Faptul ca atare că Eugen Simion a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani ne determină să vorbim despre o longevitate necesară a unui critic pornit, programatic, să realizeze proiecte ambiţioase, sub forme de sinteze, panorame, ample studii monografice, priviri („ochiri“; se spunea pe vremuri) asupra mişcării literelor şi, implicit, asupra schimbărilor de mentalităţi, sensibilităţi, paradigme, metode. Dar şi despre o verticalitate morală într-o lume agitată, despre respectarea neabătută a unui cod deontologic cerut de însuşi statutul criticului literar, influenţat ca nimeni altul de împrejurări, facticităţi (heideggeriene), de probe iniţiatice (ca în basme), de implacabila nevoie de a alege drumul drept, ocolitor al „căii rătăcite“ şi al drumului labirintic ce-i este predestinat.
„Personalitatea este bunul suprem“, spunea Goethe, afirmaţie citată şi de Eminescu.
Eugen Simion este o personalitate, evident cu toate atributele ce ţin de ea: amplitudine (şi completitudine) a spiritului, capacitatea de a crea un model de existenţă, pe care îl urmează până la capăt, şi prezenţa unei filozofii de existenţă, slujirea cavalerească a Adevărului (este, conform unei confesiuni, un om pentru care Adevărul există), obiectivitate, darul de a analiza şi de a avea un farmec al scrisului care fac din demersul critic un demers literar.
De ce modelul de existenţă Eugen Simion? Fiindcă el însuşi admiră modelul de existenţă al unui critic autentic, văzând în acesta o raţiune de a fi, o modalitate de autoconstruire a personalităţii.
Eşti în măsura în care tu însuţi te construieşti este o altă clauză statutară.
Ne vine în sprijin şi convingerea lui N. Steinhardt, cu autoritatea sa morală, că Eugen Simion este un model demn de urmat, alături de Noica, Anton Dumitriu şi Eugen Ionescu. Scriitorii, cercetătorii, „caietiştii“ („oamenii lui“), cadrele didactice au văzut în el nu un critic, ci Criticul.
Este, indubitabil, un spirit modern, pentru care interogaţia este „soluţia cea mai profundă“ („viul sentiment al inconsistenţei duce la plinătatea creaţiei moderne“): „Noi, modernii, facem ce facem şi transformăm tranzitoriul, fugitivul, contingentul într-un éternel immuable sau, mă rog, ne străduim. Avem grijă, în acelaşi timp, să punem dinamită la temelia eternului şi a nemişcării“ (Întoarcerea autorului).
Modelele sunt căutate atât în critica românească pe care o continuă, cât şi în noua critică ce îşi propune un demers intersubiectiv, hermeneutic prin excelenţă, o re-simţire, o re-gândire, o re-imaginare a interiorului operei, o substituire a autorului prin asumarea rolului de subiect.
Cele două critici, universitară (pozitivist-lansoniană) şi de interpretare (ideologică), despre care vorbeşte Roland Barthes, apar împăcate, şi nu certate, unii dintre reprezentanţii celei de a doua constituind obiectul unor ample şi profunde studii (Jean-Pierre Richard, Sartre, Georges Poulet, Jean Rousset, Maurice Blanchot, Roland Barthes însuşi).
Într-o cronică de întâmpinare la Scriitori români de azi, studiile monografice sunt considerate de Marin Sorescu o adevărată istorie a literaturii române: „Scriitorii sunt încadraţi unor direcţii şi tendinţe, formulate nu de puţine ori fericit: N. Velea ar ilustra la noi «comedia cuvântului», în timp ce Marin Preda e un «realist psihologic», Fănuş Neagu face tot realism, dar «artistic şi vizionar». Al. Ivasiuc este inclus la capitolul Eseul românesc, împreună cu Paul Georgescu şi aşa mai departe. Metoda Acestor clasificări nu-i nouă, la noi au ilustrat-o, printre alţii, Lovinescu şi Călinescu“. Etichetele corespund conţinutului, caracterizările sunt, dincolo de ele, juste şi de o limpezime cristalină a expresiei. Modul de scris este nesofisticat, studiile reprezentând o „proză critică excelentă“.
Spaţiul cultural românesc este privit sub semnul unităţii, în câmpul atenţiei intrând şi autorii basarabeni, tot astfel cum literatura universală este văzută, în spiritul lui Goethe, ca un întreg.
Spre a obţine profunzimea analizei, recurge la fragment – care asigură pluriperspectivismul nietzschean, modul de comprehensiune (post)modern, substituirea, identificarea cogito-ului analistului cu cogito-ul operei şi al autorului.
Noua critică operează şi cu fragmente. După cum mărturiseşte în unele interviuri, Roland Barthes recurge la structuri fragmentate (în Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit şi nu numai), constituite după legea nietzscheană a „dramatizării“, a „montării“, a raportului romanesc dintre autor şi personajul pus în scenă. La baza discursului critic stă astfel o „viziune esenţialmente fragmentată, discontinuă, pâlpâitoare“ (Barthes).
Marin Sorescu surprindea în 1974, cu ocazia publicării Scriitorilor români de azi, „marele merit al criticului“: „Eugen Simion înţelege critica, o mărturiseşte singur, ca pe un sistem de lectură, şi este interesat de figura spiritului creator. Nu consideră gestul critic o aventură vijelioasă în care te arunci – de obicei cu capul în jos – spre abisalul din artistul român. (…) Deci marele merit al lui Eugen Simion este de a fi convingător, de a-şi argumenta opinia, de a fi la obiect şi de a trage concluzii juste din premisele puse. Şi de a arăta că se mişcă într-o literatură mare, care nu este cea franceză ori americană, ci, din întâmplare, tocmai cea română“.
Gogol vedea în critică o manifestare a dragostei faţă de autor, de literatură. Eugen Simion iubeşte scriitorul român, iubeşte criticul român, iubeşte literatura română, după cum mărturiseşte unui intervievator.
Prin toate aceste calităţi, Eugen Simion se impune ca o figură emblematică a culturii româneşti.
(din prefaţa volumului Mihai Cimpoi, Modelul de existenţă Eugen Simion, Editura Semne, Bucureşti, 2014)