Toată lumea ştie că dreptul la proprietate este „sfânt“. Oricare cetăţean ştie că acest drept este garantat de Constituţie, dar nu fiecare dintre noi a şi citit prevederea în cauză. Ea se regăseşte în
al doilea alineat al articolului 44 şi sună aşa: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular“.
Puţini sunt cei care se străduiesc să citească şi celelalte norme ale aceluiaşi articol, în care este vorba nu doar despre dreptul de proprietate al Statului (care este şi el, destul de strict reglementat), ci şi despre unele condiţionări ale dreptului de proprietate privată. Mai exact, nu este totuna să fii proprietar peste un imobil cu proprietatea asupra unui stilou. Cu alte cuvinte, atunci când proprietatea asupra unui bun este suficient de importantă încât să afecteze traiul unei comunităţi întregi, dreptul la proprietatea privată este îngrădit: rămâi proprietar, dar nu poţi să faci chiar ce vrei cu proprietatea ta. Nu poţi, de exemplu, să dai foc casei pe care o deţii, doar pentru că te-ai supărat pe viaţă sau pentru că te gândeşti să construieşti altceva pe locul viitoarei ruine. Drepturile comunităţii prevalează în acest caz, iar un incendiu poate pune în pericol şi proprietăţile altora, ca să nu mai vorbim de faptul că creează cheltuieli pentru autoritatea publică.
Ce nu scrie Constituţia, dar este reglementat prin alte legi, este că, în anumite cazuri, şi dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile este îngrădit. Mă refer, evident, la proprietatea asupra bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural. Pentru ca un obiect să fie clasat în patrimoniul cultural naţional, el trebuie să fie important pentru întreaga naţiune română (desigur, definită în sens civic, nu în sens etnic) sau chiar pentru întreaga omenire (în acest din urmă caz, bunul în cauză fiind clasat în categoria Tezaur). Nu ai dreptul să iei cu tine în mormânt o operă de artă clasată, oricât de drag ţi-ar fi acel obiect, şi oricât de mult ţi-ai dori să te însoţească şi pe lumea cealaltă. Nu ştiu dacă există o lume de apoi pentru suflete, dar pentru obiecte, cu siguranţă, nu există. Iar obiectele trebuie să rămână, atunci când sunt atât de preţioase încât legitimează identitar o întreagă naţiune, generaţiilor următoare. Aşadar, nu este sigur că poţi să faci chiar ce vrei, nici măcar cu un stilou; dacă este un stilou care a aparţinut unei personalităţi sau care a fost utilizat pentru a fi semnat un act important pentru România, ei bine, chiar şi acel stilou trebuie protejat şi poate fi clasat în patrimoniul cultural naţional, deci, nu poate fi distrus la bună voia proprietarului său de drept.
Atunci când vorbim despre muzee, lucrurile devin şi mai complicate. În marea majoritate a cazurilor, în România, bunurile muzeale se află în proprietatea statului sau a autorităţilor locale. În legătură cu aceasta, articolul 136, la alineatul al patrulea spune: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile? (uşor agramată prevederea, dar trecem peste asta). Cu alte cuvinte, un administrator al acestor bunuri, aşa cum este un director de muzeu (pardon, un manager, cum se spune acum), nu poate înstrăina bunurile în cauză, după propria-i voinţă.
