Sari la conținut
Autor: C. Stănescu
Apărut în nr. 515
2015-05-07

O insulă liniştită

    În primul număr din Pro Saeculum, revistă naţională de cultură, literatură şi artă ce apare în oraşul Unirii, doamna Rodica Lăzărescu culege într-un editorial suculent semnele „bune“ (?) ale anului abia început. Culege mai întâi o „excelentă, dar involuntară lecţie despre libertatea de expresie“ servită, „sub anonimat“, de Ochiul magic al „crucişătorului“ presei culturale din România şi conchide, imparţială (ca toate româncele), cu o vorbă înţeleaptă împrumutată de la Andrei Pleşu: „Libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii“. Din păcate, sau din fericire pentru ei, unii cred invers, adică „ceea ce nu-i interzis, e permis“: îşi pun poalele-n cap, în scris ca şi în caricaturi. O fi un „semn“ bun?! Culege şi semnul, curios, dat de un legiuitor anapoda care amestecă „de-a valma“, într-un ghiveci incomestibil, reviste respectabile, unele de mare tradiţie, cu altele, de duzină – toate socotitie însă de „utilitate publică“ şi, ca atare, ajutate să trăiască din mila, „pomănuirea“, zice Caragiale, a statului, care în fond tot publică e: o fi un „semn“ bun?! Nu uită eminenta editorialistă să înşire şi povestea „semnului“ democratic născut sub pretextul Premiului Naţional Eminescu de la Botoşani: „s-au cerut – scrie dna Lăzărescu – demisia juriului şi intervenţia DNA (…) se cere „«dovada» privind activitatea USR“ şi se ajunge până la… capul lui Moţoc şi, „după două mii de ani“, e readus în scenă – scena publică! – tiranul Caligula „care şi-a făcut calul senator“! Exigenţe înalte, pretenţii prăpăstioase, suspiciuni întemeiate?! Trăim, orişice s-ar zice, în cârca anxiosului personaj din Grand Hotel Victoria Română, cel ce într-o noapte agitată de nesomn simte enorm şi vede monstruos. În concluzie, concluzia editorialistei, „Năvăleşte politicul peste noi şi, cum bine se ştie şi se practică, un scandal se stinge cu un scandal şi mai mare, de care, har Domnului, nu ducem lipsă!“ Viaţa literară s-a infectat şi ea cu moravurile lumii şi vieţii politice. Mulţi şi-au părăsit „turnurile de fildeş“ unde erau, nu-i aşa?, „au dessus de la melée“ şi au năvălit în politică. Nu e rău, dar nici bine nu e. Pro Saeculum nu face, din câte îmi dau seama, politică. Nici politică literară nu face. Face, cu mijloace paşnice, doar politica literaturii. Trecând la literatură, citim un fragment din serialul epopeic închinat de Dumitru Radu Popescu „Tragediei verişanilor mioritici“. Citim Gluma, tăioasă şi abisală, a lui George Bălăiţă din Rondul de noapte, rubrica sa din revista focşăneană. Observăm în fugă faptul că marii scriitori au început să se mute în provincie. Paginile revistei sunt onorate de contribuţiile strălucite ale unui editor şi prozator ca Niculae Gheran, de un ilustru profesor, eseist şi critic literar ca Ion Vlad de la Cluj, care, într-o cronică intitulată Arta de a fi… prozator consacră o privire globală şi caracterizantă tetralogiei Arta de a fi păgubaş, în care marele editor al lui Rebreanu ne-a făcut surpriza de a-şi îmbrăca, la senectute, haina părăsită a tinereţii sale de redutabil povestitor şi autor satiric: amânarea acestei vocaţii nu a micşorat cu nimic, din contră, a păstrat intacte prospeţimea şi farmecul dintâi în scene şi tablouri memorabile din viaţa societăţii şi a culturii româneşti dintr-un veac