În vederea împlinirii intereselor naționale, resursele de putere fără o strategie sunt la fel de lipsite de sens precum strategia fără resurse. Întrebarea relevantă nu este dacă România are nevoie de o Mare Strategie. Este dacă își mai poate permite absența uneia.
Cele zece postulate reunite în seria Decalogul Strategului de Succes au reprezentat, încă de la început, o invitație la reflecție. Fiecare postulat a urmărit să provoace întrebări mai degrabă decât să ofere certitudini. Seria nu a marcat un punct de sosire, ci unul de plecare, nu fost concepută ca un manual de instrucțiuni, ci ca demers intelectual menit să încurajeze o înțelegere mai profundă a unei arte care rămâne, prin natura sa, imperfectă: arta strategiei.
În acest demers, teoria și practica au fost tratate ca partenere, nu ca rivale. Convingerea care a stat la baza întregii serii este că strategul lipsit de fundament teoretic riscă să fie orb în fața complexității, în timp ce teoreticianul care ignoră exigențele realității rămâne prizonierul propriilor abstracțiuni. Dar orice construcție teoretică își dovedește cu adevărat utilitatea numai atunci când este confruntată cu realitatea. Postulatele Decalogului nu fac excepție. Dacă ele au valoare, aceasta nu rezidă în eleganța formulării lor, ci în capacitatea de a oferi o grilă de interpretare pentru situații concrete, de a evidenția atât sursele succesului strategic, cât și originile eșecului.
Din această perspectivă, articolul de față este deopotrivă conclusiv și aplicativ: conclusiv, pentru că închide un ciclu de gândire, construit în jurul celor zece postulate, dar și aplicativ, pentru că îl deschide spre realitate. Iar realitatea, în cazul de față, are un nume: România — un stat care reunește, în egală măsură, premisele excelenței strategice și toate fragilitățile care o pot submina.
Întrebarea care urmează este mai aplicată, dar și mai dificilă; în orice caz, ea nu mai poate fi eludată: în ce măsură postulatele Decalogului se regăsesc — sau lipsesc — în modul în care România își concepe și își exercită — dincolo de retorică și de documente oficiale — ceea ce teoria strategică numește Mare Strategie? Cu alte cuvinte, există în România o arhitectură coerentă de gândire strategică, capabilă să ordoneze toate instrumentele puterii naționale în jurul unei viziuni comune privind locul, rolul și interesele statului în sistemul internațional?
România – multe strategii, puțină strategie
Strategia devine cu adevărat vizibilă abia atunci când absența ei începe să producă efecte sistemice. România pare să fi ajuns într-un asemenea moment — nu pentru că ar duce lipsă de documente strategice, ci, dimpotrivă, pentru că proliferarea lor contrastează tot mai evident cu absența unei viziuni integratoare care să le subordoneze unui obiectiv național central, asumat politic dincolo de ciclurile electorale.
Pe hârtie, tabloul arată coerent. Statul român produce strategii într-un ritm constant: de securitate, de apărare, de dezvoltare, de digitalizare, de reziliență și multe altele. Problema nu este lipsa documentelor strategice și nici măcar calitatea lor — este faptul că ele coexistă fără a fi integrate într-o o concepție strategică superioară, capabilă să definească un obiectiv național stabil și să organizeze resursele statului în jurul lui.
În acest sens, România pare să fi dezvoltat o cultură a strategiilor fără a dezvolta, în același timp, o cultură a strategiei. Instrumentele există; ceea ce lipsește este principiul ordonator care să le confere unitate și direcție. Niciunul dintre postulatele Decalogului nu surprinde mai bine această tensiune decât cel de-al șaptelea: practica strategiei este fundamental diferită de teoria strategică. România stăpânește prima dimensiune — cea a producerii de documente strategice. Cea de-a doua, traducerea lor în acțiune coerentă și susținută, rămâne sistematic în urmă. A înțelege strategia și a produce documente despre strategie nu este același lucru cu a transforma obiectivele declarate în acțiune coerentă, susținută și coordonată la nivelul întregului stat.
Această distanță dintre planificare și strategie devine și mai evidentă atunci când ne întrebăm ce înseamnă, în realitate, Marea Strategie — și cât de aproape sau de departe se află România de acest ideal.
Merită, înainte de orice, o clarificare conceptuală. Cei doi termeni — strategie și Mare Strategie — sunt adesea utilizați interșanjabil, ceea ce generează confuzie atât în dezbaterea publică, cât și în practica instituțională. Distincția dintre ele nu este una semantică, ci una fundamental analitică.
Literatura de specialitate o structurează în jurul a trei dimensiuni esențiale. Prima este perspectiva temporală: Marea Strategie urmărește transformări structurale pe termen lung, în timp ce strategia operează, de regulă, pe orizonturi mai scurte și în raport cu obiective mai imediate. A doua este anvergura: Marea Strategie integrează și coordonează toate instrumentele puterii naționale — diplomatice, economice, militare, informaționale și societale — în timp ce strategiile sectoriale acționează asupra unor domenii distincte. A treia — și cea mai importantă — privește finalitatea. Strategia caută să utilizeze cât mai eficient resursele existente; Marea Strategie merge mai departe, asumându-și inclusiv dezvoltarea și modelarea acelor resurse și capacități de care statul va avea nevoie pentru a-și atinge obiectivele viitoare. Ea pornește de la o viziune asupra locului pe care statul dorește să îl ocupe în sistemul internațional și abia apoi organizează resursele necesare pentru atingerea acelui scop.
