(din Decalogul strategului de succes)
Strategia există doar în măsura în care există un subiect care decide. Ea nu poate fi concepută în absența unei instanțe deliberative. Nu strategiile acționează; oamenii o fac. Acest postulat reprezintă un argument pentru recuperarea sistematică a individului ca variabilă cauzală în teoria strategică prin reconfigurarea raportului dintre nivelurile de analiză consacrate în teoria relațiilor internaționale.
Problema nivelurilor de analiză în teoria strategică
În domeniul teoriei și al studiilor strategice, o întrebare fundamentală care persistă este legată de nivelul la care trebuie explicat succesul și eșecul strategic. Cine este responsabil pentru alegerile care definesc direcția unei strategii? Cine poartă răspunderea pentru deciziile strategice majore care influențează cursul unui conflict? Care este rolul individului în modelarea comportamentului statal și în luarea deciziilor strategice? Aceste întrebări sunt esențiale pentru înțelegerea procesului decizional în contextul formulării strategiilor, iar răspunsurile lor ar putea oferi o clarificare importantă asupra mecanismelor decizionale în formularea și implementarea strategiilor.
Problema nivelurilor de analiză în teoria strategică se intersectează inevitabil cu dezbaterea fundamentală despre relația dintre agent și structură în teoria relațiilor internaționale. Filosofia teoretică din spatele acestei dezbateri este alimentată de distribuția cauzalității între diferitele niveluri de analiză, așa cum a fost formulată de Kenneth Waltz în celebra sa lucrare Man, the State, and War[1]. Această distincție a deschis calea pentru explorarea a trei „imagini” fundamentale ale analizei în teoria relațiilor internaționale, o hartă a nivelurilor la care poate fi analizat comportamentului strategic al actorilor internaționali: individul, statul și sistemul internațional. Această taxonomie a structurat pentru decenii întregi modul în care teoreticienii gândesc cauzalitatea în politica internațională și, implicit, în teoria strategică, având consecințe directe pentru modul în care înțelegem și analizăm deciziile strategice.
Astfel, analiza mecanismelor decizionale poate fi comparată sugestiv cu acțiunea de sondare a adâncimilor, prin raportare la diferite cadre de referință sau „lentile teoretice”. În demersul său de explicare a unei anumite acțiuni, analistul are la dispoziție diferite lentile teoretice (cadre de referință), care au rolul de a „fixa năvodul pe care (acesta) trebuie să îl tragă prin întreg materialul pentru a explica o anume acțiune: ele îl ajută totodată să arunce năvodul în anumite lacuri, la anumite adâncimi, pentru a prinde peștele căutat”[2].
Cele trei „imagini” — individul, statul și sistemul internațional — nu sunt însă teorii rivale, ci cadre de analiză complementare, fiecare cu puterea sa explicativă privind comportamentul strategic.
Prima imagine pune accent pe individ și subliniază rolul esențial al decidenților politici în determinarea direcției strategice a unui stat. Această abordare recunoaște că în spatele fiecărui stat se află oameni cu psihologii, valori și experiențe diferite. Caracteristicile individuale ale liderilor — cum ar fi percepțiile asupra riscului, stilurile de leadership, experiențele de viață — au o influență semnificativă asupra asupra alegerilor și a modului în care sunt formulate strategiile.
A doua imagine mută focalizarea asupra statului ca unitate politică, incluzând structurile instituționale interne care influențează deciziile strategice. În această imagine, statul nu este văzut doar ca un actor rațional, dar ca o entitate complexă, în care instituțiile politice și economice, cultura națională și normele interne modelează opțiunile disponibile și căile de acțiune strategice. Astfel, alegerile strategice sunt adesea influențate de presiunile interne, de legile și regulamentele care guvernează comportamentul statal, dar și de tradițiile și istoricul unei anumite societăți. În final, a treia imagine oferă o viziune sistemică, punând accent pe caracteristicile sistemului internațional — și, în particular, pe caracterul anarhic al acestuia (absența unei autorități centrale care să reglementeze comportamentele și să prevină conflictele) și distribuția puterii ca variabilă centrală în explicarea comportamentului startegic al statelor.