întreg. Niculae Gheran, scrie Ion Vlad, „e un povestitor inspirat, recreând în spaţiul acestor povestiri decameronice un univers estompat de timp sau regăsit în inepuizabile şi savuroase taifasuri“. În doar două rânduri ale ilustrului profesor tobă de carte avem concentrat şi definit „genul proxim“ în care se încadrează tetralogia lui Niculae Gheran: între Decameronul lui Boccaccio şi „căutarea timpului pierdut“ din epopeea proustiană. Întins pe mai multe pagini din această revistă cât o carte, capitolul exegezelor literare este ilustrat de critici şi istorici literari reputaţi, cu îndelungată activitate, dar şi de alţii, tineri mult instruiţi şi subtili interpreţi aparţinând noilor contingente de comentatori literari pe care revista, nu ne îndoim, e onorată să-i publice cu un cuvenit „abuz“ de încredere şi de generozitate. Dintre cei „vechi“ atrag atenţia Theodor Codreanu cu Antigeneza lui D.R. Popescu şi Constantin Cubleşan despre D.R. Popescu – romanele de început. Ambele exegeze apar sub sigla „Anul D.R.P.“. Theodor
    Codreanu trece în revistă şi adnotează câteva semne ale receptării critice a operei lui D.R. Popescu de-a lungul vremii. Dl Codreanu e nemulţumit de unele viziuni critice, pe care nu le împărtăşeşte, şi aduce corectări altora cu care, în mare, este de acord. Observă cu anume sagacitate dificultăţile, ezitările şi jumătăţile de măsură cu care critica a fost în genere nevoită să opereze în vechiul regim: pusă în faţa unor romane cu conţinut exploziv, în care adevărul ficţiunii, incendiar, era de neocolit, critica mai potolea focul şi, întrucâtva, „surdiniza“ ţipătul, cu buna intenţie de a nu „aţâţa“ atenţia şi intervenţia castratoare a cenzurii. Primii nemulţumiţi erau, de bună seamă, scriitorii, romancierii, înainte ca oficialitatea să-i nemulţumească a doua – şi deseori: ultima! – oară: interzicând manuscrisul sau punând cartea la index, până când „şurubul“ mai slăbea. Viaţa cărţilor în dictatură e o aventură cu final imprevizibil… Dl Codreanu ştie multă carte, dar nu toată folosită cum trebuie. A citit multă teorie, e la curent cu ultimele noutăţi în critică şi estetică, a chiar inventat un concept literar sau/şi estetic: e un ideolog literar redutabil şi combativ. Partea proastă cu exegeza dlui Codreanu constă, mi se pare, într-un soi de tezism invaziv, mai mult sau mai puţin voluntar: pare că interpretul – altfel cititor subtil şi, bibliografic, extrem de informat – citeşte mai puţin din plăcerea de a citi, pentru ea însăşi, literatura (romanul, nuvela, etc.) lui D.R. Popescu, şi mai mult pentru a-şi ilustra şi susţine, didactic şi ideologic propriile teze şi ipoteze dinainte stabilite. Pe scurt, premeditată cu aparat sau chiar preconcepută, lectura lui, încorsetată, e lipsită de inocenţă şi de surpriză. Îmbâcsită pe alocuri cu tipare „transmoderniste“, cu Dostoievski, Nietzsche şi alţii, lectura nu mai e liberă şi bucuroasă de ea însăşi, iar literatura lui D.R. Popescu se vede somată ori chemată (invitată!) să ilustreze subaltern, ca o slugă devotată, tezele şi ipotezele interpretului. O asemenea răsturnare copernicană („transmodernistă“?!) a raportului dintre text şi un interpret evadat din chinga „citiorului de serviciu“ (în serviciul literaturii!) nu-i deloc întâmplătoare, ci, agresivă, e un canon în virtutea căruia, umilit, textul se preschimbă în pretext, iar literatura