Gabriela Adameşteanu, Drumul egal al fiecărei zile, ediţia a şasea, Editura Polirom, Iaşi, 2015
Tema provizoratului
şi obsesia oglindirii
Despre Letiţia Branea, cea din Drumul egal al fiecărei zile, unii critici s-au grăbit să afirme că ar ilustra tipul parvenitului, metoda de accedere către acel „altceva“ amintind de aceea proprie personajul stendhalian. Mai mult, Dan C. Mihăilescu susţine (în articolul dedicat Gabrielei Adameşteanu din Dicţionarul general al literaturii române) că eroina îşi seduce profesorul din raţiuni pur carieriste. Pe aceeaşi linie se află şi interpretarea lui C. Stănescu, care consideră că eroina săvârşeşte un act lipsit de scrupule, trădându-şi conformaţia de cuceritor inteligent şi desfăşurând un „program complicat“ pentru a-şi atinge ţinta. La fel, Norman Manea o reduce pe eroină la condiţia de „parvenit stilizat“. Nimic mai fals, nimic mai în afara subiectului cărţii. Este adevărat că Letiţia Branea părăseşte o lume şi se străduieşte să reuşească într-o alta, ce pare a-i fi ostilă chiar de la început. Dar cum se realizează acest lucru? Ce complexe scot la iveală cele două lumi ce fuzionează şi apoi se refuză reciproc? Mai întâi, obsesia oglindirii în aflarea propriei identităţi. Pe drumul căutării de sine, protagonista se confruntă cu propria ei imagine din viitor, se vizualizează ca fiind radical diferită de ceea ce era în acel prezent şi se cufundă în propria ei proiecţie pentru a izbuti să se elibereze de ea însăşi. Diferitele trepte ale fiinţei pe care păşeşte scot la iveală identităţi diferite, fiecare în raport cu celelalte având un statut provizoriu. De aici, tema provizoratului, care rămâne o constantă a întregii cărţi. Provizoratul e o stare ce se extinde dincolo de banalitatea lucrurilor şi în acelaşi timp le conţine, le conservă. E aici o anumită dinamică, o manieră de a defini totalitatea prin proces.
Anxietatea intrusului
Când Letiţia Branea pătrunde în lumea străină ei, are ceea ce s-ar putea numi anxietatea intrusului. Dar această anxietate devine şi un mijloc de observare a lumii exterioare. Simţind că trebuie să se apere de o anumită agresivitate latentă şi necunoscută, Letiţia începe să observe viaţa din jurul ei. Această explorare a exteriorului nu se află însă în contradicţie cu autoscopia de care nu se desparte nici un moment. Iată un fragment, cred, ilustrativ: „De-atâta tăcere îmi auzeam hainele foşnind în timp ce mă îmbrăcam, fetele stăteau cu capetele ridicate din perne. Mergeam prin alt aer decât ele, camera mi se părea umplută cu vată şi sângele îmi ţiuia a spaimă“. Aşadar, mergea „prin alt aer“! Autoarea numeşte prin această fericită expresie diferenţa dintre lumi resimţită organic, printr-o durere misterioasă ce-i învăluie protagonistei tot trupul şi spiritul. Iubirea pentru profesorul ei Petru Arcan accentuează graniţele dintre lumi şi-i stimulează Letiţiei vinovăţia şi neliniştea. Neliniştea trebuie citită în cheia pe care Gabriela Adameşteanu o oferă prin proza sa scurtă despre care m-am exprimat deja. Vinovăţia însă îşi află cheia aici, în „drumul egal al fiecărei zile“, cel care „purta în el semnele nereuşitei“. Este vorba de o întreagă istorie a ratării întipărită ca o pecete în ADN-ul familiei din care provenea protagonista. Nereuşita ancestrală dă naştere golului, vinei profunde: „Nu pot să mă ridic tocmai eu, care duc cu mine de-atâta timp o vină veche şi neştiută bine, vinovăţia nesigură a unchiului Ion, vinovăţia tatei, care a plătit pentru vinile familiei lui, de-acum douăzeci sau treizeci de ani…“.
Anxietatea egoistului
şi autismul social
Acesta este doar unul dintre pasajele prin care se încearcă aproximarea acestor stări complicate. Reprezintă şi un moment de accelerare a naraţiunii spre un anumit punct culminant, care însă este amânat de autoare din raţiuni de construcţie a romanului. Letiţia parcurge povestea sa de iubire „cu ochii înrăiţi“ într-o „spaimă grea“ şi continuă. Este alături de ea doar întunericul care ascunde orice fel de proiecţie salvatoare. Din această cauză, Letiţia se identifică cu „ceva duşmănos şi ascuns“ în ea. Treptat-treptat, ajunge să se izoleze complet de ceea ce trăiesc alţii. Nu mai este observatorul atent al lumii exterioare şi intră tot mai adânc în propria ei carapace. Devine însă conştientă de acest lucru şi, astfel, se înfiripă o altă tulburare, anxietatea egoistului: „Viaţa celorlalţi aluneca fără ca s-o zăresc, cât timp aveam oare să fiu aşa, m-am întrebat“. Se întâmplă uneori (foarte rar!) să fie mai indulgentă cu sine şi înţelege propriul autism social nu doar ca „indiferenţă faţă de alţii“, ci şi ca „delicateţe“.