Timp de decenii, studiile strategice și teoria relațiilor internaționale au fost dominate de o preferință structurală aproape axiomatică pentru cea de-a treia imagine waltziană și tradiția realismului structural — articulată în Theory of International Politics (1979)[3] — o preferință care a dobândit, progresiv, caracterul unei hegemonii intelectuale tacite. În această paradigmă, statele sunt considerate ca actori raționali care răspund la constrângerile impuse de un sistem global în care nu există o autoritate centrală pentru a reglementa relațiile între ele. Comportamentele și strategiile statelor sunt văzute drept reacții automatizate la schimbările din acest mediu structural.
Metafora bilelor de biliard, în care statele se comportă precum bile ce se lovesc între ele pe masa unui joc, ilustrează cel mai bine viziunea aproape mecanicistă și reducționistă a perspectivei sistemice: statele seamănă interacționează unele cu altele „pe masa de biliard” a sistemului internațional, dar ceea ce se întâmplă în interiorul bilei — structura sa, compoziția sa, istoria sa particulară — este irelevant pentru înțelegerea traiectoriei sale după coliziune. Statul waltzian— nu gândește, nu percepe, nu se teme și nu speră — el acționează exclusiv sub presiunea forțelor externe. În realitate, bilele nu sunt simple obiecte mecanice și nu sunt niciodată „uniforme” și nici nu urmează legi mecanice.
Completarea perspectivei statocentrice a lui Waltz (care privilegiază nivelul sistemic ca nivel de analiză a interacțiunilor din politica internațională) cu lentile care oferă și o altă viziune poate constitui un avantaj teoretic deoarece asigură o privire holistică. Waltz însuși admite, de altfel, că teoria sistemică nu poate oferi o explicație completă a acțiunilor statului: „o teorie a politicii internaționale privește politicile externă ale națiunilor, dar ea nu are pretenția de a explica toate aspectele ale acestora. Ea ne poate spune care sunt condițiile internaționale cărora trebuie să le facă față politicile naționale.”[4]
Recuperarea agenției în strategie
Conștientizarea progresivă a limitelor teoriei sistemice waltziene nu a rămas fără răspuns în interiorul disciplinei teoriei relațiilor internaționale. Dimpotrivă, ea a generat două dintre cele mai fertile și mai influente orientări teoretice ale relațiilor internaționale din ultimele trei decenii — realismul neoclasic și constructivismul, marcând o deplasare teoretică semnificativă prin „coborârea” nivelurilor de analiză și reintroducerea agenției în explicarea comportamentului strategic al statelor.
Atât realismul neoclasic, cât și constructivismul au pornit de la aceeași critică adusă neorealismului structural: incapacitatea de a explica variația comportamentală sistematică între state cu poziții structurale similare. Dacă structura sistemică ar determina mecanic comportamentul, atunci state aflate în condiții structurale comparabile ar trebui să se comporte similar — iar deviațiile de la această predicție ar trebui să fie rare.
În încercarea de a avea o imagine cuprinzătoare asupra comportamentului strategic al statelor, realismul neoclasic corectează neorealismul fără a-l abandona, dar insistând asupra necesității de a trece dincolo de zona teoriilor structurale prin încorporarea în analiză a factorilor de la nivelul unității. Realismul neoclasic recunoaște că structura sistemului internațional poate influența, dar nu determină complet, acțiunile unui stat. În schimb, comportamentul strategic al statului este influențat profund de factori interni, cum ar fi percepțiile liderilor, structurile instituționale și interesele grupurilor de presiune. Luarea în considerare a politicii interne devine astfel relevantă pentru a înțelege cum își definesc statele interesele și de ce aleg anumite strategii și le resping pe altele[5].
