Michael Cunningham, Orele, traducere si note de Magda Teodorescu, Iasi, Editura Polirom, 2011
Imediat dupa lansarea din anul 2002 si mai cu seama dupa marele succes pe care l-a repurtat, fiind rasplatita cu Ursul de Argint, Globul de Aur, având nu mai putin de noua nominalizari la Oscar si înregistrând recompensarea cu mult râvnita statueta a prestatiei lui Nicole Kidman pentru cea mai buna actrita, pelicula „The Hours“ a fost vizionata si discutata de numerosi spectatori de pe întreg mapamondul, suficient de putini mai având, însa, rabdarea sau curiozitatea sa citeasca si cartea care a stat la baza filmului, „Orele“ („The Hours“, 1998), de Michael Cunningham. Asta cu toate ca romanul se bucurase de o buna primire din partea criticii literare si fusese distins cu prestigioase premii literare americane (Premiul Pulitzer si PEN Faulkner Award for Fiction) în anul 1999.
Exercitii si strategii postmoderne
Pornind în principal de la încercarea autorului de a recompune, simbolic, ultima zi din viata Virginiei Woolf, de a-i urma strategia narativa principala (fluxul constiintei), dar si de a pune cumva în oglinda destinele câtorva personaje feminine din perioade si universuri diferite, pentru a sublinia rolul si semnificatiile literaturii pentru epoca prezenta, „Orele“ reprezinta, fara îndoiala, si un exercitiu postmodern în ceea ce priveste functionarea metatextualitatii, dar si o permanenta meditatie asupra locului artei (literaturii!) în contextul societatii contemporane. Astfel, Cunningham îsi intituleaza romanul „The Hours“ tocmai pentru a sublinia caracterul livresc al creatiei sale, caci se stie ca marele roman al Virginiei Woolf, „Doamna Dalloway“, se numea initial „Orele“.
Tendinta aceasta nu e o noutate în contextul postmodernismului, daca ar fi sa amintim aici doar câteva exemple cunoscute, precum „Rosencrantz and Guildenstern are Dead“, de Tom Stoppard, „A Thousand Acres“, de Jane Smiley, sau „Love’s Labour’s Lost“, în regia lui Kenneth Branagh. Cel mai adesea, asemenea realizari artistice au fost considerate de catre numerosi cititori ori cinefili (si de înca si mai multi critici!…) simple pastise sau au fost încadrate în categoria parodiei ironice, de natura a readuce în actualitate, prin intermediul unor mai mult sau mai putin complexe re-prezentari postmoderne, personaje sau figuri emblematice din cultura epocilor anterioare. Replica din partea celor acuzati „de o evidenta lipsa a originalitatii“ a subliniat, înca, tocmai venerabila traditie a repetarii / reluarii imitatiei artistice pe care acestia ar reprezenta-o, precum si marile modele pe care le urmau, câta vreme Shakespeare însusi dramatiza texte cunoscute în epoca, în primul rând cronici (a lui Holinshed) sau nuvele (mai ales ale lui Matteo Bandello), iar Palladio se inspira, în pictura, din celebre creatii anterioare. Romanul lui Michael Cunningham se individualizeaza, însa, mai cu seama prin implicatiile cu care autorul învesteste figura artistului si modul în care reuseste sa sublinieze importanta artei si rolul ei salvator.