Numeroase fragmente le anunţă pe altele, după cum unele personaje din subsidiar se dizolvă în cele de la suprafaţă. Naraţiunea înaintează lent şi înglobează în sine, ca un bulgăre de zăpadă, aluviunile, reminescenţele multor figuri şi caractere. E nevoie de răbdare şi atenţie din partea cititorilor pentru a înainta prin acest caleidoscop de voci şi semne. Nicolae Manolescu, atent la construcţia romanului şi la perspectiva analitic-psihologică a eroinei, consideră că, deşi parţial biografic şi relatat la persoana întâi, romanul denotă: „o analiză rece, aproape crudă, o obiectivitate, aş zice medicală: fără să fie poetizant, romanul nu este nici sumbru, nici amar, ci pur şi simplu exact şi meticulos în observaţie. Se cuvine semnalată şi concizia: lipsit de «povestire» , laconic, alcătuit din scurte scene, într-un montaj inteligent“. Nicolae Manolescu are dreptate şi când înţelege prin emoţiile, reflecţiile şi analizele personajului narator adevăratele „evenimente“ ale romanului.
Drumul egal al fiecărei zile se înscrie perfect în lumea operei Gabrielei Adameşteanu, cea în care „dosarul“ contează. Letiţia are noroc că nu este respinsă la facultate, cu toate că tatăl ei se află în închisoare dintr-o pricină misterioasă, dar trăieşte în permanenţă cu teama că ar putea fi găsită necorespunzătoare şi exmatriculată. Când este chemată la Cadre, realizează ea însăşi că nu înţelege prea multe despre ce se întâmplă în jur, îşi dă seama că nu a avut niciodată acces la adevăr. Resimte un pericol fără a-i cunoaşte exact natura. Unchiul ei, Ion Silişteanu, un cercetător de vocaţie ce se ratează, aşa cum am amintit deja, din cauza neputinţei de a face cel mai mic compromis, îi este model şi în acelaşi timp antimodel. Model, pentru că, în absenţa tatălui, acesta preia rolul de cap al familiei, devenind şi subiectul unor minuţioase observaţii şi analize întreprinse de Letiţia, şi pentru că ea se hotărăşte să-i urmeaze direcţia profesională. Dar cel ce moare fără a apuca să-şi vadă publicate studiile la care muncise neîntrerupt, în ciuda graficului descrescător al carierei sale, reprezintă, de la un moment dat, pentru tânăra studentă, un antimodel. De fapt, o întreagă lume dominată de false speraţe şi dezamăgiri, de ezitări şi amânări succesive, de frustrări mocnite şi tristeţi neconsolate o face pe Letiţia să-şi dorească să se transforme în opusul naturii sale.
Dorinţa protagonistei de a se sustrage „legilor“ unchiului ei se naşte din constatarea dureroasă că drumul pe care a fost învăţată să meargă e unul închis, că la capătul lui nu poate găsi decât ratare şi uitare, două lucruri mai greu de suportat decât moartea însăşi. Se decide să facă tot ceea ce Ion Silişteanu a refuzat. Dar pentru ea compromisul este încă abstract, e acel ceva despre care în familia ei nu s-a vorbit nici măcar în şoaptă. Cititorul înţelege mai bine decât eroina despre ce este vorba. Gabriela Adameşteanu reuşeşte să orchestreze naraţiunea astfel încât, din nişte piese de puzzle împrăştiate aiurea în prim-plan, dar care se organizează perfect în subsidiar, să reiasă imaginea unei societăţi – România anilor ’60-’70, cu toate problemele ei controversate. Romanul se dovedeşte a fi deosebit de complex din acest punct de vedere. Naraţiunea devine mai convingătoare în ceea ce priveşte cadrul realist, tocmai pentru că acesta nu e scos în evidenţă prea mult, nu devine teză; are impact mult mai puternit pentru că e lăsat să funcţioneze doar ca mediu modelator. În iubirea ei pentru profesorul Petru Arcan, pe care-l cunoaşte din copilărie, de pe vremea când acesta îi era elev şi apropiat unchiului său, nu cred că se pot ghici semnele carierismului, ci doar ale unei tânjiri către firesc. Este adevărat că tânărului asistent universitar nu-i sunt străine reţetele de succes valabile în acea conjunctură socio-politică, dar Letiţia înaintează „în orb“ pe calea aleasă dintr-un impuls centrifug. Nu vrea să parvină, ci doar să se sustragă – întăresc ce-am spus deja – „drumului egal al fiecărei zile“. Oamenii care stau mult timp împreună îşi împrumută trăsăturile, gesturile. Par a fi „gândiţi împreună“. Tânăra fată observă, la un moment dat, că unchiul şi mama sa tind să aibă, metaforic sau nu, acelaşi chip. Destinul îi contopeşte şi îi uniformizează mai mult decât legătura de rudenie frate-soră. Migrarea firii dintr-un individ în altul devine ceva normal atunci când asistăm la despărţirea de o lume în favoarea alteia, idealizată.
