Paul Vinicius, Kemada, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012
Transvazarea trăirilor dintr-un registru în altul, dintr-o sferă în alta de existenţă fizică şi metafizică, exonerate cu nonşalanţă şi „lejeritate“, imanente stilului poetului şi al omului supus finitudinii, Paul Vinicius îşi află şi în volumul Kemada recipientele de sensibilitate şi poeticitate, profund personalizate.
La lansarea volumului, şi-a exprimat cu sinceritate convingerea că, „dincolo de experimentalismul pe care îl am de când m-am apucat să scriu, după Homer nu cred că se mai pune vorba despre originalitate… depinde cum prezinţi un lucru, pentru că toate lucrurile sunt ştiute despre om. Tot ceea ce scriu face parte din viaţa mea (…) Din umor se poate face foarte greu poezie, dar tocmai pentru asta mi-am ales, din când în când, această cheie“. Glosează cu acribie şi despre caracterul autobiografic al poeziei sale: „Amănuntul biografic este extrem de puternic la mine“.
Cu creierul precum un local de noapte, după propria metaforă, îşi pastelează poezia cu ingredientele unei existenţe libere de convenienţe, cu întreaga otravă a omului finit, dovedindu-se şi de această dată „un spirit sclipitor, aidoma unui far“, motivat de „acuitatea existenţială a actului creator“ (Traian T. Coşovei – 1998). Într-o altă ipostază, creierul poetului devine un adevărat bestiar sau un creuzet botanic: „din creierul meu cresc păsări / iepuri de casă / mistreţi şi copaci / şi / uite / cum mai vine / toamna“ (la maximum şverticalţ).
Pătrunde visător, cu mintea şi inima în labirinturi reale sau imaginate, nemaiştiind „cum de ajunsesem acolo / şi nici cum s-o scot / la vopsea“, ca, după încheierea călătoriei julverniene, pe ruta ploieşti-căţelu’ (via madrid), să se trezească la realitate „că mă aflu/ în carne şi oase/ în mofturosul oraş bucureşti“.
Sfidează ludic existenţa, încearcă să atenueze gravitatea existenţială şi arcanele lumii, persiflându-le şi pe cele proprii, anunţându-şi intenţionalitatea demersului atipic printr-un motto oximoronic: „situaţia e tragică, dar absolut neserioasă“. Nu trebuie luat în serios, desigur, acest deziderat parodic, fiind doar o modalitate de a accepta lumea aşa cum este şi ca dânsa suntem noi, după decretarea eminesciană.
Situat de critică între Virgil Mazilescu (al cărui legatar este) şi Mircea Ivănescu, Paul Vinicius este „un autor profund original, mai ales atunci când timiditatea îl obligă la o tandră violenţă a derulării“ (Dan-Silviu Boerescu). Această timiditate observată la nivelul primelor volume s-a disipat suficient de mult, încât să fie mai greu depistabilă în prezent.
Andreea Hadeş avansează corect determinări identitare ale simbolicei Kemada, devoalându-le din text: este „un desen care pare a reprezenta/ o fetiţă firavă/ traversând o pădure bântuită de toamnă“ sau „un simplu sărut/ şi tot ce decurge de aici“, însă şi o „aluniţă secretă“ sau o „întâlnire de gradul trei“…, dar, să continuăm, şi o iubită care trebuie să ardă „tantric/ voluptos/ pe rugul acestor poeme“, pentru că „iubito: marele inchizitor/ e/ chiar eu“ (kemada).
În poemul exerciţiu de articulare, pe post de „cuvânt înainte“, poetul îşi cauterizează dubiul, specific creatorului de artă, faţă de perenitatea operei care ar fi putut fi mai vie, mai fremătătoare, „şi ar mai fi putut înmuguri/ cale de câţiva ani/ la lumina vocii ei îngereşti“ (a Kemadei, n.m.), dar din cuvintele cărţii picură puroi şi din vocea ei a coborât noaptea. Îşi exibă metaforic radicalitatea atitudinii antisociale şi teama de marea trecere.