Marea Strategie nu este, prin urmare, un document. Este un mod de gândire. Iar în formele ei cele mai înalte, această gândire „se mărgineşte cu politica și conducerea statului sau, mai exact, devine ea însăși ambele” (Clausewitz, 2006, p. 73). Ea nu se reduce la formularea unor obiective declarative și nici la adoptarea lor formală în documente oficiale, ci presupune capacitatea de a susține consecvent un scop strategic în timp. Nu să-l proclami la un summit. Nu să îl scrii într-un document aprobat de parlament. Să îl urmărești cu consecvență pe durata mai multor cicluri politice, în pofida schimbărilor de guvern, a crizelor succesive și a presiunilor conjuncturale.
Ceea ce îi lipsește României nu este, prin urmare, încă o strategie. Îi lipsește un consens politic intern — durabil, asumat transpartinic — asupra a ceea ce vrea cu adevărat: ce rol regional își asumă, ce obiective urmărește pe termen lung, ce este dispusă să sacrifice pentru a le atinge.
În cautarea unei Mari Strategii a României
Orice Mare Strategie începe, însă, cu un exercițiu prealabil de luciditate: înțelegerea a cine ești, înainte de a decide cine dorești să devii.
România se încadrează, prin definiție, în categoria puterilor minore — state care, în formularea clasică a lui Rothstein, recunosc că „nu pot obține securitate în principal prin folosirea propriilor capacități și că trebuie să se bazeze în mod fundamental pe ajutorul altor state, instituții, procese sau evenimente pentru a-și asigura securitatea” (Rothstein, 1968, p. 29 apud Miroiu, 2004, pp. 37-38).
În acest context, ideea că o putere minoră poate urma o Mare Strategie poate părea, la prima vedere, paradoxală. Marea Strategie este asociată în mod tradițional cu state capabile să exercite influență sistemică, să proiecteze putere la scară largă și să modeleze arhitectura ordinii internaționale.
Din această perspectivă, întrebarea se impune aproape firesc: ce loc poate ocupa România în această ecuație? Mai mult decât s-ar putea crede.
Marea Strategie înțeleasă ca un plan de acțiune pe termen lung care vizează obiective înalte (obiective care nu se limitează la supraviețuire și bunăstare) depinde de capacitatea unui stat de a modela sistemul sau subsistemul în care există. În cazul statelor mici și medii, Marea Strategie nu poate fi înțeleasă în termenii hegemoniei sau ai dominației globale. Ea se manifestă diferit. Pentru o putere de talia României, a face Mare Strategie nu înseamnă a controla sistemul — ci a-l influența în mod inteligent, prin identificarea și utilizarea acelor pârghii pe care puterea materială, de una singură, nu le oferă, dar pe care coerența viziunii și consecvența acțiunii le pot construi în timp.
Singura bază temeinică pentru o asemenea ambiție rămâne, însă, una care nu poate fi substituită prin retorică sau documente: o imagine clară a intereselor naționale, corelată cu o viziune asumată politic și urmărită cu consecvență dincolo de ciclul electoral. Fără această fundație, orice arhitectură strategică rămâne fragilă — oricât de solid ar părea edificiul pe hârtie.
Teoria strategică a formulat cu claritate condițiile acestei posturi, iar cazul României le ilustrează cu o fidelitate inconfortabilă.
Prima și cea mai fundamentală condiție este intenția: nu doar dorința de a conta, ci voința politică de a acționa, de a influența mediul strategic, nu doar de a reacționa la el.
A doua condinție ține de posesia unui atribut special — fie o locație geografică privilegiată, fie resurse cruciale, fie legitimitate și statut recunoscute regional. Acolo unde aceste atribute există, ele trebuie valorificate.
În absența sau insuficiența acestor două condiții, singura formă de compensare rămâne gândirea strategică propriu-zisă: capacitatea de a influența jocul de putere al marilor actori nu prin forță brută, ci prin viziune.
Dispune România de aceste atribute? Și, dacă da, are voința și viziunea de a le transforma într-un proiect național asumat?
Articole din serie:
Decalogul strategului de succes
#1. Strategia se subordonează politicii.
#2. Este dificil să concepi o strategie în lipsa unui adversar.
#3. Strategia este subordonată mediului strategic.
#4. Individul este agentul strategiei.
#5. Orice strategie presupune o decizie, iar orice decizie implică o alegere.
6. Strategia nu este întotdeauna un demers pe deplin rațional.
#7. Practica strategiei diferă de teoria strategică.
#8. Strategia construiește; managementul crizelor repară.
#9. În strategie, eficiența se subordonează întotdeauna eficacității.
#10. Strategia nu înseamnă nimic dacă nu este flexibilă și pragmatică!
Decalogul Strategului de Succes și dilema României: în căutarea unei Mari Strategii