Bucuria tristă
Întregul denotă o bucurie tristă. Seria identificărilor nu se limitează la protagoniştii principali. O adevărată lume a avatarurilor se dezvoltă în planul secund al cărţii. Personaje aparent întâmplătoare, figuri banale sau discrete răspund nu doar unor raţiuni de construcţie a romanului, ci amplifică tocmai această idee de transformare, de migrare a identităţii dintr-un trup într-altul. Nimic prea mult, nimic scos în evidenţă forţat. Gabriela Adameşteanu este foarte atentă la tot ceea ce ţine de corp. Prin el timpul – intens problematizat – devine spaţiu, fapt concret, lumesc. La fel de lumesc este şi erotismul ce oferă scrierii un mijloc de explorare senzorială, mult lărgită, a realităţii. Nu se poate vorbi însă de o înţelegere erotică a existenţei pentru că expresia iubirii carnale este discretă, concentrată doar în câteva pasaje. Exporarea senzorială implică ceva mult mai subtil. Elanul vital al protagonistei de aici vine, cel puţin parţial. Creşterea şi descreşterea stărilor afective se află în strânsă legătură cu procedeele narative utilizate de autoare şi, mai în adânc, cu ritmul interior al naraţiunii. Abia înţelegerea acestui ritm interior al scrierii face dovada caracterului comprimat şi în acelaşi timp deschis al romanului. De altfel, Sanda Cordoş afirmă că: „Letiţia avansează în viaţă scultându-şi trupul, încrezându-se mai cu seamă în « tot ceea ce îmi era dat să ştiu cu familiaritatea obosită a propriului corp». Neobişnuit aici este felul în care corpul nu este o ţintă, ci un mijloc de observaţie, un fin instrument de cunoaştere care este mereu treaz, în mişcarea proprie, ca şi în aceea a stărilor şi a emoţiilor“. Ceea ce vede şi felul în care vede converg spre bucuria tristă de care am amintit. Prin conflictul cu ea însăşi, firea ei devine mai puternică, mai răzbătătoare. Nici autoarea, nici personajul ei nu uită însă că lumea e formată din nişte pâcle înşelătoare ce pot da la iveală o realitate mult depăşită de nivelul ei de aşteptare. Aici s-ar putea vorbi şi despre numeroasele piruete sociale pe care Letiţia ajunge să le facă pentru a-şi atinge obiectivele sale neclare, fără să comită compromisuri majore. Nicolae Manolescu observă – în textul din care deja am citat – că „ambiţiosul lector universitar de care eroina se îndrăgosteşte (…) e în pericol să se rateze, dacă se poate spune aşa, prin succes. Energic, răzbătător, făcând orice compromis pentru a-şi continua lucrările, el e reversul posibil al unchiului Ion“. Criticul se întreabă, prin raportare la ce ar putea crede personajul principal: „a cui viaţă e mai demnă de stimă (…), a lui Ion, care a pierdut, fiind zdrobit de o istorie prea grea pentru constituţia lui fragilă, sau a lui Arcan, care a câştigat, dar cu preţul a nenumărate umilinţe?“. Se pare că viaţa ambilor e demnă de stimă sau este blamabilă, în funcţie de unghiul de vedere al observaţiei. Petru Arcan nu a săvârşit compromisuri majore. Doar s-a adaptat unor reguli social-politice, aşa cum s-a adaptat întreaga societate românească în perioada comunistă. Nu vreau să se înţeleagă prin asta că intenţionez să îl scot pe Petru Arcan mai alb decât este. Sunt însă convins că un verdict clar din perspectiva unei etici absolute nu se poate aplica în cazul de faţă. Ion Silişteanu se ratează având încă resurse de a depăşi condiţia în care se află. Dezamăgirea, blazarea, acceptarea pasivă a eşecului personal îl cufundă mai în adânc decât a reuşit să o facă istoria potrivnică sieşi.
Unul dintre elementele de forţă ale acestei scrieri constă în capacitatea de virtualizare şi de proiectare peste timp a unei alte entităţi narative prin care Drumul egal al fiecărei zile va ajunge să se împlinească.
Finalul romanului este cât se poate de sugestiv. Letiţia a reuşit, crede ea, să dejoace previzibilitatea unei traiectorii trasată ferm dinainte. Personajul nu ştie însă că salvarea sa nu e decât o iluzie, o stare de provizorat. Zilele vor continua să curgă la fel de egale, indiferent de voinţa sau poziţia ei socială.
Mai trebuie adăugat în legătură cu acest roman faptul că doar aici Gabriela Adameşteanu imprimă naraţiunii o perspectivă feminină, prin relatarea la persoana întâi, prin autoscopia personajului principal şi prin viziunea asupra unei lumi dominate de bărbaţi. Toate celelalte scrieri ale autoarei se vor remarca prin echilibrul dintre cele două tipuri de psihologie, masculină şi feminină.