Deunazi primesc urmatoarea misiva, venita pe calea internetului: „Stimate prieten si colaborator al revistei Miscarea literara, Redactia Miscarii literare are onoarea sa va invite sa participati, în masura posibilitatilor, si sa raspundeti la ancheta-dezbatere a revistei Miscarea literara. În atas, aveti tematica dezbaterii. Va asteptam cu drag, Olimpiu Nusfelean“.
Sincer vorbind, dupa divorturile avute cu mai vechile si mai noile autoritati ale judetului Bistrita-Nasaud – datorate unor „nepotriviri de caracter“ –, n-aveam de ce sa revin pe meleaguri somesene, sa rivalizez procesual cu domnul Silviu Prigoana. Prima ruptura se produsese înca de pe vremea doamnei Suzana Gâdea, ministreasa picata în urbe sa deschida cu fast Centenarul Rebreanu (1885-1985). Cu acel prilej, mi s-a cerut sa dau în scris cuvântul ce urma sa-l rostesc de la masa prezidiului. Cum între timp publicasem 11 volume din editia critica de Opere consacrata romancierului, mi-am îngaduit sa întreb bonom pe organizatori despre rostul cuvântului scris, curios mai mult sa stiu cine ar fi urmat sa ma verifice:
– Si daca vorbesc liber?
– Nu va împiedica nimeni. Dar puneti pe hârtie ce vreti sa spuneti.
Am refuzat si ca urmare n-am meritat sa particip defel la manifestare, nici macar în sala. Paguba-n ciuperci.
N-am acuzat pe nimeni, mai ales ca acelasi lucru s-a repetat la sarbatorirea evenimentului de la Ateneul Român, refuzând din nou patrafirul impus de ritualul „libertatii de expresie“. Ingerinte neînregistrate la Academia Româna – gratie d-nei Zoe Busulenga –, apoi la Budapesta, unde am deschis aniversarea Centenarului Rebreanu la Societatea Scriitorilor din Ungaria, sau la Roma. În acest context, mi-am propus sa încetez orice raport oficial cu maharii de pe Somes. Lasa ca nici ei nu mi-au dus dorul, neinvitându-ma sa dansez la „Saloanele Rebreanu“, patronate, altminteri cu bune intentii, de d-na Magda Cârneci.
Ani de-a rândul nu ne-am încurcat cararile, pâna când o casa sindicala de cultura a insistat sa vin la Bistrita. La urma urmei, de ce sa ma supar ca vacarul pe sat? I-am acceptat invitatia, prilej de a revedea Maierul si Târlisua cu intelighentia locala, eliminând orice contact oficial. Totul pâna în ziua când mi-a iesit în cale un om serios din administratia culturala, Mircea Prahase, director general al Muzeului Bistrita-Nasaud. Filolog de profesie, a înteles însemnatatea muncii pe care o începusem cu decenii în urma si, având încredere în proiectele de valorificare a operei lui Rebreanu, mi-a întins o mâna de ajutor. Nu i-am înselat asteptarile si, lipsit de orgolii, am acceptat o functie de muzeograf principal, renuntând, prin demisie, la un post de director, bine retribuit în Bucuresti. Ne ramânea amândurora satisfactia de a fi grabit terminarea unei editii critice, unica între multele începute si abandonate, consacrate veacului XX românesc, dar si realizarea altor lucrari încununate cu Premiul Academiei si al Uniunii Scriitorilor.
Pentru mine, marea bucurie a constituit-o însa formarea unui colectiv de tineri entuziasti, antrenati în jurul unui santier editorial, dotat cu un plan de cercetare stiintifica, menit sa valorifice uriasul fond de documente din Arhiva Rebreanu. Ca dimensiune, el rivaliza cu fondul de manuscrise Eminescu, în jurul caruia, dupa încetarea din viata a lui Perpessicius, ani în sir au lucrat mai multi colaboratori, între care profesorii universitari Dimitrie Vatamaniuc si Petru Cretia, secondati de „calfe si zidari“, încadrati cu totii în schema Muzeului National de Literatura.
Bistrita nu este lipsita nici ea de frunti înalte, de oameni spalati si limpeziti, în comparatie cu pletora de sicofanti din administratia judetului, prea putin interesati în valorificarea potentialului cultural. Din pacate, viata politica a viciat relatiile social-profesionale, un agent electoral dovedindu-se mai util în sfera intereselor „la zi“. Înca o data, zicala „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor“ se verifica perfect în sistemul de promovare a valorilor. Sa le dea Dumnezeu sanatate, caci Biblia ne învata sa ne rugam si pentru dusmanii nostri, desi personal nu i-am considerat niciodata ca atare, ci numai iresponsabili, daca au ajuns sa sufle si în candela lui Rebreanu (întâlnit, ca onomastica, în marile enciclopedii universale, lucru ce nu se poate spune despre vocabula Bistrita).
Nu este cazul sa amintesc multiplele umilinte la care au fost supusi cei care, luându-i în serios, au continuat sa lucreze voluntar pe parcursul ultimilor ani – pâna în ziua de azi – la cartile aflate în portofoliul acceptat de Editura Academiei. Asa ca m-am gândit sa raspund prietenului Olimpiu Nusfelean, intelectual subtire si cavaler al Ordinului Meritul Cultural, eu, mai putin subtire, ca sa rezist la intemperiile vremilor, dar dublu cavaler al aceluiasi Ordin, fiind decorat deopotriva înainte si dupa Ciondaneala din Decembrie, din pricina aceluiasi Rebreanu (prima data cu avantajul dreptului la o camera în plus si reducerea impozitelor la jumatate, iar mai recent cu bafta unei fanfare la înmormântare, la care, din ratiuni economice, renunt în favoarea unui gurist, acompaniat la dibla si tambal).
Asa ca mi-am facut datoria amicala de a-i lua în serios invitatia la colocviul consacrat sa descâlceasca ulitele CENZURII si i-am scris câteva rânduri, cu rugamintea sa le citeasca în fata participantilor. Mi se parea ca la 50 de ani de la aparitia celor trei volume din integrala nuvelisticii rebreniene (Biblioteca pentru toti, 1964), am dreptul sa-mi spun si eu o parere despre ce a fost si-ar fi putut sa fie.Mare mi-a fost surpriza când am aflat ca aceasta pagina a fost… cenzurata, mai clar: necitita. Îmi fac o datorie s-o reproduc ca atare, în cele ce urmeaza.
Draga Olimpiu,
Bucuresti, 25 februarie 2014
Din pacate, suntem prea departe, ca tare mi-ar fi placut sa fiu cu voi. Cândva, cenzura se numea Directia Generala a Presei si Tipariturilor. Astazi, ea n-are nume, dar e mai a dracului, prin consecinte: este economica.
Daca spusele unor contemporani risca sa fie socotite subiective – lipsa harului putând fi motivata prin ingerinte exterioare vietii literare –, clasicii ramân în afara oricaror interpretari sucite. Pe vremuri apuse, dictatura cenzurii se solda cu amputarea unor cuvinte si sintagme tabu, fraze, pagini sau opere. Azi, libertatea presei a avut ca revers lichidarea editiilor critice, pe criterii banesti („N-avem parale!“). Invitati-l pe Moldovan sa va spuna cum a fost desfiintat santierul Rebreanu, deschis la Bistrita, cu scopul valorificarii imensului tezaur de documente din arhiva Romancierului, aflata in depozitul Academiei. Dupa terminarea editiei critice în 23 volume, deschisesem un santier, cu manuscrisele pe masa, scopul fiind formarea unei echipe de tineri în stare sa continue activitatea sustinuta de mine 50 de ani. Ca începusem bine, a dovedit-o aparitia volumului Intime – cuprinzând corespondenta de familie a Romancierului – si depunerea unui tom epistolar, din patru posibile, la Editura Academiei, în al caror sumar se aflau 2.000 de epistole, adnotate, catre acelasi prozator, de la Arghezi la G.M. Zamfirescu. Practic, o superba panorama a culiselor artistice din perioada interbelica, album de personalitati culturale, coborâte de pe soclu în halat si papuci. Primul volum, cu „bun de tipar“, cu 500 de epistole – apartinând autorilor dintre A si B –, urmeaza sa apara, dupa care STOP! Din cauza aceleiasi „cenzuri economice“, au murit carti fundamentale, de pe acelasi santier, precum Biobibliografia Rebreanu, Dictionarul personajelor din opera lui Rebreanu. Ca structura de editie, as adauga un unicat pe mapamond: Liviu Rebreanu – Opera magna, în 10 tomuri, scrise si prezentate de autor. Usor de alcatuit, atâta timp cât în peste 5.000 de pagini de note, comentarii, variante, articole, studii si monografii, închinate de mine scriitorului, dispuneam de aparatul critic necesar unei atare întreprinderi. În plus, dispuneam de interviurile lui, de jurnale, scrisori, de valorificat în acelasi scop. Ca om de carte, închipuieste-ti cum ar arata o editie de Opere Balzac sau Dostoievski, scrise si comentate de ei însisi. Nu doar la Paris ori Moscova, ci în întreaga lume. Nu si la Bistrita.
Nu sunt defel rautacios. Alungându-ma din schemele lor – dupa ce demisionasem din functia de director al Editurii Institutului Cultural Român – semidoctii vostri mi-au creat conditii sa scriu trilogia Arta de a fi pagubas, prea mult laudata. Adevarata paguba apartinea însa celor care n-au înteles ca un closet public în urbe îi costa mai mult decât remuneratia infima acordata unor tineri mobilizati sa ridice monumentul Rebreanu. Ce-ti spun acum le poate intra pe-o ureche si iesi pe alta. Dupa ce voi trece Dincolo, poate ca urmasii lor ma vor auzi mai corect, spre iertarea pacatelor celor care azi pasc linistiti pe malurile Somesului.
Si pentru ca mi-ai rascolit amintiri neplacute, sper sa nu te superi ca o copie de pe aceste rânduri o trimit lui Andrei Moldovan, cu îndemnul sa adauge ce se cuvine la consfatuirea voastra.
Va doresc succes!
Cu veche si constanta pretuire,
Niculae Gheran
Numai ca daca bagam mesajul într-o sticla si o aruncam în mare, poate ca aveam sansa sa ajunga la turci, putând fi citit, eventual, si de podoabele autohtone ce lucreaza în deplasare pe piata otomana. Nu degeaba se mai spune „Fereste-ma, Doamne, de prieteni, ca de dusmani ma pazesc singur“. Nici ca se putea mai frumos sa se deschida un colocviu despre Cenzura, decât anulând dreptul unui confrate sa-si spuna cuvântul.
Azi, îngropat sub soclul monumentului ridicat lui Rebreanu, e greu sa fiu auzit, Cavalerule, când te vad mai apropiat de functionarimea locala, semidocti de vaza, invitati si ei la manifestarea cu pricina. Drept e ca post mortem mai am o sansa. Cum, însa, nu-mi retrag pretuirea pe care o meriti ca om de carte, da-mi voie, în loc de sila, s-o dublez cu un sentiment de mila.