De câte ori poate muri un scriitor? De multe ori. Nu vorbim aici despre revizuiri si decese ori renasteri simbolice. „Cazul“ Adrian Marino este ilustrativ pentru ceea ce dl Gabriel Andreescu numeste într-un amplu studiu din „Timpul“ (nr. 136) „macularea grobiana a memoriei sale“, „diabolizarea carturarului“ si „agresarea lui simbolica“. Faptul capital consta în aceea ca agresorii post-mortem ai acestuia sunt intelectuali notorii, ziaristi ori publicisti stimabili.
N-ar fi prima oara când veninul strâns si distilat traditional în comunitatea literara se revarsa peste un mort. Aflu dintr-un articol din „Convorbiri literare“ al dnei Simona Modreanu ca la Flammarion a aparut, în 2009, o antologie a urii literare, „Une histoire des haines d’ecrivains. De Chateaubriand à Proust“ de Anne Boquelle si Etienne Kern, tineri profesori la Sorbona. Într-o alta versiune decât cea idilica asupra lumii literare, scriitorii – noteaza autoarea articolului – „par sa-si fi construit si consolidat reputatia ascutindu-si pana în public, acoperindu-si dusmanii de ridicol în agora de preferinta, si cultivând virtutile inspiratoare ale urii, ferocitatii, vulgaritatii. Nu degeaba reputatia unui scriitor se masura în numarul si calitatea dusmanilor pe care îi stârnea, iar cele mai subtile vorbe de duh se iscau din paruielile intestine (uneori chiar concretizate).“ Exemplul cel mai cunoscut ce da masura urii si forma de razbunare pe care ea o îmbraca este al poetului francez Louis Aragon, cel ce s-a gândit sa palmuiasca un cadavru, anume al proaspatului decedat Anatole France. „Palmuirea“ s-a transformat apoi într-o brosura colectiva plina de calomnii si invective menita sa-l linseze pe scriitorul mort. Cum lumea literara româneasca e de mult cu ochii pe Franta, sora noastra cea mare de ginta latina, nu scapa ocazia de a o imita, „palmuind“ si ea mortii antipatici si detestati. Ce-i drept, în „Viata unui om singur“ marele carturar Adrian Marino pe multi daca nu pe toti i-a stârnit. O facuse si pe când traia iar disparitia lui a lasat numerosi mostenitori ai urii acumulate în butoaiele din pivnita comunitatii literare. Din când în când, în momente oportune, acestor butoaie cu fiere li se da cep si ele se revarsa împroscând cu veninul urii victimele ce au mai murit o data. Adrian Marino a fost o victima a regimului trecut si a Securitatii din acel timp, facând puscarie pentru convingerile lui politice si, dupa ’65, trecând într-un lung domiciliu fortat, exilat în Latesti, sat cu destinatie speciala din Baragan. La cinci ani dupa moartea lui a aparut la Polirom amplul jurnal memorialistic „Viata unui om singur“. Aparitie întâmpinata cu palmuirea cadavrului si cu gloante trase în mormântul carturarului. Un ziar în cautare de tiraj declanseaza atacul asupra memoriei scriitorului prin vocea unor scriitori extrem de vii, de vizibili si de cunoscuti: „Aparitia volumului“ – scrie dl Gabriel Andreescu în „Timpul“ – „a generat si un val de reactii la opiniile critice despre intelectuali publici. În acel moment – anexa de intrari confirma acea data – Mircea Dinescu a cerut dosarul lui Marino ajuns de la SIE la CNSAS, în 2004, dupa desecretizarea lui. A lansat acuzatii publice la adresa carturarului, publicate în «Evenimentul zilei» din 9 februarie a.c.“. Va sa zica: citim o pagina din „Viata…“ mortului, dam acolo peste portretul nostru încondeiat cu câteva vorbe rele si, fiindca dispunem de putere, ne informam si citim dosarul mortului, dupa care iesim în public si, pac la „Razboiul“: „Marino minte si mort“ – exclama memorabil de trist dl Mircea Dinescu. Exista la CNSAS – adauga poetul la o bere cu Marx – „documente care dovedesc faptul ca Adrian Marino a fost informator în Directia a treia“. Cine da informatii nu-i musai „informator“. Asta nici n-ar fi fost asa grav daca fostul puscarias din vremea lui Dej nu si-ar fi permis sa ignore, pacat capital, arestul la domiciliu din vremea lui Ceausescu: „În vreme ce eu eram arestat la domiciliu – zice poetul – el se întâlnea cu baietii în Cismigiu si dadea informatii. Îi placea Cismigiul, criticul nostru era foarte romantic…“ De ce se întâlnea în Cismigiu si ce „informatii“ le dadea „baietilor“ Adrian Marino, discretul poet nu ne spune. O spune dl Gabriel Andreescu: „Singurele materiale provenind de la fosta Directie de Informatii Externe si semnate de Adrian Marino, aflate astazi în dosarul SIE, sunt rapoartele adresate Uniunii Scriitorilor în care enumera activitatile din timpul calatoriilor de studii.