Corespondenta dintre Liviu si Fanny Rebreanu este, asa-zicând, una de lucru în mai multe sensuri. Cel mai important dintre acestea priveste devoratoarea „meserie“, cum o numeste Rebreanu însusi, de uvrier cu condeiul, travaliul de zi cu zi si mai ales de noapte la masa de scris luminata de o lampa de gaz si învaluita misterios în fumul de tigara amestecat cu aburul de cafea. Rebreanu este înainte de toate un mare profesionist, un „ocnas„ al scrisului. Nu ni-l putem imagina scriind în vacante „de creatie“. El nici macar nu are vacante. Implorarilor repetate ale lui Fanny de a se odihni alaturi de familie nu li se da curs. În ceea ce priveste efortul, truda, obsesia scrisului, în istoria literaturii române, ar putea fi comparat doar cu Marin Preda. Cu deosebirea ca Rebreanu este mult mai încrezator în menirea si în forta sa, pe când creatorul „Morometilor“ se îndoieste mereu, e nelinistit si sceptic; ar fi vrut sa scrie carti care „sa cresteze sufletul, care se împlânta în el, îl schimba si devin parte componenta a constiintei umane“, precum „Anna Karenina“ sau „Moartea lui Ivan Ilici“. Liviu Rebreanu e sigur pe ceea ce face si are încredere în destinul operei sale. Nu este trufas, dar nu are nici depresii. E linistit si multumit de scrisul sau. Niculae Gheran schiteaza în „Cuvântul înainte“ la volumul „Intime“ un profil al „robitului scrisului“ care a fost Liviu Rebreanu fata în fata cu cel al lui Fanny. „Muritor de rând“, om al realului, pe Rebreanu – „Lumea fictionala l-a atras însa întotdeauna mai mult, dovada ca uneori a preferat sa se retraga la lumina unei lampi de gaz, decât sa-si însoteasca familia în vacanta, la început la Mamaia, apoi la Paris, la Karlsbad sau Venetia. Pe marginea romanelor sale, nota consecvent ziua si ora când s-a asezat si s-a ridicat de la masa de lucru, singurul loc unde se simtea bine. Cine coreleaza aceasta cronologie cu datarea corespondentei ajunge la concluzia ca si-a elaborat opera numai când s-a aflat departe de familie, de galagia din jur. De aceea casa de la Valea Mare a fost oaza lui preferata. A avut deopotriva norocul si ghinionul de-a descoperi în Fanny o femeie autoritara, care l-a sâcâit cu veleitati artistice, dornica sa se afirme cu orice pret, muiere cicalitoare si cheltuitoare, dar si perseverenta în ocrotirea sa, scutindu-l de griji terestre. Înfigareata, l-a sustinut moral ca nimeni altul în momente de cumpana, l-a încurajat continuu, tinându-l cât mai departe de hamalâcuri cotidiene. Egoista, mereu în favoarea fiicei sale, s-a ferit si chirurgical sa-i aduca pe lume un alt mostenitor, dornica sa-l stie cât mai aproape de familia ei, dar si cât mai departe de bistriteni. Pe nesimtite, el s-a supus acestei dominatii…“
Peste toate, bune si rele, unor asemenea femei, sotii, iubite ale unor barbati de seama, pe care le elogia si G. Calinescu, trebuie sa le fim recunoscatori. Constienta de rostul si rolul ei în destinul lui Rebreanu, Fanny si le-a asumat cu orgolioasa umilinta, dar si cu un puternic instinct pragmatic: „N-ai trimis nimic pentru jurnal“ – îl mustruluia ea într-o epistola pe când scriitorul se afla la Iasi. „Probabil ca nu mai vrei sa scrii la «Lumina». Cel putin spune-ne te rog. Ar fi grozav sa-mi spuna cei de la redactie ca nu mai am de luat nimic. Nu pe tine te plictiseste lucrul asta. Pe mine ma omoara. Întelegi, ma omoara. Scrie des, scrie în fiecare zi, trimite doua foiletoane pe saptamâna“. În fond, pragmatismul lui Fanny rezoneaza perfect cu cel al sotului sau. Ei sunt un exemplu de ceea ce se numeste, cu o sintagma compromisa din cauza contextelor în care a fost multa vreme folosita, potrivire de caracter. Egoista, dornica de câstig, cum o caracterizeaza si Niculae Gheran, ea îl îndeamna si el accepta, sa întretina prietenii profitabile, precum, de pilda, cea cu Elvira Popescu, casatorita o vreme cu bogatasul Jean Manolescu-Strunga si, de aceea, „o buna gâsca de jumulit“. Fanny vegheaza de la orice distanta, supravegheaza totul, scrisorile ei sunt pline de sfaturi îngrijorate si mai mereu imperative: „Du-te la Agapia, scutesti mesele si cunosti ceva frumos. Plimba-te Liviule ori de câte ori te invita. Uite, poate vezi pe Misulica. Nu fi copil. El are destul. Fii prieten cu el. Poate faci ceva bun cu el. Încearca. Fii destept“. Am citat dintr-o scrisoare din octombrie 1918, când Rebreanu se afla la Iasi. În aceeasi luna, a aceluiasi an, el îi scria entuziasmat tot din capitala Moldovei, devenita în timpul primei conflagratii mondiale si capitala provizorie a României: „Traim vremuri mari de tot, Fanicule scump. Îti închipui tu cât sunt de nerabdator… În câteva zile se aranjeaza însa tot si vor urma vremuri fericite de-acuma. Pâna la Craciun se spera ca va fi pace generala“. Dar, în aceeasi epistola, îi mai comunica ceva: „Îmi pregatesc bagajele. Voi veni si cu 25 kg. fasole alba“. În misiva imediat urmatoare revine la planul istoriei mari „Când ma gândesc ca peste câteva zile poate vom avea Ardealul, vom fi România-Mare, nu mai pot face nimic decât sa ma bucur… Astfel se face ca si cu scrisul meu am ramas în urma putin“. Dar numai putin. Rebreanu e aidoma unui taran gospodar pentru care ogorul sau înseamna totul si ca atare el trebuie lucrat din zori pâna în noapte si din seara pâna în zori.
