O poetă de festivităţi (Doina Delacriş)

Cam jumatate din poezia noastra feminina (de nu din toata literatura) e scrisa fie inainte de maritisul poetelor, fie dupa pensionarea lor. Ea e fie produsul unor „talente“ precoce, dar care seaca brusc, fie al unora tardive, dar care se trezesc brusc. Doina Delacris face parte din prima categorie. Nascuta la 30 aprilie 1883 (o chema Bucur; dupa maritis, Tasca), in Blaj, absolva Facultatea de litere si filosofie din Bucuresti si ajunge (din 1920 pâna in toamna lui 1926) profesoara la Liceul Unit de fete din Beius (moare in 1943)1. In 1926 se transfera la Craiova si apoi la Constanta, dar se si lasa de scris (cel putin asa ne garanteaza Ioan Bradu, care zice ca „toata activitatea“ ei literara „s-a desfasurat in Bihor“2). Din Beius pleaca val-vârtej, lasându-si acolo toate manuscrisele, pe care Bradu le gaseste depozitate la directoarea Eliza Pavel (va fi fost, probabil, la mijloc, un maritis vertiginos si subit, cu sburator de vacanta). Colegele profesoare i-au editat un manunchi de poezii: „Crâmpeie de suflet. Poezii“, Tipografia si libraria „Doina“, Beius, 1925. In lada directoarei, Bradu gaseste, insa, manuscrisul unui alt volum de „versuri si proza“, intitulat „Clipe de vieata“ (needitat, dar sigur mai interesant decât antologia profesoarelor; pentru ca e imposibil sa fie mai neinteresant), si o multime de piese de teatru facute pentru serbarile scolare („Maria de Mangop“, „Pentru un vis“, „Fat-Frumos din Flori de Nufar“, „Indreptarea“, „Dragostea de tara“, „Biruinta“, „Ciresica, fata tatii“ – destule pentru câti ani a fost profesoara la Beius; dupa cât se pare, tinea repertoriul tuturor serbarilor de an). Trebuie ca a fost profesoara inimoasa, caci infiinteaza si o revista scolara („Incercari literare“), in care indruma, fireste, tinerele talente, cum vor fi fost ele. La asa frenezie nici nu-mi vine sa cred ca, odata plecata din Beius, n-a mai scris. Va fi fost, poate, caz de maritis fatal.
Dupa cum zice Ioan Bradu, „dela primul vers si pâna la ultimul se intrevede clar o putere creiatoare indiscutabila“3. Cum e singurul care a vazut tot ce-a scris Doina, trebuie sa-i dam dreptate, macar pentru ultima parte a afirmatiei. „Crâmpeiele de suflet“ nu certifica faptul, fiind mai degraba „poezii ocazionale“4, de serbare, aniversari si comemorari. De altminteri, Bradu exagereaza in toate aprecierile, mergând abrupt contra evidentei. Desi versurile sunt schioape la tot pasul, el vede, totusi, „un raport perfect intre fond si forma, o armonizare ideala“5. De asa ceva insa, nici vorba. Doina Delacris versifica fara ureche muzicala si scapa tot mereu tactul versului: „In piatra nemuririi sapat-ai al tau nume/ intre zidiri de unde lumina a isvorit,/ Pastrând grai si credinte in ceasuri de apasare/ Pâna ce al isbavirii inger din cer s-a pogorit“. E o strofa din cele doua poeme dedicate memoriei episcopului Mihail Pavel, poeme pioase, de recunostinta si comemorare. Tot asa sunt si poemele inchinate martirilor Ioan Ciordas si Nicolae Bolcas, membri ai Consiliului National, arestati si omorâti de secuii lui Bela Kun in primavara lui 1919. Poeme de parastas: „Am venit cu frunti plecate sa v-aducem inchinare/ afinti martiri ce-n lupta voastra visul nost ati intrupat./ Fie-va usoara tarna! Am venit cu mic cu mare,/ Sa spalam cu lacrimi steagul pentru care ati luptat“. Fie ca era de serviciu cu creatia la toate serbarile, aniversarile si comemorarile, fie ca avea simtirea patriotica si pioasa de la natura, Doina scrie cam pentru toate evenimentele: la moartea canonicului Alexandru Gera, de 10 mai, de unire, de Avram Iancu etc. Compunerile sunt scolare, ca sa nu zic scolaresti: „O Decembrie 1, – zi scumpa,/ Ce din jertfe ai rasarit/ si din lacrime si sânge/ De martiri te-ai zamislit,/ Fii slavita, acum si-n veacuri/ Ca-n-a vremii carte-ai scris,/ implinit sub cer de glorii,/ Cel mai drag al nostru vis“. Dar nu-s altfel decât marea productie ocazionala de acest gen. Doina nu-i cu nimic mai prejos – e drept ca nici mai presus – de alti cântareti pe asemenea strune. In „Cântarea României“ ar fi facut fata cu succes. Ba poate ar fi avut, in plus, un merit de sinceritate. Oricum, Doina trebuie sa fi fost poeta oficiala a Beiusului, caci versifica emotionant la toate evenimentele (noteaza si recitalul lui Aristide Demetriade, care a vrajit la lacrimi toata urbea: „Din sufletu-ti dar nestimat, –/ Margaritare au picurat./ ai darnic ni le-ai impartit…/ iar ochii nosti s-au umezit/ aub vraja artei tale“). Cum-necum, Doina ilustreaza un anumit rol al poetului in cetate. Nu scrie dintr-ale ei, ci dintr-ale tuturor; e vocea urbei, ziarul ei pre versuri tocmit.
