În învatamântul românesc renasc vechile tensiuni dintre profesori si minister sau, daca vreti, dintre cadrele didactice si sistemul politic în general. Divergentele au aceleasi pretexte de când lumea mioritica: se cer conditiile civilizate de predare, alocarea a minim 6% din PIB pentru învatamânt si, vechea obsesie, cresterea salariilor. Daca Nicolae Iorga, la întrebarea „ce sa facem?“ a unui învatator exasperat de neplata salariilor cu lunile, i-a raspuns cinic „aruncati-va în mare!“ (Iorga era la mare când a primit delegatia dascalilor), la ce ne putem astepta de la platul si anostul Pricopie sau, mai mult, de la arogantul, deopotriva uimit si îmbatat de propria-i ascensiune, Ponta Victor? În fine, asta este o alta discutie. Sa revenim la fondul problemei si la ce-i de facut.
Inconsecventa sindicala
Pai sefii sindicatelor (sefii sindicatelor? cât de patologic suna formularea asta!) au decis sa consulte cadrele didactice daca sunt sau nu de acord cu un protest de amploare. Perfect democratic, am putea spune, profesorii sunt invitati sa-si spuna opinia si, daca sunt nemultumiti, sa declanseze greva generala. Prin urmare, li se cere celor din învatamânt sa repete a nu stiu câta oara ce se stie de multa vreme: ca sunt prost platiti si ca vor nu stiu ce conditii mai bune de predare. Este vreo noutate aici? Niciuna. Certitudinea care se iteste din aceasta abordare sindicalista este una singura: ca sindicatele sunt inconsecvente cu ele însele si cu profesorii pe care, chipurile, îi reprezinta, ca militantismul lor de parada pentru decenta si onestitate vizavi de munca profesorilor este o propaganda ieftina menita sa le mascheze incompetenta si interesele oculte. Sa explicam de ce. Sunt nenumarate exemple de inconsecventa sindicala, prea multe pentru a putea fi trecute la categoria omisiuni sindicale. Sa contabilizam si sa judecam.
În 2010, taierea salariilor bugetare (inclusiv pe cele ale profesorilor) a adus în atentia publica doua tipuri de specii sindicale: protestele anemice, cvasiinexistente si, colac peste pupaza, dansul pinguinului ca semn al tragicei suferinte prin care trecea corpul bugetar românesc. Dupa asemenea reprezentatii jalnice, regizate în scârba de sefii sindicatelor, s-a asternut linistea (tara trecea printr-o criza economica grava si, pe filiera Boc-Basescu, cu ajutorul netarmurit oferit de sindicatele autohtone, tara trebuia stabilizata economic). Asta una la mâna. Suplimentar, în vremea marilor retele clientelare (nu ca acum nu ar fi înfloritoare) din perioada silfidicelor discursuri basesciene pline de întelepciune macroeconomica, politizarea învatamântului ajunsese la paroxism (toti lacheii ce pupau poala partidului se cocotau în vârful inspectoratelor sau deveneau subit manageri în scoli si licee; si acum e la fel), iar mult prea laudatul ministru al învatamântului din vremea respectiva punea umarul vârtos la ascensiunea învatamântului privat si finantarea acestuia din surse publice. Totul în numele mult-trâmbitatului neo-liberalism. Ce faceau pe atunci sindicalistii nostri dragi din învatamânt? Taiau frunza la câini si contemplau cerul înstelat, ca lumea morala din ei reprezinta o ecuatie cu o necunoscuta înca nerezolvata. Asta doi la mâna.
Renovarea fluviu a scolilor
si clasa pradalnica
Exista o risipa enorma în modernizarea scolilor din România. A câta oara se repeta propozitia asta devenita un banal truism? Se stie ca asa-zisa dotare si modernizare a scolilor reprezinta o sursa inepuizabila de îmbogatire pentru liderii partidelor politice si pentru asa-numitii oameni de afaceri ce spoliaza un sistem educational deja putred. În lumea româneasca, un primar cunoscut face figura de om al urbei, dedicat problemelor cetatenesti, deceptionat de socialismul promovat de vechiul partid din care facea parte, mai mult, este un fel de întelept al urbei, de pe panouri agatate în sectorul domniei sale, sfatuieste cetatenii, îndemnându-i sa nu dea mita si sa nu fie corupti ca, nu-i asa?, nu-i frumos. Un fel de lupul moralist.