Trepidanta, ingrata şi sinucigaşa societate actuală, post postmodernă, îi metamorfozează feeling-ul într-o „baltă prin care se perindă oameni nervoşi“ , „unii îşi decupează urmele de ruj“, „alţii vorbesc o limbă/ numai de ei ştiută“ însă „toţi îşi privesc cu poftă/ şi sete / venele“. De unde decurge o atenţionare previzionistică sumbră: „În curând/ viaţa mea/ dar şi ale voastre/ vor ajunge într-o câmpie amnezică/ proaspăt ninsă/ scrisă cu păsări lungi/ negre“ ( uneori da – şca şi acumţ).
Rulajul evenimenţial este sacadat şi tensionat, sensurile sar treptele în cascadă peste liantul înţelegerii lejere, simpliste, şi dobândesc încărcătură sugestivă. Asocieri de cuvinte şi de idei într-o coniungere bizară, fracturată (nu chiar fracturistă), cu treceri bruşte dintr-o sferă semantică în alta, uneori fără vreo relaţie logică, sunt mereu la îndemâna cititorului de poezie bună, precum aceasta: „nopţile dizolvate-n stele şi pahare/ marele zid chinezesc şi/ celula aceea din tine/ care priveşte femeile/ ca pe trăsături/ jucăuşe/ de copil“ (ziua întâi (după înjumătăţire). Astfel de combinaţii care frizează oarecum absurdul stârnesc un declic în imaginaţia cititorului avizat, care le gustă sublimat şi sedus, fără să-şi pună problema relaţiei convenţionale. Toate aceste fracturi frazeologice, dereglări, discontinuităţi, zburdălnicii sunt rod al înzestrării poetice, cât şi al faptului cauzator mărturisit: „Mie îmi zburdă imaginaţia cu o viteză destul de mare“ (Descrierea şi citatele sunt necesare pentru introducerea cititorului în intimitatea cărţii!).
Este locul aici pentru exemplificările unor astfel de zburdălnicii, de construcţii originale, cu diverse conotaţii apoftegmatice, sentenţioase: „ea este o pisică/ din care coboară noaptea“, „un grup dreptunghiular de şcolari preumblaţi/ de o învăţătoare“, „m-a ajuns din urmă un cuvânt/ care/ mi-a mai şi tras / un bocanc în gură“, „cerul se lăsase peste noi ciuruit de stele şi numai/ mărunţiş de lună“, „sufletul mi s-a rătăcit/ în tine / precum un copil sărac“, „păduri întregi de conifere/ în capul ăsta al meu“, „nu poţi dansa pe o inimă/ fără să strecori/ noapte/ în suflet“.
Fără ostentaţie, aluzive sau mai directe, sunt şi unele atitudini antisociale ale poetului, cum este acest portret de ţară, integrat într-un poem al dezabuzării: „în ţara mea e nasol –// mi-o zic prietenii/ amicii de pahar/ femeile de stradă / şuţii muţii surdomutele/ becurile igrasia şi câinii comunitari/ într-un cor/ precum o coadă de cometă/ mai lungă decât viaţa“ (calcule peste calcule). În acest ambient insalubru, care este o românie cu fete descurcăreţe (titlu de poem), poetul se descoperă ilizibil: „eu/ nu scriu poezie/ eu/ pur şi simplu/ mă spânzur/ cu viaţa/ de viaţă –// ceea ce mă face şi mai ilizibil/ atunci când mă ridic din coala de hârtie“ (alaltăieri dimineaţa). Tarele naţionale îi smulg poetului o concluzie defetistă: „în curând/ viaţa mea/ dar şi ale voastre/ vor ajunge într-o câmpie amnezică/ proaspăt ninsă/ scrisă cu păsări lungi/ negre“ (uneori – da şca şi acumţ).
O particularitate definitorie a cărţii o constituie şi nonconformismul titlurilor, tot ciudate şi ele, exprimate pe un ton ludic şi parodic, anunţând sau deconstruind textul poemelor, uneori fără nicio legătură cu acesta. Câteva exemple ar trebui să fie revelatoare în acest sens: într-o seară – pe la sfârşit de secol; un rai depopulat şi tramvaie de noapte; ea sau trei faze ale lunii pentru oricare astronom care şi-a pierdut liniştea (un vis); măi fluturi galbeni; noaptea în care am dezbrăcat statuile; un bumerang de lumină sfârtecând întunericul; 239 km. Unele titluri, ca şi unele poeme, dau seamă de întovărăşirea mărturisită a poetului boem cu alcoolul, cum sunt acestea: câteodată mă întorc în vodcă precum în mama; doamna sticlă, conu’ păhăruţ şi subsemnatu’; către dimineaţă cu pahar răsturnat; când bei bere nu prea ai timp să te îndrăgosteşti ş.a.