se… canoneşte sub comanda interpretului său. Canonirea asta tinde să facă epocă în noua critică şi istorie literară… În treacăt fie spus, dacă e totuşi vorba de o afinitate electivă, de identificarea unor tipare catalitice şi modelatoare în proza lui D.R. Popescu, mult mai mult decât despre Dostoievski ori Nietzsche se poate vorbi despre… umbra lui Shakespeare cu „poliţismul“, „ancheta“ ori pânda lui Polonius (intrigantul de după cortină sau perdea) şi culoarea sângerie din marile lui tragedii sau, pe de altă parte, cu inocenţa rănită a lui Hamlet şi candoarea ucisă a Ofeliei. Eposul unor nuvele, acela din ciclul F ca şi în Vânătoarea regală nu este dostoievskian, ci… homeric, „epopeic“ şi înţesat cu mitologie populară în versiuni secularizate şi desacralizate, cum sunt eseurile, „plângerile“ întristate şi sarcastice pe care scriitorul le dedică de la o vreme încoace ,,Mioriţei“ şi „crimei din rai“ săvârşite acolo… O excelentă, oportună întoarcere la text întâlnim în consideraţiile lui Constantin Cubleşan despre romanele de început ale lui D.R. Popescu. Recitindu-le cu prospeţime şi cu o inocenţă lipită de text, criticul observă acolo subtextul ascuns în tematica (în acord cu canonul vremii!) abordată de prozator. Să recitim cu Constantin Cubleşan o proză pe tema colectivizării şi să observăm, sub îndrumarea ochiului „inocent“, cum (cine) sunt colectiviştii. Constantin Cubleşan constată că prozatorul îl preia în unele privinţe în aceste proze de început pe Marin Preda (cel care i-a criticat pe „făcătorii de cuvinte“ reproşându-le că se „joacă“ tinereşte şi se copilăresc în loc să fie „serioşi“ cu viaţa reflectată în literatură!). Prelua, aşadar, un fel de „moromeţianism“: însă unul scos din „agoră“, din ritualul  petrecut în „poiana lui Iocan“ şi mutat, în joacă, într-o „căruţă cu paiaţe“ ori la… circ! Iată replica unuia care „vrea să arunce rogojina afară din casă“ şi să intre în „colectivă“ ca „să scap şi de pureci, că, slavă Domnului, am pureci de pot împrumuta la tot satul… Uite cracul acesta vechi – spune hazliul personaj – îl rup şi-l calc în picioare.

    Asta e tot ce mi-a dat burghezia şi regele“, mai zice moromeţianul, rugându-se să fie primit în „biserică“, adică în „colectivă“. Acesta, un Matei Călăraşu, scrie Constantin Cubleşan „are ceva din hâtroşenia lui Moromete, fiind un mucalit şi un zurbagiu, mereu dispus să ia totul în răspăr“. Cum vedem, supratema şi „actantul“ său pun tema însăşi în deriziune. Cu „cracul“ lui vechi şi jerpelit moştenit de la burghezie şi de la rege, acest Matei Călăraşu e un bufon în devenire, dacă nu un „sabotor“(!) care „ia în răspăr“ o temă înaltă, sacrosanctă, la ordinea zilei, tema colectivizării. De altfel, prefiguraţi în povestiri şi în  romanele de început, „bufonii“ aceştia („pitici în grădina de vară“!) vor prelua puterea literaturii şi vor stăpâni „lumea pe dos“ din capodoperele viitoare ale lui Dumitru Radu Popescu. Ele alcătuiesc un epos, o povestire fără sfârşit în care demitizarea are loc concomitent cu mitizarea marilor teme ale epocii de aur, dacă nu chiar cu un pas mai devreme: este calea regală a „vânătorii“ romaneşti în care s-a înfundat fără scăpare acest mare scriitor al nostru. Admirabilă, lectura lui Constantin Cubleşan, o recitire cu ochii pe text descoperă „bâlciul vital“ în care se mişcă şi trăiesc ori se prefac eroii lumii lui D.R. Popescu.