“ Citind aceste rapoarte, dl Gabriel Andreescu trage concluzia ca „se adreseaza autoritatilor ca un adevarat ambasador al proscrisilor, critica situatia de la noi si se manifesta ca aparator al valorilor culturale.“ Poetului ce a emis memorabilul strigat i se alatura dl. Nicolae Manolescu, aflat într-un vechi conflict de opinie cu autorul „Vietii lui Macedonski“. Împartind dreptatea, Nicolae Manolescu întareste sentintele poetului despre ambasadorul proscrisilor: „Dinescu are dreptate, desi este mult prea slobod la gura si n-ar avea dreptul sa dea asemenea informatii“; „Legatura lui Marino cu Securitatea s-ar fi putut dezvolta, potrivit lui Dinescu, în perioada în care Marino a fost plecat în strainatate. Între 1971-1972, Marino a facut o specializare în Elvetia, supervizat de marele comparatist, profesorul René Étiemble“. La rândul sau dl Andrei Plesu comenteaza cvasisibilinic: „O picatura de otrava în plus în dulcele bors autohton era necesara“. Nu putea lipsi autorul unor vechi si nemuritoare articole despre „doctrina Ceausescu“, dl Vladimir Tismaneanu, care mai trânteste o palma stiintifica si autoritara peste gura prea sloboda a mortului: „Destinul postum al lui Adrian Marino este unul întunecat, schizoid, contorsionat si trist. Din superbia carturarului sofisticat, liber de naravuri balcanice, … , nu stim ce si cât va rezista (…) a fost delator. A acceptat misiunile Securitatii ca trimis al acesteia.“ Schizoizi si duplicitari am cam fost cu totii. Cât vor rezista lucrarile lui Marino nu vor rezista politologiile lui Tismaneanu. Vine si Ioan T. Morar de la „Academia Catavencu“ si da si el dreptate profesorului: îl considera „turnator“ pe Marino si sustine în cor ca exista dovezi clare care „demonstreaza activitatea febrila de colaborator al Securitatii.“ Cum o fi sesizat el „febrilitatea“ acelei activitati a mortului care minte e greu de aflat. Ca Adrian Marino – cum spun noii sai palmuitori – s-a infiltrat, dar fara prea mare succes, în exilul românesc este o certitudine. Dar, vorba lui Gabriel Andreescu, s-a „infiltrat“ în calitate de „ambasador al proscrisilor“: în notele lui le cere adresantilor sa-i permita mamei lui Mircea Eliade sa-si viziteze fiul, intervine în favoarea lui Sorin Alexandrescu, condamna „opacitatea birocratica“ de la Ministerul Învatamântului etc. Nu doar ca „mortul“ nu mintea. El nu „turna“. Încerca sa se foloseasca de o situatie personala nu pentru a „încondeia“ (cum face din belsug în „Viata unui om singur“!), ci, asa cum scrie G. Andreescu, „motivat exclusiv de «interese culturale»“. Chiar daca în buna masura aceste „interese culturale“ îl priveau si pe el însusi, erau acestea inavuabile, periculoase, compromitatoare pentru cultura româna pe care o slujea, inclusiv promovându-se pe sine?!? Pâna la probe contrare, nimic nu justifica – dar totul explica! – palmuirea marelui mort Adrian Marino. De aceea pare ca autorul studiului de caz din „Timpul“ are dreptate sa-i priveasca pe cei dinainte ca participanti la „campania împotriva lui Adrian Marino“. Gabriel Andreescu trage si alte concluzii din „campanie“ si pe marginea tehnicilor de manipulare a materialelor lasate mostenire de Securitate: „exploatând logica Securitatii din materialele din arhive pentru a-si atinge scopurile mundane proprii, intelectuali publici rastoarna relatia traditionala, ca si cum ar pune Securitatea cea defuncta în rolul de colaborator.“ O rasturnare copernicana, putem zice, în care notele agentilor urmaritori despre cei monitorizati sunt puse în seama urmaritilor: Adrian Marino este astfel facut sa vorbeasca cu vorbele securistilor, victimei bagându-i-se în gura limbajul calaului. Asta da, „rasturnare“! Concluzia dlui Andreescu: Securitatea – vesnica, nelipsita si nedisparuta noastra colaboratoare la bine si la rau. Riscul? Sa descoperim ca la comanda interesului celor vii toti mortii mint. Si sa-i palmuim pe toti…