Poezia erotică a lui Paul Vinicius suportă, de asemenea, năstruşniciile imaginaţiei sale, foarte puţin romantice, care o scot din şabloane punând-o în stare insolită, cu marcă personală. Tegumentul femeii intonează acorduri specifice chitarei de aer şi „ştie cânta mai bine/ decât un suflet gol// însă carnea mea îndrăgostită nu m-a auzit / nu m-a văzut/ mă şi uitase –/ îmi trimitea totuşi cărţi poştale/ dintr-o ţară ploioasă / cu pielea fierbinte/ şi picioare lungi“ (carnea mea îndrăgostită). Sau iubita este interpelată asupra numărului de atomi, ca şi de lune pline: „cam câţi atomi ai/ tu / şi câte lune pline/ atunci când singurătatea/ mă scoate/ în lesă/ prin oraş„ (un bumerang de lumină sfârtecând întunericul). Iubita în poezia lui Paul Vinicius este mai mult absentă decât prezentă.
În stilul său colocvial pătrund şi unele imprecaţii şi numiri directe ale organelor sexuale, îndeosebi cel masculin, dar numai ca o parodiere a expresiei întâlnite la tinerii decomplexaţi de astăzi şi mai puţin duşi la biserică. Nu impietează, se pare, valoarea poemelor, dar nici nu le avantajează în mod special. Termenii licenţioşi uzitaţi nonşalant prizează democratizarea poeziei actuale, sfidând cu bună ştiinţă stricta pudibonderie totalitară. Irizările de cultură sunt inserate fulgurant, fără ostentaţie, reflectând lecturile multor cărţi bune citite de autor, după propria confesiune.
Dintre nu prea numeroasele referinţe critice asupra poeziei sale, consemnăm câteva aprecieri de bun-gust: „Asumându-şi şcoala de gândire poetică a lui Virgil Mazilescu, poetul acesta de un nonconformism ireparabil, irepetabil, reuşea, prin cartea sa (Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate (carte de debut, 1998, n.m.), îndelung amânată, să se desprindă de maestrul său“ (Traian T. Coşovei). (Poate era mai bine să rămână mai aproape.) „Paul Vinicius promovează, astfel, două scriituri contrapunct, introducând prin arpegii frivole sau caricaturale o viziune care, aproape riguros, dezminte preludiul, angajându-se în gravitate şi în decalcul expresionist. Sub pavăza unei scriituri semnalate, cu ostentaţie, ca diversiune parodică el cultivă, de fapt, acurateţea celeilalte, mutând notaţia în regimul holografic al unei imaginaţii împletite din fulgurante“ (Al Cistelecan,1999); „Studiu de bărbat e, probabil, una dintre ultimele «agende» ale acestui Casanova rătăcit la începutul veacului XXI. Risipitor şi neglijent cu poezia sa, ca un «ultim boem», Paul Vinicius a scris un volum inegal dar viu, intens, puternic, cu multe poeme memorabile“ (Andrei Bodiu); „În cazul lui Paul Vinicius, autenticitatea este determinată şi circumscrisă unei anume lumi, cu rădăcinile bine împlântate în lumea frumoasă şi nebună a anilor ’80 sau poate şi mai de dinainte, în orice caz, în lumea unor dispăruţi, a lui Mady sau Ioan Flora, o lume care trăieşte prin literatură şi alcool (a cărei emblemă a fost Nichita, iar acum e întruchipată de Ioan Es. Pop), într-o derivă încrâncenată care este forma ei de rezistenţă şi revoltă“ (Raluca Dună); „Acestea (din Kemada, n.m.) sunt izbucniri, pânze pictate frenetic, lucrate după tehnica «în cuţit», din necesitatea de a jongla cu un cuplaj de senzaţii, cu modelul şi cu texturile acestora, cu părţile lor luminoase sau întunecate, juxtapunând, suprapunând, în maniera aspră pe care o presupune acest instrument şi pe care o cere poemul cu inserţii din registrul bahic, erotic sau de hyperrealism negru“ (Andrea Hadeş).