Dacă realismul neoclasic a ales să rămână în interiorul tradiției realiste, păstrând distribuția puterii ca variabilă independentă fundamentală, dar introducând variabile intermediare de la nivelul unităților pentru a explica variația față de predicțiile structurale, constructivismul, asociat în mod paradigmatic cu Alexander Wendt[6], a ales o cale mai radicală, propunând o ontologie diferită: structura internațională nu este doar materială, ci și socială. Cu alte cuvinte, dacă realismul neoclasic răspunde la întrebarea „de ce reacționează diferit statele la aceleași constrângeri?”, constructivismul merge mai departe și întreabă: „ce anume face ca aceste constrângeri să fie înțelese astfel?”
Comportamentul statului nu se definește doar în interacțiuni cu celelalte entități politice suverane (alte state), ci este construit în interiorul societăților, statul fiind el însuși o instituție socială. Statele devin, așadar, entități cărora le putem atribui concepte antropomorfe din teoria socială, precum identitatea, interese şi intenționalitate. Modul în care statele percep mediul lor internațional și presiunile interne care condiționează răspunsul lor reprezintă factori interni cu relevanță deosebită în comportamentul strategic al statelor.
În termeni constructiviști statele nu sunt bile opace care se lovesc unele de altele conform unor legi fizice, „nu sunt doar actori în sistem, ci și actori sociali care construiesc înțelesuri intersubiective ale interacțiunilor lor, iar aceste înțelesuri nu pot fi deduse din distribuția materială a capacităților”[7]. Astfel, constructiviștii iau în calcul o variabilă cognitivă, identitatea (semnificația dată de un actor în raport cu sine şi ceilalți). Identitatea statului nu se definește doar în interacțiuni cu celelalte entități politice suverane (alte state), ci este construită în interiorul societăților, statul fiind el însuși o instituție socială.
În concluzie, dacă neorealiștii privesc statele ca actori nediferențiați și unitari şi evită să ia în considerare chestiunile privind caracterul statului și construcția identităților, constructiviștii privesc statul ca pe un actor social şi propun un model analitic alternativ bazat pe o perspectivă sociologică. Modul în care statele percep mediul lor internațional și presiunile interne care condiționează răspunsul lor reprezintă factori interni cu relevanță deosebită în comportamentul strategic al statelor.
Despre genius și Superpolitik. Individul ca agent în teoria strategică
Reducerea actorului la o unitate funcțional omogenă — comparată, în tradiția neorealistă, cu o „bilă de biliard” ce reacționează la forțele sistemice — simplifică excesiv realitatea strategică pentru că nu poate explica diferența dintre succes și eșec strategic în contexte structurale similare. O teorie a strategiei care elimină agentul nu mai este, în sens propriu, o teorie a strategiei; ea devine o teorie a mediului care constrânge strategia — un demers analitic valoros, dar ontologic insuficientă. Aceasta nu este o concluzie împotriva teoriei structurale — este o concluzie despre limitele ei și despre completările pe care le necesită. Strategia, astfel golită de subiectul decident (cine?), riscă să devină o abstracțiune.
Afirmația că individul este agentul strategiei deplasează astfel centrul de greutate al explicației de la mecanismele impersonale ale structurii către instanța deliberativă care transformă constrângerea în alegere și decizie și decizia în acțiune. Între constrângerea mediului și rezultatul acțiunii se interpune întotdeauna instanța deliberativă, un act uman ce implică judecată, prudență și voință. Mediul strategic (structura sistemului internațional) poate constrânge; însă nu poate delibera. Nu poate evalua proporționalitatea mijloacelor, nu poate anticipa reacția adversarului, nu poate decide sub presiunea timpului. Toate acestea sunt atribute ale agenților, nu ale sistemelor.
De altfel, prin natura sa constitutivă, strategia presupune un agent deliberativ — un subiect capabil să formuleze obiectivele politice, să evalueze mijloacle, să opereze cu probabilități și riscuri, să interpreteze intențiile adversarului și să acționeze în condiții de incertitudine. Nu există strategie fără decident, fără responsabilitate și fără asumare. Între structură și acțiune se interpune întotdeauna o instanță deliberativă. În alte cuvinte, nu există strategie fără judecata umană.
