Este lucru hotărât, Patrick Proisy nu a scris despre Simona Halep în superba lui carte, Destinele de necrezut ale eroilor tenisului. Nici nu avea cum s-o facă. La ora la care el redacta ultimele pagini ale volumului, adică prin 2011, jucătoarea născută la Constanţa joacă cel mai bun tenis al ei de până atunci… dar asta nu are mare legătură cu fenomenul Halep din 2013-2014.
În 2011, fosta campioană de junioare a Roland Garros-ului disputa prima ei finală, pierdută la Rabat, în Maroc, în faţa Albertei Brianti; se califica în turul al treilea la Australian Open, fiind eliminată de Agnieszka Radwanska; făcea sfert de finală la Auckland, fiind învinsă de Yanina Wickmayer; se califica în turul al doilea la Roland Garros, oprită de Samantha Stosur, finalista din anul precedent; la Wimbledon, în turul secund, îi smulgea un set celebrissimei Serena Williams, iar la US Open, în runda inaugurală, dădea lovitura, eliminând-o pe campioana Roland Garros-ului, chinezoiaca Li Na, fapt excepţional, ce atrăgea atenţia asupra talentatei românce. Simona traversa în acel sezon cea mai fastă epocă a carierei, încă fragede, balansând în WTA Ranking între extremele 40 şi 84, dar terminând anul pe locul 47, unul extrem de onorant pentru tânăra de doar nouăsprezece ani. Şi totuşi, mai nimic nu anunţa explozia din 2013, când ea a câştigat şase turnee, sărind de pe poziţia 64 WTA, în mai, pe locul 11 mondial, la finalul sezonului. Miracolul a continuat şi în 2014, când Halep a înregistat o excelentă progresie în turneele de Mare Şlem, izbutind sfert de finală la Melbourne, finală la Paris şi semifinală la Londra, plus titlurile de la Doha şi Bucureşti, fără să uităm finala de la Madrid şi semifinala de la Indian Wells, competiţii grele, cu multe puncte. Consecinţa? Machidoanca noastră a urcat până pe locul trei WTA, performanţă neizbutită vreodată de nici o jucătoare din România…
Şi totuşi, Proisy, dacă îşi va reedita vreodată cartea, una în care campioni legendari ca Agassi, Murray, Wilander, Navratilova, Năstase, Becker, surorile Williams şi Gerulaitis stau lângă figuri mai puţin ilustre, dar cu un destin demn de scenariile hollywoodiene, precum Richard Williams, Arlette Half, Gottfried von Cramm, Fred Kowaleski, Mansour Bahrami, Art Larsen şi Heinrich Kleinschrott etc., cu siguranţă că o va include şi pe Simona Halep. Iar acest lucru îl va face, poate, pornind de la un dublu argument: pe de o parte, rezultatele ei pe teren, unele impresionante prin intensitatea şi rapiditatea cu care au fost obţinute; pe de altă parte, excepţionalitatea destinului sportivei din România.
Despre rezultate şi palmares s-a tot scris, aşa că mă voi ocupa, fie şi en passant, de soarta deosebită a Simonei, o jucătoare de tenis care a avut tăria să facă o alegere impresionantă, mai cu seamă într-o epocă în care mentalitatea reclamă o atitudine total opusă.
Campioană de junioare în 2008 la Roland Garros, după o finală 100% românească, în care Simona o învinsese pe Elena Bogdan, nativa de la malul Mării Negre era considerată o mare speranţă a sportului alb de la noi. Fireşte, orizontul de aşteptare era imens, dar nu fără umbre. În fond, şi Răzvan Sabău, şi Florin Mergea fuseseră campioni de simplu la juniori la Wimbledon, dar nu făcuseră nici un fel de carieră de simplu la profesionişti, iar Andrei Pavel, campion de simplu juniori la Roland Garros, nu confirmase decât parţial, cu doar trei turnee câştigate în carieră şi un loc 13 ATP, mare talent de altfel, dar fără o mare constanţă în circuit… Dacă şi acum avea să fie la fel, adică un foc de paie, o promisiune rapid înşelată? Iar premize pentru o asemenea evoluţie erau cu duiumul, de la lipsa implicării serioase a Federaţiei de profil la… existenţa unui important impediment fizic în calea performanţei: dimensiunile bustului.
Într-adevăr, Simona era posesoarea unor sâni foarte mari, iar acest lucru o incomoda vădit în timpul deplasării pe teren sau în momentul executării serviciului. Tânăra se plângea de dureri la spate, iar rezultatele tot întârziau să vină. Tenisul ei era eficient şi matur, mental românca se prezenta foarte solid, doar că în mod evident bustul stătea între ea şi năzuita performanţă. Aşa că Simona a fost pusă în faţa unei opţiuni decisive: ori prezervarea acelui simbol al feminităţii, argument serios al ascensiunii sociale într-o societate patriarhală şi machistă, precum era (şi continuă să fie) cea românească, ori performanţa pe court-ul de tenis, posibilă doar printr-o intervenţie chirurgicală de reducţie mamară.
Şi pentru că zvonistica face parte din fişa postului unei persoane publice, aşa cum sunt jucătorii de tenis, fanii, inclusiv de pe mapamond, au aflat de intenţie încă înainte ca operaţia să se petreacă. Prin 2010, site-urile şi forumurile britanice, ca să nu dau decât un exemplu, erau pline de postări „disperate”, prin care masculii anglo-saxoni o implorau pe româncă să nu renunţe la acel aspect corporal atât de spectaculos. Argumentul avea logica lui: „Simona, foarte multe femei nu au fost dăruite de Dumnezeu cu aşa ceva, ele îşi pun silicon, iar tu, fericită posesoare a unui bust remarcabil, vrei să renunţi?”.
Doar că Simona Halep, care ştia de mic copil ce vrea să facă în viaţă, a sacrificat unul dintre simbolurile feminităţii, pentru a se putea consacra performanţei în tenis. Operaţia s-a consumat în 2010, iar progresul sportiv s-a văzut imediat, în sezonul 2011. A urmat un an mai gri, cu câteva accidentări şi episoade de acumulare, 2013 şi 2014 fiind momentele când investiţia şi sacrificiul Simonei Halep s-au văzut recompensate cu vârf şi îndesat, confirmând justeţea unei alegeri pe care nu ştiu câte alte femei ar fi făcut-o. Nu credeţi că este o poveste care l-ar putea interesa pe Patrick Proisy? Eu da!
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 478