Mi-am adus aminte de toate aceste lucruri recent, când patronul unei societăţi comerciale m-a întrebat, senin, dacă nu poate să cumpere o fotografie din muzeu. Omul, de bună credinţă, altfel, nu dorea să cumpere o imagine a fotografiei, ci, pur şi simplu, clişeul (pe sticlă, de altfel) aflat în proprietatea muzeului. Desigur, intenţia omului nu era aceea de a achiziţiona o fotografie pentru a-şi întemeia o colecţie; el era interesat, în fapt, să obţină – prin intermediul proprietăţii asupra obiectului – dreptul de a multiplica imaginea în cauză după bunul plac. I-am explicat că, din punct de vedere juridic, nu există nici o diferenţă între a-i vinde un clişeu pe sticlă din colecţia muzeului şi a-i vinde întregul muzeu, cu teren, clădire, colecţii şi cu toate obiectele de inventar aflătoare pe teritoriul instituţiei. Nu sunt convins că a înţeles, pentru că a insistat. Ar fi fost de acord să ne lase nouă clişeul şi se mulţumea doar dacă îi cedam dreptul de a utiliza imaginea, în mod exclusiv. Fără să ştie legislaţia în vigoare, patronul ar fi dorit să uzeze de prevederile articolului 86 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, care spune că „Înstrăinarea negativului unei opere fotografice are ca efect transmiterea drepturilor patrimoniale ale titularului dreptului de autor asupra acesteia, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel“. Înstrăinarea negativului nu este posibilă, pentru că, aşa cum am explicat, acesta se află în proprietatea statului (în cazul de faţă, bunul fiind administrat de Muzeul Naţional al Ţăranului Român). În ceea ce priveşte posibilitatea de a ceda dreptul de utilizare a imaginii, aici intervin două chestiuni. În primul rând, fiecare imagine, fiecare fotografie, este purtătoare a unui drept de autor. Acest lucru înseamnă că dreptul autorului asupra operei sale (pentru că şi o imagine fotografiată este o operă, în sensul legii) prevalează chiar şi asupra dreptului proprietarului negativului. Aşadar, atâta vreme cât o operă se află sub protecţia dreptului de autor, nici măcar proprietarul negativului nu poate dispune, după cum doreşte, de opera în cauză. Pentru utilizarea imaginii, proprietarul (în cazul nostru, muzeul), este ţinut să ceară permisiunea autorului; aceasta poate fi acordată o dată, pentru o perioadă mai lungă sau pentru anumite tipuri de utilizare (expunere, publicare, reproducere) sau, în cazuri extreme, de fiecare dată când imaginea este folosită, în orice mod. Este de reţinut că dreptul autorului asupra utilizării operei sale se întinde nu doar pe perioada vieţii autorului, ci şi după moartea sa, când, timp de 70 de ani, este administrat de moştenitorii legali ai autorului, care devin, astfel, titulari ai dreptului de autor. Orice încălcare a acestui drept poate duce la mari necazuri pentru muzeu, care poate fi adus în faţa instanţei de judecată. Aşadar, pe perioada celor 70 de ani de la decesul fotografului, muzeul nu are nici un drept să cesioneze dreptul de utilizare a imaginii, fără să ceară, anterior, încuviinţarea titularului dreptului de autor.
După scurgerea perioadei de protecţie legală, opera intră în domeniul public. Imaginea poate fi, de acum încolo, utilizată fără a mai cere permisiunea altcuiva decât a proprietarului. S-ar putea spune că muzeul ar putea să facă ce doreşte cu fotografia, să o reproducă la infinit, de exemplu. Aşa este. Dar nu poate cesiona, fără termen, dreptul de utilizare a acesteia, pentru că şi acest drept este tot un drept de proprietate publică asupra unui bun deţinut de Stat sau de autoritatea locală. Aşadar, solicitarea patronului amintit mai sus devine caducă.
Există şi cazul operelor orfane (nu este o figură de stil; acesta este termenul legal): acele opere care au autor necunoscut sau fără moştenitori legali. În această situaţie, muzeul proprietar poate intra mai repede (imediat după ce a intrat în posesia negativului, de exemplu) în drepturile sale depline, dar tot nu poate cesiona, nedefinit, dreptul de utilizare, pentru că acest drept nu îi aparţine muzeului, ci autorităţii publice.
Nu încerc, aici, să ţin o lecţie de drept, dar consider că aceste probleme sunt de mare interes nu doar pentru cei care lucrează în muzee, ci şi pentru cei care îşi imaginează că un bun public poate fi, concomitent, tocmai pentru că este public, al tuturor şi al oricui.
Respectând legislaţia în domeniul dreptului de autor (legislaţia românească fiind în deplin acord cu cea a Uniunii Europene), adeseori, muzeele se văd nevoite, atunci când realizează o expoziţie sau publică o lucrare, să depună un efort imens de timp, de bani, utilizând intens puţinele sale resurse umane, pentru a obţine toate drepturile de reproducere a imaginilor utilizate, fie că acestea aparţin unor proprietari şi autori din România, fie că ei sunt din alte ţări. Se întreabă, poate, mulţi dintre cei care nu lucrează în muzee, de ce este necesară o perioadă atât de lungă de timp pentru a organiza o expoziţie (uneori, aceasta poate dura şi trei sau chiar patru ani). Ei bine, unul dintre motive este legat de numărul mare de contracte pe care muzeul organizator trebuie să le încheie cu alte muzee sau colecţionari de la care împrumută bunuri culturale sau de la care trebuie să obţină dreptul de a reproduce imagini, în expoziţii sau în cataloage.
Muzeograful secolului XXI trebuie să fie bun proprietar, bun administrator, creator valoros, imaginativ, cultivat, informat, să cunoască legislaţie, limbi străine, propriul patrimoniu şi pe cel al altor muzee, trebuie să fie… multe altele. Multe altele, despre care vom mai vorbi.