului, nu sunt mai mult de 15 din cei 31, punându-i printre aceştia şi pe filologii savanţi cum sunt Cipariu şi Treboniu Laurian sau pe un profesor exemplar ca Aron Pumnul. Cei doi Hurmuzachi sunt cărturari şi militanţi pentru drepturile românilor în Bucovina, deci importanţi mai mult pentru meritele lor politice. Pe lângă scriitori şi politicieni, mai există pe lista lui Iosif Vulcan o categorie, aceea a clerului: sunt portretizaţi generos greco-catolicii Samuil Vulcan şi Al. Sterca-Şuluţiu şi arădeanul Moise Nicoară. Dacă l-ar fi inclus şi pe episcopul ortodox Andrei Şaguna nu s-ar fi simţit aşa de puternic amprenta greco-catolică a întregului tablou. În fond, aceasta e o particularitate a perspectivei lui Iosif Vulcan, creatorul unui canon cultural impregnat de tendinţe politice şi religioase în spiritul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea.