O schelalaitura transcendentala

Într-o seara din aceasta vara, Andrei Plesu s-a uitat în oglinda si a constatat ca seamana cu Bluto. Transpirând prin somn, a visat ca se bate cu Popeye. „De ce n-as face-o? – s-o fi întrebat ilustrul patriarh al zicerilor – de vreme ce, spre deosebire de desenele animate, spanacul este arma mea secreta?!“
Si, într-adevar, a lansat pe piata un spanac, ca de obicei, bine gatit. Copilarimea democratiei retardate s-a înfiorat de placere. A aparut si o Olive – e drept nu cea la care se gândeste toata lumea – ci una modesta, din lumea condeielor curate, suspinând pe 4 august: „de ce n-ar încerca Traian Basescu sa-l recucereasca în loc sa-l certe?“
Ha, ha!
Copilarimea democratiei retardate n-a observat ca filmul se sfârsise de cum a început. Popeye-Basescu l-a rapus pe Bluto-Plesu cu un simplu bobârnac (de felul „tu vorbesti, ba?“). Impresia ca Plesu a continuat „polemica“, incitându-l în continuare pe marinar, nu poate fi decât rezultatul unei lecturi cu totul superficiale, deloc demna de întelepciunea si maiestria patriarhului, a capodoperei „O parabola profana“ (Dilema veche din 11-17 august a.c.).
Analiza serioasa a textului denota ca autorul nu a dorit nicicum sa sporeasca polemica. Dimpotriva, a vrut sa-si îmblânzeasca adversarul. Acesta e numit „dregatorul“, si nu al oricarei „dregatorii“, ci al aceleia care „îti îngaduie sa te comporti suveran“. Cum în dregatorii, chiar înalte, pot nimeri si otrepe, distinsul autor precizeaza ca el a avut în vedere „un ins puternic“, „un barbat adevarat, un destept nativ“, altfel n-ar fi deschis gura sau laptop-ul. Bine, bine, dar daca dregatorul este atât de proeminent, de ce-a mai fost criticat? Eh, acolo, pentru „pozne“, unele ceva mai „naravase“, pentru „maruntele si mai putin maruntele boacane“. Poznele si boacanele umanizeaza, pot face un demnitar simpatic, încât te întrebi de ce s-o fi suparat Dregatorul.
Termenii nu sunt alesi întâmplator (niciunii dintre fanii scrisului plesescian nu ne-am închipuit asta!). La exemplificarea metehnelor si nuantarea lor aflam ca Dregatorul, insul puternic, barbatul adevarat nu e vinovat de distrugerea, probabil iremediabila, a tarii, ci de câteva cusururi „marunte“, „nu stie destula istorie“, „vorbeste cam buruienos“, „nu prea citeste“. „Dilema veche“ lanseaza astfel o dilema noua: cum o fi poporul care-l prabuseste în sondaje pe Dregator doar pentru asemenea pozne: teribil de exigent sau incredibil de ingrat?
Parabola sugereaza varianta poporului ingrat. Dregatorul, pe lânga avatarurile dregatoriei, are „de rezolvat o sumedenie de „crize“, încâlceli politice si tensiuni publice“ a „încasat, ani de-a rândul, seara de seara, lighene întregi de sudalmi, multe nedrepte si isterice“.
Aici s-ar putea ivi înca o dilema, dar patriarhul o evita din timp: cum de s-a asociat el lighenarilor isterici? Pai, nu s-a asociat. El greseste acum, luându-se putin si trecator dupa „toti guralivii“ si „cautatorii de nod în papura“. A „zgândarit“ si el putin, îndraznind „câteva reprosuri“, uitând ca „e enervant (…) sa auzi astfel de hartuieli“. Se pedepseste singur, spunându-si „Bombanitorul“, ce rimeaza cu Dregatorul, dar e la antipodul distinctiei publice. Disimulându-si cu multa abilitate scuzele – pentru ca asta este „Parabola“: o însiruire de dezvinovatiri – Bombanitorul aduce atentia pâna la detaliile de lenjerie: el poate fi atât de vulgar încât sa examineze „izmenele“, dar dregatorul nu poate pacatui decât uitându-se la „ciorapi“.
Chiar si aceasta îndrazneala nu e vinovata, daca Dregatorul va întelege (si va întelege negresit din moment ce este destept nativ) ca Parabola, pe lânga scuze, are si un tâlc mai adânc, accesibil numai celor doi. Aceasta „gâlceava“ (aici, subconstientul autorului îl scoate la suprafata pe Dimitrie Cantemir) nu este, pâna la urma, decât o semnalare „alegorica“ asupra proastei conseieri de catre sfetnicii care i-au urmat Bombanitorului. Lucrarea acestora e taxata aproape la fel de sever ca aceea a adversarilor fatisi: „unui barbat adevarat îi esti mai de folos aratându-i greselile, decât cadelnitându-l bleg, de dimineata pâna seara“. Oferindu-si serviciile chiar si pro-bono, Bombanitorul îi expune Dregatorului 3 variante pentru cum ar fi trebuit sa reactioneze la „zgândareala“, îi explica ce efecte negative a avut bobârnacul („partizanii dregatorului sufera în tacere, dusmanii, euforici, îi fac „sâc!“) si risca, sotto voce, sa-l invite sa faca dezvaluirile.
Invitatia este o cacealma, pentru ca numai un Dregator tâmpit (ceea ce Traian Basescu nu este) ar putea raspunde la „Parabola“, mai ales dupa ce în post-scriptum se precizeaza, redundant pentru intelectuali, însa util pentru desteptii nativi „Orice asemanare între personajele acestei parabole si personaje reale este, evident, cu totul întâmplatoare“.
Analizata atent, Parabola este departe de a fi o continuare a polemicii. Pentru contemporani, ea seamana mai curând cu schelalaitul unui catel speriat cu o bâta. Pentru istoria culturii, la care autorul aspira fie si numai prin genul ales, s-ar putea sa devina o schelalaiala transcendentala.
P.S.: Sublinierile si „â“-urile ne apartin.