De aceea, începutul cartii reprezinta reluarea situatiei ce deschide romanul Virginiei Woolf, „Doamna Dalloway“, unde protagonista, pe nume Clarissa, se pregateste sa organizeze o petrecere („Doamna Dalloway a spus ca va cumpara ea însasi florile“). Iata, acum fragmentul din „Orele“ lui Cunningham: „Mai sunt de cumparat florile. Clarissa simuleaza exasperarea (desi îi place sa faca astfel de comisioane), o lasa pe Sally sa faca curatenie în baie si fuge, promitând ca se va întoarce într-o jumatate de ora.“ Iar paragraful urmator aduce necesara completare clarificare din partea autorului: „New York City. La sfârsitul secolului XX.“ Protagonista este Clarissa Vaughan, iar la petrecerea sa urma sa fie sarbatorit Richard Brown, scriitor talentat, bolnav de SIDA, cel pe care Clarissa încercase sa-l sustina de-a lungul anilor din urma si sa-l încurajeze în dificila lupta cu necrutatoarea boala. Richard se va sinucide, însa, chiar înaintea petrecerii, determinând-o, în acest fel, pe Clarissa, sa-si reevalueze existenta prezenta, dar si sa faca o trecere în revista a anilor tineretii sale, la care din graba, comoditate sau pur si simplu teama, evita sa se gândeasca prea des. Temele, se vede clar acum, sunt identice cu cele impuse de Virginia Woolf în „Doamna Dalloway“: dragostea, moartea si timpul, din legatura complicata ce se tese între ele luând nastere complexa structura a romanului lui Cunningham. Care aduce, în plus, si alte personaje – în primul rând pe Laura Brown, casatorita imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial cu Dan, bucurându-se aparent de întreaga stralucire a Visului American, dar ascunzând o profunda nefericire si deznadejde. Gata sa se sinucida, Laura citeste romanul Virginiei Woolf, „Mrs Dalloway“, renuntând, finalmente, la planul ei extrem si ramânând lânga fiul sau, Richie – nimeni altul decât poetul pentru care Clarissa Vaughan va pregati, dupa ani de zile, petrecerea ce se va transforma, însa, în neasteptat priveghi la care va participa însasi mama defunctului.
Doamna Dalloway, Doamna Woolf, Doamna Brown
„Orele“ lui Cunningham accentueaza frecvent importanta alegerii individuale – fie ea a vietii (cazul Clarissei si al Laurei), fie a mortii (din partea lui Richard). În plus, situatiile cu care se confrunta cele trei protagoniste, Virginia, Clarissa si Laura, sunt mereu puse în paralel, cartea fiind structurata în mai multe sectiuni / capitole, ce poarta, succesiv, titlurile „Doamna Dalloway“, „Doamna Woolf“, „Doamna Brown“, autorul având grija ca în primele rânduri ale fiecarei sectiuni initiale sa clarifice contextul si sa precizeze momentul desfasurarii actiunii. Caci, daca noua Doamna Dalloway (mai precis Clarissa, cea careia Richard îi spunea „Doamna Dalloway“, dupa personajul woolfian, considerând ca numele ei de familie, Vaughan, nu reflecta individualitatea fetei la care tânarul talentat tinea atât de mult) traieste în New York-ul sfârsitului secolului trecut, Virginia Woolf se lupta, în anul 1923, în Richmondul care o sufoca, desi se afla la numai câtiva kilometri departare de Londra, nu doar cu propriile spaime si ezitari în timpul elaborarii romanului „Doamna Dalloway“, ci si cu boala psihica ce pare a fi mai puternica decât ea însasi si decât afectiunea sotului sau, Leonard. Iar Laura, în Los Angelesul lui 1949, încearca sa-si gaseasca echilibrul si fericirea într-o casnicie în care nu se simte, oricât ar încerca, ea însasi, singura consolare fiind lectura unei carti care o fascineaza – desigur, „Doamna Dalloway“, de Virginia Woolf. Devine evident, înca din acest punct, ca Michael Cunningham are în vedere, prin experimentul narativ pe care-l întreprinde, si raportarea la eseul Virginiei Woolf, „Mr Bennet and Mrs Brown“, asadar „Orele“ nu se limiteaza la opera romanesca a autoarei „Doamnei Dalloway“, ci vizeaza si ideile teoretice ale acesteia.
