Gustul ca algoritm. Atenția capturată și dorința administrată
Flavian Savescu, artist vizual | Reșița, România | De la real la augmentat. Artistul vizual în epoca post-fotografică (2026) | ORCID: 0009-0008-4524-7740
Există o întrebare pe care ne-o punem rar, deși ne privește direct: cine decide ce dorim? Nu în sens conspirativ, ci într-unul mai subtil și, tocmai de aceea, mai greu de contestat. Ipoteza pe care vreau să o supun discuției nu este că algoritmii ne manipulează gustul — această critică este deja familiară și, până la un punct, corectă. Ipoteza mea este mai radicală: sistemele algoritmice de distribuție culturală nu operează doar asupra preferințelor noastre existente, ci asupra structurii prin care se formează dorința culturală în primul rând — iar această operare se produce înainte ca noi să devenim conștienți de ea.
Orice experiență culturală autentică implică o triadă de condiții: atenție, intenție și mesaj. Atenția trebuie să fie liberă — orientată de subiect, nu capturată de sistem. Intenția trebuie să aparțină privitorului, nu să fie un efect al algoritmului care a calculat probabilitatea de interacțiune. Mesajul, în fine, trebuie să poată fi primit ca surpriză, ca fractură în privirea pe care o aveam deja despre lume. Ceea ce fac platformele digitale pe care le frecventăm zilnic nu este să ne ofere cultură greșită — este să intervină în toate trei condițiile simultan: captează atenția înainte ca ea să poată fi orientată liber, generează o simulare a intenției prin personalizare și produce mesaje optimizate pentru confirmare, nu pentru disconfort productiv.
Eli Pariser a numit filter bubble bula informațională construită algoritmic, în care diversitatea perspectivelor se reduce pe măsură ce personalizarea devine mai precisă. Shoshana Zuboff a descris infrastructura economică din spatele ei: datele comportamentale ca materie primă, gustul ca obiect de influențare, predictibilitatea ca valoare comercială. Aceste analize rămân valide, dar descriu mai degrabă efectele unui mecanism decât mecanismul însuși. Ceea ce se pierde — și ceea ce necesită un alt tip de descriere — este ceea ce am putea numi aura situațională a întâlnirii culturale: caracterul ei unic, irepetabil, neanticipat. Walter Benjamin vorbea despre aura operei de artă ca despre prezența ei singulară în spațiu și timp; în epoca post-fotografică, aura s-a dislocat de la obiect spre situație — spre contextul imprevizibil în care o operă te atinge. Algoritmul nu distruge obiectele culturale. Distruge condițiile în care ele pot produce o întâlnire reală.
Lucrez și trăiesc la Reșița — un oraș care a cunoscut, în ultimele trei decenii, o transformare brutală: din centru industrial cu o identitate culturală puternică, construită în jurul uzinelor și al clasei muncitoare, într-un spațiu post-industrial în care memoria colectivă tinde să fie stocată mai degrabă în arhivele digitale ale platformelor decât în instituțiile locale. Această experiență specifică mă face sensibil la un aspect al problemei pe care criticile nord-atlantice ale algoritmului îl ratează adesea: efectele de omogenizare nu sunt uniforme geografic. Un adolescent din Reșița poate accesa, prin YouTube, un concert de muzică clasică de la Viena sau un curs universitar de filosofie — acces pe care instituțiile culturale locale nu l-ar fi putut oferi niciodată. Această deschidere este reală. Dar ea operează în cadrul aceluiași sistem: descoperi muzică clasică pentru că algoritmul a detectat un tipar în comportamentul tău și a calculat că probabilitatea de engagement este suficient de mare. Emanciparea și captura nu sunt etape succesive — sunt fețe simultane ale aceluiași proces. Iar ceea ce rămâne absent, chiar și în această abundență, este tocmai întâmplarea fecundă: cartea găsită din greșeală, concertul la care ai mers fără să știi că îl vrei.
