Nichita Danilov, Imagini de pe strada Kanta, Bucuresti, Editura Tracus Arte, Colectia „Neo“, 2011, 112 p.
Poezia lui Nichita Danilov nu apartine în exclusivitate postmodernismului. Mistica, vizionarismul, extazul, tendintele suprarealiste si credinta în sacralitatea literaturii îl despart de curentul care, dupa 1980, a fost echivalat abuziv cu aparitia generatiei ’80. La fel se întâmpla cu Marta Petreu, Ion Muresan sau Liviu Ioan Stoiciu, scriitori prin excelenta metafizici. Or, postmodernismul refuza transcendenta sau, rareori, o tolereaza în rutina cotidianului. Distinctiile se impun. În primul rând, am întelege un fenomen simplu: nicio paradigma nu se întinde ca inundatiile sau ca valurile, ci seamana cu o patura, care nu acopera trupurile în întregime. Unele membre ramân în exterior. Altele nu suporta temperatura ridicata sau chiar scazuta de sub plapuma, fugind înspre zone favorabile. În al doilea rând, am scapa de obsesia ca valoarea textului se revendica neaparat de la noutatea epistemologiei si a procedeelor. În consecinta, mentalitatile creatoare din trecut n-ar fi acuzate de învechire/perimare. În articolul „Romanul roman“, Vladimir Streinu era îndreptatit sa anuleze prejudecata ca maturitatea literaturii române de dupa Primul Razboi Mondial s-ar fi datorat doar asa-zisei superioritati a tehnicilor noi din acea vreme, introduse de prozatorii analitici. Criticul sugera ca în istoria literara nu exista progres. Opinia exprimata de fondatorul revistei „Kalende“ are urmatorul corolar: departarea temporala nu ne permite sa constatam învechirea/ perimarea numeroaselor mentalitati creatoare; mai degraba ne îndeamna sa observam ca importanta unei opere se desprinde din sistemul de reguli respectate si încalcate în raport cu un model tipologic specific. De aceea, „Cavalerii Pardaillan“ constituie o capodopera a scrierilor de aventura, Eminescu este un mare romantic, iar Arghezi, un exceptional modernist.
Marin Mincu a detectat cel dintâi ca, spre deosebire de alti optzecisti, Nichita Danilov foloseste medierea simbolica. Asa cum am mentionat, nu ne confruntam cu un caz izolat. De Marta Petreu îl apropie himerele eretice, sfadirea cu lucrurile sfinte. De Ion Muresan îl leaga trecerea de la poemele alegorice, ample, aluvionare, redundante uneori, la texte scurte, a caror monotonie se zdruncina prin strecurarea unui gest revelator. De Liviu Ioan Stoiciu îl unesc jocul mastilor si al vocilor, scindarea constiintei si o permanenta cautare a epifaniilor.
Poetul-scripcar
Desi titlul are câteva rezonante comune cu doua dintre volumele lui Alexandru Musina („Strada Castelului 104“ si „Aleea Mimozei nr. 3“), noua carte semnata de Nichita Danilov – „Imagini de pe strada Kanta“ –, ramâne fidela strategiilor si antinomiilor conturate în „Câmp negru“ (1982), si definitivate în „Arlechini la marginea câmpului“ (1985). Poetul si-a pastrat egalitatea cu sine, în ciuda diversitatii retorice. Exhibarea emotiilor, combinarea viziunilor parabiblice si pseudoreligioase cu relicvele asfaltului, pendularea între halucinatie si trezie, între dubiu si certitudine, inserarea unor teorii vag stiintifice si a unor citate celebre ori fundamentale pentru anumite tipuri de gândire reprezinta, înca o data, mijloacele predilecte de compozitie. Autorul „Ambasadorului invizibil“ demonstreaza ca a lucrat dintru început la o singura opera poetica.
În ciclul inaugural – „Nunta de câini“ –, Nichita Danilov se întoarce în jungla de beton din „Suflete la second hand“ (2000), unde populatia sta la rând sa-si umple sacosele, pentru ca exista marfa îndestulatoare. Versurile sunt construite prin aglomerarea detaliilor aparent nesemnificative. Ca în universul hipertehnic din „Motocicleta de lemn“ (Stefan Manasia), fiecare individ însumeaza obiectele achizitionate si purtate cu sfintenie. La amândoi, proprietatea implica dezumanizarea. Deosebirea consta în faptul ca debutantul cu „Fântâni carteziene“ relationeaza cu divinul, dublând sensul structurilor înlantuite. Pietonii reitereaza rusinea cuplului biblic la vederea propriei goliciuni dupa gustarea fructului interzis: „…Abandonate pe trotuar/ sau chiar în mijlocul strazii,/ stau trupurile drepte ca niste lumânari/ deposedate chipuri si masti,/ încearca sa-si acopere cu mâinile/ locul unde s-a aflat cândva, nu demult, fata,/ dar dau mereu peste gol,/ dau peste un vârtej/ care îi absoarbe încet înlauntru/ astfel încât din fiecare trecator/ ramâne doar o pata/ strajuita de mucuri de tigara/ sau de alte lucruri marunte/ (o bratara, un ceas, o legatura de chei,/ uneori niste tocuri, o poseta,/ un ruj, o oglinjoara sau un portofel burdusit cu bancnote)“ („Chipuri“, p. 7-8). Desi nu tocmai transparente, analogiile risca sa transforme poeziile în parabole explicit didactice. Interesul acordat în totalitate pântecului, luxului si aparentelor (cosmeticii) implica pierderea curateniei sufletesti si disparitia speciei. Necugetator, egoist, manevrabil, obsedat de culorile stridente si de prelungirea tineretii, omul din plastic îsi uita rolul procreator. În consecinta, papusile bipede locuiesc în spatiul degenerat al avortonilor: „Iata: femeile îsi leapada pruncii/ pe fereastra apusului./ Gunoierii de serviciu ai noptii/ spala trotuarele/ de orice urma de sânge./ Cu pasi furisati,/ îmbracat într-un halat alb/ ca într-un lintoliu,/ ma strecor pe lânga manechine,/ în jurul carora/ se rotesc sufletele ca un roi de albine…// …În urma mea,/ luna aduna fetusii/ lepadati pe strazi/ si-i asaza, frumos, în vitrine…“ („Manechine“, p. 17).