Ceea ce s-a observat, însa, mai putin este ca romanul „Mrs Dalloway“ reprezinta, fapt destul de rar în anii ’20 ai secolului XX, si o inedita lectura a celebrei piese shakespeariene, „Cymbeline“. De aici citarea obsesiva a câtorva versuri ale acesteia: „Fear no more the heat of the sun/ Nor the furious winter rages“, sub semnul carora e pusa, simbolic, existenta lui Septimus si a Clarissei. Michael Cunningham nu face, asadar, decât sa urmeze modelul si, în plus, sa aiba el însusi în vedere textul lui Shakespeare, atâta doar ca celebrului „adagio“ din „Cymbeline“ („Nu te mai teme de-a soarelui arsita/ Si nici de-al iernii aspru vânt“) personajele romanului sau îi vor da alte semnificatii. Devine evident, astfel, ca rolul literaturii e cu atât mai important exact în acele momente în care moartea este simtita foarte aproape, iar fiinta umana pare supusa în totalitate risipirii datorate trecerii neiertatoare a timpului. Trucul (pseudo)hermeneutic al lui Cunningham functioneaza, însa, si la un alt nivel: cititorii stiu prea bine ca Imogen, cea cu privire la care se rostesc versurile respective in „Cymbeline“, doar pare moarta, iar la finalul piesei, spectatorii vor fi martorii (uluiti în epoca elisabetana) si doar satisfacuti (în perioadele care vor urma!) aparent miraculoasei sale reveniri.
Despre puterea literaturii
si a iubirii
În mod asemanator, romanul „Orele“ începe cu prezentarea mortii Virginiei Woolf, doar pentru a putea, astfel, în calitate de text narativ pus sub semnul modelului postmodern, sa se nutreasca tocmai din esenta romanului scris de însasi Virginia Woolf… Caci, daca Woolf întelegea actul scrisului ca pe o coborâre în / explorare a cel(ui) de-al doilea eu, acela profund, un soi de însumare a intelectului si emotiilor deopotriva, nu atât a simplelor experiente de viata ca atare ale autoarei, Michael Cunningham subliniaza mereu eul profund al cititorului – „Orele“ transformându-se si într-o excelenta lectie de lectura: Laura Brown e salvata de „Doamna Dalloway“, cititoarea nefericita simte ca reia / retraieste ea însasi clipe din existenta eterna a literaturii, iar actul lecturii devine împartasire din procesul creatiei artistice. Însa lantul nu se opreste aici: dupa ani de zile, Richard, devenit scriitor, simte aceeasi aparent inexplicabila fascinatie fata de moarte si în fata mortii pe care o experimentasera pâna la capat atât mama sa, cât si Virginia Woolf (si deopotriva Doamna Dalloway, protagonista romanului cu acelasi nume!). Spre deosebire de ele, Richard se sinucide, alegerea sa (saltul sau în moarte) determinând-o pe Clarissa Vaughan sa aiba puterea de a crede în valoarea vietii si de a afirma sensul regenerator al acesteia.
Cunningham vorbeste, însa, si despre puterea dragostei („Nu cred ca doi oameni ar fi putut sa fie mai fericiti decât am fost noi doi“, îi scrie Virginia Woolf sotului sau în scrisoarea de adio), deci, implicit, a marii literaturi, de a învinge timpul si de a ridica, fie si doar pasager, o stavila în calea mortii, transformând totul într-un fluid temporal – si spatial, în care cititorul sa se poata regasi pe sine, laolalta cu sensurile profunde ale literaturii. Iar autorul reuseste sa faca asta anulând linearitatea naratiunii traditionale, spulberând cronologia si cultivând de la început si pâna la sfârsit intertextualitatea si dimensiunea metatextuala a cartii sale. Astfel încât, epigraful romanului, o nota din „Jurnalul“ Virginiei Woolf (datata 30 august 1923), devine si o neasteptata profesiune de credinta a lui Michael Cuningham însusi: „As putea povesti o multime de lucruri despre „Orele“ & descoperirea mea, cum dezgrop aceste pesteri frumoase în spatele personajelor mele; cred ca aceasta da exact masura lucrului pe care-l doresc: pesterile se vor lega între ele & fiecare apare la lumina zilei în acest moment.“