Infrastructura economică a acestui proces — economia atenției — produce o presiune de selecție asupra formelor culturale: supraviețuiesc cele care captează atenția cel mai eficient, adică cele rapide, emoționale, replicabile. TikTok oferă poate cel mai clar exemplu al mecanismului: feed-ul „For You” nu selectează conținut pe baza unor criterii culturale, ci pe baza probabilității de engagement. Rezultatul este o standardizare discretă a formelor — videoclipuri de câteva zeci de secunde, estetici identice reproduse de la Lagos la Stockholm, trenduri globale care se uniformizează fără nicio decizie centralizată. Netflix operează printr-o logică similară: compatibilitatea unui film cu tiparele de retenție ale unui segment de public îi determină vizibilitatea mai mult decât calitatea. Un film cu ritm narativ lent sau rezolvare ambiguă nu va fi interzis — va fi recomandat mai rar, până când dispare funcțional din câmpul vizual al majorității. Absența nu generează protest, pentru că nimeni nu reclamă ceea ce nu a știut că există.
Problema nu este algoritmul ca atare, ci obiectivul pe care îl servește și, mai adânc, faptul că acel obiectiv nu este niciodată negociat cu utilizatorul. Un algoritm proiectat să maximizeze engagement-ul va face alegeri sistematic diferite față de unul proiectat să maximizeze diversitatea experienței sau probabilitatea întâlnirii cu necunoscutul. Primul tinde să confirme; al doilea ar putea dezorienta — iar dezorientarea, în cultură, nu este un eșec. Este uneori condiția oricărei descoperiri. Dilema reală este că platformele nu au niciun stimulent economic să proiecteze algoritmi care să servească cultura în locul retenției. Cât timp modelul de afaceri depinde de timpul petrecut pe platformă, optimizarea va urmări confortul, nu riscul întâlnirii cu altceva.
Ceea ce mă preocupă cel mai mult nu este omogenizarea gustului — aceasta este vizibilă și, în anumite condiții, poate fi rezistată. Mă preocupă sărăcirea treptată a structurii dorințelor culturale. Nu a preferințelor — a dorințelor. Diferența este esențială: preferința operează în interiorul unui repertoriu cunoscut și presupune alegerea dintre ceea ce știu deja că există. Dorința culturală — în sensul ei autentic — operează în direcția a ceea ce nu știu încă că vreau; ea cere un spațiu în care să nu fiu anticipat de sistem, în care să pot fi surprins de mine însumi. Algoritmul, prin chiar logica lui de funcționare, tinde să elimine tocmai acest spațiu: cu cât te cunoaște mai bine, cu atât mai puțin ești expus la ceea ce nu știai că ai putea dori. Se produce astfel nu o alterare a gustului, ci o contractare a orizontului în interiorul căruia gustul se poate forma. Această contractare este cu atât mai greu de sesizat cu cât operează lent, prin acumulare, nu prin ruptură.
Cultura a fost întotdeauna modelată de forțe exterioare gustului individual — piața, instituțiile, canonul, moda. Nu există un gust pur, necontaminat de context, iar nostalgia unui astfel de gust originar ar fi naivă. Diferența pe care o aduce epoca algoritmică nu este că gustul este influențat, ci că influența a devenit invizibilă, continuă, personalizată și lipsită de un adversar identificabil. Poți rezista unui critic literar sau unui canon academic — le cunoști mecanismele, le poți contesta premisele, îți poți construi un gust în răspăr cu ele. Nu poți rezista unui algoritm ale cărui criterii nu sunt publice și care se recalibrează în timp real în funcție de propriile tale reacții. Opoziția devine dificilă nu pentru că este interzisă, ci pentru că nu ai un adversar împotriva căruia să te definești.
Rămâne, poate, o singură întrebare care merită pusă cu seriozitate: nu cum rezistăm algoritmilor, ci dacă mai avem, în interiorul lor, accesul la experiența de a fi dorit vreodată altceva — și dacă o astfel de experiență mai poate fi, astăzi, recunoscută ca atare. Arta care a contat — în orice epocă — a fost cea care a introdus un disconfort productiv, o fractură în privirea pe care o aveai deja despre lume. Un sistem optimizat structural pentru confort nu poate produce, decât accidental, tocmai ceea ce cultura și-a asumat întotdeauna ca vocație: să arate că lucrurile ar putea fi altfel. Problema nu este că algoritmii ne dau ce vrem — este că, pe termen lung, ne pot remodela astfel încât să nu mai dorim decât ceea ce ei pot anticipa.
Flavian Savescu este artist vizual și cercetător independent, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Predă arta fotografică la Școala Populară de Arte și Meserii din Reșița. Este autorul monografiei De la real la augmentat. Artistul vizual în epoca post-fotografică (Reșița, 2026).