Ceva mai aproape de sufletul ei, dar nici ele departe de sufletul general, sunt poemele religioase. Doina nu-i o ferventa, nu-i o mistica, dar e cucernica si se emotioneaza corespunzator când bat clopotele pentru vecernie: „Domu-ntunecat si-aprinde faclii una câte una,/ Sfanta candela eterna tremura pe bolta-i luna./ Ca o pânza diafana de vesmânt dumnezeiesc/ Umbra serii viorie se intinde peste ape,/ inmuiata-n bura fina a pulberii de diamant./ Mistic, lin, in blânde soapte, tot mai clar si mai aproape/ Glas de clopote-n surdina ceasul rugii il vestesc…“. („Vecernia“). acene si legende biblice devin si ele teme de versificatie pioasa. aigur inima Doinei era compatimitoare, desi conventional („Noapte de Craciun“, cu antiteza ei violenta, e doar prelucrarea unei colinzi cu bogatul si saracul: „Cu ferestrele deschise/ atau acuma de caldura…/ Zornaie pe masa argintul/ Lânga cartile de joc…// Pe când dincolo-n coliba/ E tacere de mormânt…/ ai un frig de crapa piatra/ ai opaitul s-a stins…“). Poeta avea neindoios suflet bun, milos, induiosat, foarte recomandat la samanatorismul ardelean.
E greu de spus daca nu cumva colegele profesoare au privilegiat anume poemele patrioate si religioase, ca mai potrivite la serbari, in dauna celor intime. Dar sunt si de acestea: poeme de amintire, poeme de dragoste. Cele de amintire sânt, fireste, nostalgice: „Cum te pierdusi copilarie,/ in lumea basmelor demult,/ Cât mi-e de drag si azi povestea-ti/ Din taina vremii s-o ascult“ etc. („Din vremi…“). Cele de dragoste sunt romantioase si eminesciene: „aub teii-n floare sa sedem, – / Ca doi prieteni vechi – / ai glasu-ti cald, duios si lin/ aa-mi sune in urechi“ („acrisoare“). Desigur ca dragoste si amintire fac una si culmineaza ambele in elegie lacrimoasa. Ca toate ardelencele, si Doina e o abandonata trista, cu sufletul strivit, biata Didona si ea: „Pustiit ca de-o furtuna/ Ai ramas inzabrenit,/ Adapost al tineretii/ ai al sperantelor pierdute!/ iti privesc prin val de lacrimi/ Potecutele tacute,/ ai-mi revad in tine aevea/ aufletu-mi pe veci sdrobit!“ („Revedere“). Eminescianismul lacrimogen e intins peste tot, in decalcuri naive: „Trecut-au ani si grei si multi,/ ai azi prin crâng strabate luna…/ Tu nu mai vii sa-l mai asculti,/ aa-ti spuna basmul cel cu zâna“ („aub meri…“). Nu lipsesc, fireste, serenadele, oricât de modest ar fi manunchiul de erotice. Când nu era la serbare (unde era solemna), Doina era o fata melancolica si amarâta.