    Prezent cu o Glumă despre care am dat seama în numărul trecut, George Bălăiţă, proaspătul octogenar, beneficiază de câteva lecturi excepţionale, veritabile exegeze sub semnături pe care, spre ruşinea mea, nu le-am întâlnit (sau nu le-am observat până acum!):  Mihaela-Adelina Chisăr-Viziru, cu o excursie fermecătoare şi profundă pe urmele „momentelor preliminare, dar hotărâtoare în ceea ce priveşte revelaţia romanului total“ pe care prozatorul nostru îl scrie întruna cu amintirea perpetuă a „tavanului coşcovit“ din odaia morarului dintr-o „moară veche de sub munte, la marginea unei păduri de tei, întins pe o laviţă îngustă şi înaltă“. Tavanul de bârne afumate îi trezeşte, asemeni madlenei lui Proust, amintirea casei bunicii: impulsul creator primit (resimţit) atunci şi acolo nu s-a mai potolit şi n-a încetat până azi. O exegeză insolită şi admirabilă prin ineditul ei scrie Elena Pârlog, Despre un dialog al textelor în care descoperă „parfumul sadovenian“ din marele text romanesc scris fără oprire de George Bălăiţă. Identificarea „locurilor sadoveniene,, în opera lui G. Bălăiţă este o întreprindere spectaculoasă şi convingătoare, aşa cum n-am citit (aflat) să se fi făcut. Rămâne ca autorul să confirme ori să infirme incitanta şi fertila ipoteză: înclin să cred că va fi încântat. Eseul (aniversar) Surâsul mefistofelic al romancierului de Petre Isachi se ocupă cu „aspiraţia către romanul total (utopie poietică)“ şi „infrarealismul, hiperrealismul şi intertextualitatea (care) configurează metaromanul polifonic“. În pofida cantităţii de „barbarisme“ care năpădesc din loc în loc textul, eseul dlui Petre Isachi merită toată atenţia cititorilor Lumii în două zile şi ai Ucenicului neascultător, părţi ale „romanului total“ pe care îl scrie de la începuturi până azi acest „uzurpator prin vocaţie“ (apud Petre Isachi).
    Cum „a murit“ cineva prima oară în 1974 citim într-o scrisoare extraordinară a lui  Niculae Gheran trimisă celui „întors din morţi“. „Drept să-ţi spun – îi scrie «înviatu»Mircea Zaciu lui N. Gheran – mi s-a părut extrem de ciudat să asist la reacţiile… «postume» ale diverşilor prieteni, amici, cunoscuţi. Undeva, trebuie să recunosc, acest «test» mi-a întărit convingerea că am numeroşi prieteni sinceri, care m-au «plâns» din toată inima (…) E plăcut să ştii că ai prieteni pe care un hazard i-a «verificat». De altă parte, am avut şi sentimentul, straniu de tot, că moartea a făcut o eroare, că altcineva a murit în locul meu, că de fapt eu eram cel sortit…“. Cel murit în numele lui, diferit printr-o singură şi nefastă literă!, era un Zahiu, „om serios, bine pregătit,  trebuia să preia direcţia Editurii politice etc. Bietul, am încă senzaţia că a murit în locul meu“. Testul hazardului care „verifică“ ar putea intra în codul bunelor maniere: abia aşa ai putea şti la ce să te aştepţi şi să iei măsuri cu un ceas mai devreme. La ce bun?!
    Pro Saeculum este o revistă „provincială“, dar naţională, de înaltă ţinută literară şi intelectuală, întrecând alte surate ce-şi dau ochii peste cap ca să atragă atenţia sau, cum spunea Andrei Pleşu, „să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii“ în numele libertăţii de a fi zărit… În foarte multe privinţe Pro Saeculum este o veritabilă carte de învăţătură şi o lecţie, repetată cu fiecare număr, de modestie salubră şi bun simţ exemplar. Mă opresc aici, deşi ar mai fi multe de spus: revista de la Focşani reprezintă o frumoasă insulă liniştită şi creatoare într-un ocean răvăşit de tempestă şi de „scandaluri“.