În schimb, de la primaria pe care cu onor o conduce de multi, foarte multi ani, se scurg sume enorme de bani în numele renovarii anuale a unitatilor scolare (e banal sa repetam, cele mai multe scoli nu au nevoie de nicio reparatie, sunt bine, numai ca oamenii de afaceri din jurul partidelor nu pot ramâne fara activitate economica, daca nu exista le-o creeaza primaria). Sa luam cazul unei scoli din Bucuresti, pe care eu unul o stiu bine (este doar un exemplu, sunt sute de asemenea exemple de-a lungul si de-a latul tarii). Aici se tot renoveaza la infinit, scoala fiind în fond mutilata de-a dreptul: avea mozaic monumental pe podea, mozaic ce arata impecabil din toate punctele de vedere; au venit demolatorii de la primarie si urgent au transformat-o într-o imensa toaleta cu gresie si faianta peste tot. Trivial. În vremea asta, în alte zone, la tara, scolile stau sa cada si în toaletele acestora înca se mai îneaca copiii (http://videonews.antena3.ro/video/romania/scoala-in-care-o-fetita-a-murit-inecata-in-fosa-septica-este-neschimbata.html) – nu sunt bani de reparatii! Autonomia locala favorizeaza smecheriile de tipul renovarii fluviu a scolilor din cartierele si sectoarele bogate. Despre defavorizati cui îi pasa? Functia solidaritatii umane mai poate sta în stand by, noi aici suntem doar vajnici contemplativi ai clasei pradalnice (Thorstein Veblen). Ce faceau, ce fac sindicatele în fata unei atare situatii? Asta trei la mâna.
Deunazi, ministrul delegat pentru Învatamântul Superior, Cercetare Stiintifica si Dezvoltare Tehnologica, Mihnea Costoiu, afirma ca România este datoare sa transforme universitatile în poli de cercetare, dezvoltare si inovare, aceasta fiind singura sansa de dezvoltare a acestei zone a Europei. Mai an, când abia se instalase în functia ministeriala, domnul Costoiu a gasit de cuviinta sa taie drastic din fondurile de cercetare, iar competitia aflata la acel moment în desfasurare si-a schimbat regulile în cursul jocului si ceea ce fusese precizat într-o metodologie a fost sters cu buretele, în contradictie cu ce declara ministrul delegat acum. La ce bun sa fii consecvent atâta vreme cât în spatiul nostru drag nimeni nu-ti atrage atentia vizavi de elucubratiile perorate pe ici, pe colo? În numele unei austeritati buna la minciunile de tot felul debitate de politicieni obtuzi, s-a lovit puternic în firava cercetare româneasca creata pe principii competitive generoase de vechea echipa managerialã. Ce au facut sindicatele atunci? Asta patru la mâna.
Scamatorii si tupeu – românesti
La concursurile de ocupare a posturilor didactice, metodologia este viciata de norme de un arbitrar grotesc. Spre exemplu, daca un cadru didactic care a dat concurs în 2012 si a obtinut nota 10, la repartitia din 2013 el este plasat în grila de împartire în spatele unui candidat care la concursul din 2013 a obtinut nota 5 Nu valoarea, ci ultimul concurs. Prin urmare un 5 din 2013 este mai mare ca un 10 din 2012. Scamatorie româneasca? Prostie si tupeu? Ce au facut sindicatele într-o asemenea situatie? Simplu, au votat cu bratele deschise aceasta metodologie plina de anomalii, cinica si necompetitiva. Asta cinci la mâna.
Sunt multe asemenea aspecte esentiale care tin de sistemul de învatamânt românesc si care, în ritmul general al muncii sindicale (sa-l aducem în discutie si pe Platonov), sunt importante. A le enumera cere un spatiu mult prea larg si un efort care devine redundant, problemele expuse aici fiind unanim cunoscute în spatiul românesc. Le-am însirat pe câteva în masura în care putem sa observam duplicitatea clasei sindicale românesti, o obtuzitate care submineaza orice cale de real progres în sistemul despre care spun sefii sindicali ca îl pastoresc si îl ajuta.
Nu ca as avea ceva împotriva miscarii sindicale. Zic si eu, ca R. H. Tawey, „fericita natiunea al carei popor nu a uitat cum sa se revolte“. Numai ca, privind la vajnicele noastre sindicate, nu avem cum sa fim fericiti. Aceleasi platitudini debitate o data la câtiva ani nu pot remedia maladia spiritului educational. Este nevoie de mult mai mult, tovarasi, ca sa deveniti, dragi lideri de sindicate, cu adevarat sindicalisti, si nu doar niste biete jucarii în angrenajul istoriei.