Faptul ca dupa moartea „uriasului“, Fanny a cautat sa-si înfrumuseteze mai mult decât era cazul imaginea în posteritate, redactând, cum stabileste editorul printr-o riguroasa confruntare si atenta analiza, niste epistole de un patetism excesiv, si antedatându-le pentru a da impresia ca nici un moment, mai ales cele faste, din cariera sotului sau nu i-a scapat sau la care sa nu fi participat cu întreaga ei fiinta, nu-i umbreste rolul de o însemnatate incontestabila. Câteva scrisori, acestea redactate si expediate chiar la datele când se produc faptele si evenimentele evocate, debordând de efuziuni si elogii, sunt impresionante. De pilda, cele trimise din Bucuresti la Valea Mare, în august-septembrie 1932, când Rebreanu scria romanul „Rascoala“: „Ce sunt oare nevoile, grijile, necazurile mele zilnice, pe lânga imensa bucurie ce am simtit astazi la cetirea scrisoarei tale?/ M-ai asteptat mereu, Liviule scump?/ N-am putut sa viu… am avut multe necazuri./ N-am vrut sa-ti scriu despre nici unul dintre ele, oricât de mari au fost./ Tu scrii la Rascoala mea draga, vreau sa fii plin numai si numai de ea – ai deci nevoie de liniste, de liniste mare./ Doresc sa am o mica parte de bucurie la acest roman asteptat de mine cu atâta încredere./ Doresc sa contribui si eu la el. Cel putin cu linistea…/ Sunt nespus de fericita si abia astept sa citesc totul pe nerasuflate./ Ce este Reymont pe lânga Maestrul meu drag? Cine poate sa redea zvârcolirea rascoalei cu mai multa putere, cu mai multa intensitate de drama ca Maestrul meu scump? Cine?…/ Talentul tuturor romancierilor creati de bunul Dumnezeu a fost transmis unui singur romancier, unuia singur, da, Maestrul meu, Sotului meu./ Sa traiesti, Liviule scump, sa traiesti Maestre“. O alta epistola, expediata din Bucuresti, la întoarcerea de la Valea Mare, dupa aproape o saptamâna de la cea din care am citat, începe astfel: „În jurul meu, în sufletul meu, în tot ce ma înconjoara nu se misca decât «Rascoala» ta, «Rascoala» mea mult asteptata. În tren lume multa, îmbulzeala, caldura, mojicii… as, nimic, cu mine nu-s decât Miron, Titu, Nadina, Petre, toti, toti sunt din sufletul meu…“
Relatarile, confesiunile privind scrisul, temele care îl preocupa, dificultatile sunt relativ putine si, în orice caz, succinte. Fanny este o buna cititoare de literatura si interesata de a-i afla opinia despre lecturile ei: „Când sunt ambalata de un mare scriitor, doresc sa vorbesc cu tine despre opera lui. Tin mult la critica ta obiectiva, justa“. O scrisoare a lui Rebreanu, din 20 iulie 1924, când lucra la „Adam si Eva“, mi-a adus aminte din nou de framântarile lui Marin Preda împartasite în epistolele adresate Aurorei Cornu. E una de raspuns la mesajul lui Fanny din ziua precedenta: „Doresc din suflet ca tot timpul sa fii voios, bine si inspirat ca sa iasa un «Adam si Eva» demn de Cezarul literaturii române: noroc“. Iata ce-i marturisea: „Adevarat ca e si nespus de greu ceea ce fac eu acuma. Inspiratia se izbeste în fiecare clipa de piedici, de necunoasterea cutarui amanunt al epocei. Asa, de pilda, pe eroul meu din anul 3000 înainte de Christos trebuie sa-l fac mare agricultor. Ei bine sunt o groaza de amanunte pentru care trebuie sa consult mereu izvoare. Exista pe vremea aceea plugul si cum era? Cum erau casele? Ce mobilier aveau? Etc. În sfârsit, multe de toate. Apoi unde pui încurcatura cu numele. În carti se întrebuinteaza de obicei numele de azi ale oraselor sau cele din epoca greco-romana; mie îmi trebuie cele vechi egiptene…“
Pentru ca prin Liviu Rebreanu, cel mai nobelizabil prozator român – poate chiar singurul de la 1900 pâna astazi – ne aflam, si când îi citim corespondenta „intima“, la Curtile imperiale ale romanului, închei prin a observa ca în epistolarul Liviu-Fanny Rebreanu, aceasta din urma este mult mai interesanta din perspectiva epica. Dintre cei doi, Fanny este personajul. Un personaj feminin de roman pe care Rebreanu nu l-a scris, dar l-a trait.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 401