Paradoxul teoriei strategice contemporane constă în faptul că ea a ajuns, după decenii de rafinare metodologică și de formalizare progresivă, să ignore tocmai ceea ce unul dintre fondatorii săi înțelesese cu o claritate remarcabilă încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Clausewitz a intuit foarte bine această dimensiune constitutivă a agenției în strategie când scria despre genius[8], construind implicit una dintre cele mai sofisticate teorii ale agenției strategice din întreaga tradiție a gândirii strategice occidentale — o teorie care anticipează, cu o acuitate remarcabilă, problemele pe care teoria relațiilor internaționale contemporană încearcă să le rezolve prin realismul neoclasic, constructivism și psihologia politică.
Într-un univers marcat de incertitudine, fricțiune și hazard, nu structura decide, ci omul. Astfel, reflecția clausewitziană susține implicit postulatul conform căruia individul este agentul strategiei. Puțini gânditori din întreaga tradiție a teoriei strategice occidentale au înțeles mai profund și mai sistematic rolul ireductibil al individului în practica războiului și a strategiei — și puțini au articulat cu o claritate mai mare de ce eliminarea agentului uman din teoria strategică constituie o eroare. Aceasta este moștenirea clausewitziană pe care teoria strategică contemporană nu și-a permis să o ignore definitiv — și pe care recuperarea individului ca agent o readuce, cu instrumentele conceptuale ale secolului al XXI-lea, în centrul dezbaterii disciplinei.
În spațiul autohton de reflecție strategică, o contribuție semnificativă la recuperarea agenției este oferită de George Cristian Maior în volumul Superpolitica[9], unde raportul dintre structură și actor este reconsiderat sub convingerea fundamentală că judecata umană este variabila care mediază între constrângerea structurală și rezultatul acțiunii strategice. Între Clausewitz, care vedea în geniu agentul care transformă ceața războiului în acțiune decisivă, și Maior, care vede în omul de stat agentul care transformă fluiditatea ordinii geopolitice în direcție strategică, există același nucleu: că agentul strategiei este întotdeauna un subiect uman.
Bila de biliard este o metaforă utilă pentru a gândi despre tendințele sistemice pe termen lung. Dar strategia se face în timp real, de către oameni cu minți, istorii și caractere specifice — și nicio teorie care ignoră această realitate nu poate pretinde că a înțeles cu adevărat ce este strategia.
Pentru a înțelege pe deplin comportamentul strategic al statelor, în cartea sa, George Maior atrage atenția asupra necesităţii de a extinde plaja explicațiilor dincolo tendințele sistemice şi de a fi luat în considerare rolul altor variabile de la nivelul unităților. Statele reacționează nu doar la preocupările legate de securitate, ci şi la presiunile interne, iar, alături de distribuția capabilităților, George Maior ne arată că acţiunile liderilor individuali pot avea un impact semnificativ asupra comportamentului statului. Aici intervine superpolitik-ul – „ un exerciţiu aparte de aplicare a puterii”. „Superpolitica apare şi se exprimă întotdeauna într-un context excepțional: în general (dar nu neapărat!) o criză în ordinea firească a statului sau în ordinea internațională a statelor, având consecinţe inevitabile în ambele planuri; o ruptură în evoluţia politico-istorică, o transformare radicală sau o revenire la modele anterioare”[10].
Acest argument rezonează cu observațiile lui Byman și Pollack[11], care au demonstrat empiric că liderii individuali contează cel mai mult tocmai în momentele de criză și de transformare — când deciziile individuale pot determina cursul evenimentelor în moduri care nu ar fi posibile în condiții de stabilitate structurală.