Ca si în alte ocazii, poetica lui Nichita Danilov se situeaza în dimensiuni antiritualice. Numai ca, în prezentul volum, scriitorul abandoneaza carnavalescul premergator reinstalarii ordinii, recurgând la batjocorire. Arlechinul întelept în nebunia lui este substituit de farsor, în ipostaza de „poetul-scripcar“, ruda bastarda si nevolnica a barzilor. Versurile din „Nunta de câini“ se arata edificatoare pentru imposibilitatea evadarii din standardele subculturii, amintind de sarcasmul lui Ion Stratan din „Pentameronul“ („De ce sa fii poet/ În timpuri mari?/ Ce cu ce sa compari ?“): „am luat o bancnota de un milion/ si i-am lipit-o câinelui pe frunte“ (p. 11). Poezia se conformeaza degringoladei sociale. Produsele de calitatea întâi ajung deseuri. Prin urmare, containerul preia functiile supermagazinului. Acolo se gasesc obiecte utile pentru o viata infectata. Mizerabilismul consumist se asociaza cu pierderea încrederii în suprematia instructiei si cu disparitia transcendentei (vezi elocventul titlu al volumului „Deasupra lucrurilor, neantul“, 1990). Surogatele s-au generalizat. Cersetorii în haine uzate pozeaza în intelectuali. Cartile au fost interzise: „Gramezi de pamânt. Moloz. Tomberoane./ Saci de plastic, carucioare,/ si alaturi – cautatorul de gunoaie,/ îmbracat la costum si cravata (toate luate de la Second-Hand),/ cu ochelari fumurii,/ citeste „Critica ratiunii pure“,/ scoasa din tomberon. Rasfoieste linistit/ paginile umede, murdare de noroi,/ articulând cu atentie fiecare silaba, fiecare cuvânt,/ probabil în cautarea unui sens mai profund/“ („Imagini de pe strada Kanta“, p. 21).
Biographia Theologica
Poemele din grupajul „Usi în asfintit“ mizeaza pe schitarea unor biografii teologice, precum cele din „Câmp negru“ (calugarii Ferapont si Daniel) sau din „Centura de castitate“ (pictorul de biserici Feofan). Nichita Danilov îl recupereaza pe „tânarul frate Daniel“, ale carui simturi nu s-au desprins de cele lumesti. Chilia devine unicul adapost în calea trairii kitsch. Meditând, novicele se straduieste sa învete gesturile întemeietoare ale lumii. Exercitiile de purificare cad în blasfemie. Atingând esentele, monahul ar putea concura creatia divina. Savârsind o ceremonie profanatoare, poetul-hulitor este anatemizat si haituit de Biserica, dar acceptat de cititori, care îi asigura hrana cea spre fiinta. Punctele de suspensie, dispuse de obicei la intersectia strofelor, marcheaza distantele, ezitarile si rupturile ontologice: „Stau cu palmele închise:/ strâng înauntrul lor doua pleoape,/ ca si cum as strânge/ doi îngeri sau doua albine// Daca mi-as desclesta degetele/ s-ar auzi un fâlfâit de aripi/ si lumea s-ar umple de lucruri/ vazute si nevazute…// …Îmi duc mâinile la piept/ si plec fluierând prin pustiu/ fericit asemenea unui cersetor/ caruia cineva i-a strecurat, sub brat,/ o bucata de suflet/ în loc de pâine…“ („Daniel: Pleoape închise“, p. 52). Nichita Danilov îsi conserva capacitatea de a deturna conventii religioase. E ciudat si îmbucurator ca aceste variatiuni ating lirismul, în pofida tangentelor cu paremiologia. Problema provine din inevitabila epuizare a mijloacelor de redactare dupa maximum trei texte. Pentru a suplini deficitul, scriitorul aduce unele pilde laice (în sectiunea ultima, „Multimea vida“), menita sa închida cercul antagonismelor care nu se exclud (de exemplu, simetria între „Portret al artistului la batrânete“, p. 97 si „Portret al artistului la tinerete“ din „Deasupra lucrurilor, neantul“). Din nou, autorul „Locomotivei Noimann“ apeleaza la inventarul de concordante mitice. Asa cum supravietuitorii potopului biblic si-au dorit sa ridice Turnul Babel, martorii apocalipsei se caznesc sa se catere pâna la Ziditor ca sa-l înduplece sa amâne urgia: „În curând unii se vor catara/ pe umerii altora, formând,/ încetul cu încetul,/ un fel de Turn Eiffel în miscare…/ Si, într-adevar, asa se si întâmpla…// …Îmi aprind o tigara/ si ma sprijin cu coatele de parapet,/ contemplând multimea/ catarata pe verticala…// E ca si cum as contempla/ un turn sau o scara mobila/ terminata cu niste catalige/ pe care un singur om/ aflat la înaltimea norilor/ le-ar mânui cu usurinta“ („Multimea vida“, p. 87).
„Imaginile de pe strada Kanta“ întregesc profilul unei poezii care, desi pacatuieste prin excesele parenetice, capteaza trasaturile majore ale optzecismului nepostmodern.