Superpolitik-ul poate fi înțeles, astfel, ca o reafirmare a centralității individului în arhitectura strategică. De aceea, concluzionează Maior[12], „excluderea rolului individului în analizele istorice poate îngusta într-un mod neproductiv cadrul teoretic al analizei”. Căci „agentul acțiunii sale este omul de stat, politicianul de un tip special, acel individ înzestrat sau ambițios care, prin voinţă şi determinare, poate afecta decisiv ordinea politică existentă, provocând transformări esenţiale şi noi echilibre sociale sau geopolitice”.
Deși Maior opinează că superpolitica nu se suprapune întru totul peste strategie — recunoscând astfel că cele două concepte au câmpuri semantice și aplicative distincte — dacă interpretăm superpolitica în contextul mai larg al proceselor decizionale și al comportamentului actorilor în medii de complexitate sistemică maximă, ea poate fi înțeleasă, și chiar trebuie înțeleasă, ca un model de comportament strategic în sensul cel mai complet al termenului. „Superpolitica este, vrând-nevrând, conștient sau nu, și despre strategie”[13].
Referințe bibliografice
- Allison, Graham, și Philip Zelikow. 2010. Esența deciziei. O explicație a crizei rachetelor din Cuba. Iași: Polirom.
- Byman, Daniel L., and Kenneth M. Pollack. “Let’s Praise Great Men Now: Bringing the Statesman Back into Analysis.” International Security 25, no. 4 (Spring 2001): 108–115.
- Clausewitz, Carl von. 2006. Despre Război. Traducere de Mihail Popescu și Horia Șerbănescu. București: Antet.
- Gray, Colin S. 2010. Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică. Iași: Polirom.
- Gray, Colin S. 2010. The Strategy Bridge: Theory for Practice. Oxford: Oxford University Press.
- Maior, George Cristian. 2024. Superpolitica: Triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale. București: RAO.
- Milner, Helen V. 1992. „International Theories of Cooperation among Nations: Strengths and Weaknesses.” World Politics 44, nr. 3: 466–496.
- Waltz, Kenneth N. 1959. Man, the State, and War. New York: Columbia University Press.
- Waltz, Kenneth N. 1979. Theory of International Politics. Reading, MA: Addison-Wesley.
- Wendt, Alexander. 2011. Teoria socială a politicii internaționale. Iași: Polirom.
[1] Waltz, Kenneth N. Man, the State, and War (New York: Columbia University Press, 1959).
[2] Allison, Graham și Zelikow, Philip. Esența deciziei. O explicație a crizei rachetelor din Cuba (Iași: Polirom, 2010), 21.
[3] Waltz, Kenneth N. Theory of International Politics. (Reading, MA: Addison-Wesley, 1979).
[4] Ibid., 71.
[5] Helen V. Milner, „International Theories of Cooperation among Nations: Strengths and Weaknesses,” World Politics 44, nr. 3 (1992): 34.
[6] Wendt, Alexander. Teoria socială a politicii internaționale. (Iași: Polirom, 2011).
[7] Alexander Wendt, „Anarchy is What States Make of It: The Social Construction of Power Politics”, International Organization, 46, nr. 2 (1992): 396-403.
[8] Clausewitz, Carl von. Despre Război. Traducere de Mihail Popescu și Horia Șerbănescu. (București: Antet, 2006), 26-36
[9] Maior, George Cristian. Superpolitica: Triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale. (București: RAO, 2024).
[10] Maior, Superpolitica, 8.
[11] Daniel L. Byman și Kenneth M. Pollack, “Let’s Praise Great Men Now: Bringing the Statesman Back into Analysis,” International Security 25, no. 4 (Spring 2001): 108–115.
[12] Maior, Superpolitica, 9
[13] Maior, Superpolitica, 354.
- #6. Strategia nu este întotdeauna un demers pe deplin rațional - 6 mai 2026
- #5. Orice strategie presupune o decizie, iar orice decizie implică o alegere - 27 aprilie 2026
- #3. Strategia este subordonată mediului strategic. - 7 aprilie 2026