Poemul fără titlu de la paginile 232-234, manuscrisul, şi 235-237, transcrierea, din ediţia Tudor Arghezi Anii tăcerii de la Arad nu este o noutate absolută în poezia argheziană, prin tonalitatea lui de aspră nemulţumire şi de diatribă aruncată divinităţii, un reproş sarcastic adresat Celui de Sus pentru caricatura creaţiei sale. Elemente disparate ale unui discurs poetic de revoltă faţă de condiţia ingrată ce i-a fost rezervată omului în lume de către însuşi Creatorul său se găsesc şi în psalmi şi în alte poeme. Dar aici critica pamfletară a creaţiei divine este sistematică.
Sarcasmul se converteşte în invectivă, printr-o recapitulare caricaturală a genezei. Poemul îi reproşează Creatorului tot ce i se poate reproşa în privinţa imperfecţiunilor lumii şi ale omului. Sorocul începutul nu a fost nici prea inspirat, nici suficient cugetat. E de mirare şi de neînţeles de ce Dumnezeu nu şi-a fost suficient sieşi: „Puteai să cânţi în gol din amintiri/ Decât să te-nmulţeşti şi să te miri.”; e, de asemenea, de neînţeles de ce nu s-a mulţumit să contemple peisajul liniştitor al neantului universal. Creaţia lumii a iniţiat-o din plictiseală şi în joacă, în glumă, zămislind pământul şi făpturile din nimic, ca un scamator. Minunile sunt scoase „ca dintr-un plic”. Elogiul e ironic, pentru că eşecul creaţiei e izbitor de evident, datorită superficialităţii şi pripelii. Şase zile sunt prea puţine pentru o lume bine întemeiată.
Efortul zămislirii merita mai multă „socoteală” şi meditaţie asupra „rosturilor”, dacă, totuşi, repaosul iniţial a fost abandonat în favoarea Creaţiei, pentru a învinge, din orgoliu, „haosul molatec”. Dar când s-a declanşat efortul zămislirii, el nu a fost o faptă constructivă suficient de bine gândită, pentru că a fost tulburată de „mânia zămislirii”. Cum aşteptarea a fost prelungită atâtea vecii, isprava putea fi mai mare, lumea putea fi mai frumoasă, „să te uiţi la ea/ Din înstelarea nopţii, culcat după perdea“. Dar tumultul Creaţiei odată stârnit nu a mai putut fi oprit în limitele raţiunii, lucrarea înfrigurată nu mai fost făcută „cu tâlc şi-ncetineală”. Timpul s-a precipitat, tiparele s-au stricat, iar înmulţirea lucrurilor şi a fiinţelor s-a produs iraţional, „nemăsurat şi nechibzuit”. (Pe marginea filei, poetul notase altfel ideea: „Căutând forma perfectă, a înmulţit la absurd fiinţele”.) „Gloatele de fiare”, aruncate în lume, au ajuns să se mănânce între ele, întărâtate de lipsa hranei promise şi lăsate în voia luptei pentru existenţă, ceea ce a făcut ca lumea să se umple de crime şi de sânge, compromiţând frumuseţea Creaţiei, trasă în smârcul vieţii convulsive. E revoltător că, după întemeierea superficială a unei asemenea lumi în numai şase zile, căreia i s-a sădit cu cinism principiul violenţei (adică al păcatului) în locul armoniei, creatorul şi-a mai rezervat şi o zi de odihnă.
Geneza unei lumi frumoase, raţionale şi desăvârşite a fost ratată, iar ca o încununare a acestei ratări a fost creat omul, ca şi cum în lume nu exista şi aşa destul rău: „Dar te-ai gândit, te-ai răzimat în barbă/ Că-ţi mai lipsea din baligă o iarbă,/ O buruiană rea şi otrăvită./ Căzuşi nevinovat şi tu-n ispită./ Pe lângă viespi, păduche şi năpârci/ Îţi trebuia şi un venin cu zgârci./ Şi l-ai făcut pe om şi-ai frământat/ Amestecând ţărâna cu scuipat”. Relei întemeieri a lumii i se adaugă o rea întemeiere a omului, făcut din materiale precare şi detestabile: ţărână, scuipat, scârnă – ceea ce a făcut să apară în lume, un „corci” (o corcitură), „o buruiană rea şi otrăvită”, „un venin cu zgârci”, cu nimic mai bun decât viespile, păduchii şi năpârcile. Omul din viziunea sumbră a lui Arghezi e funciarmente o lichea, o creaţie parşivă care a scăpat controlului divin: „Din ziua-ntâia lui de primăvară/ Te-a tras, ca un samsar, pe sfoară./ Şi mai târziu mereu te-a păcălit/ Ca să-şi păstreze treapta de misit”. „Divina lui caricatură” l-a pus pe Dumnezeu în încurcătură. Nu-i mai rămâne altceva de făcut divinităţii cu o asemenea creaţie greşită decât să încerce să o refacă, să o remodeleze sau să încerce să o îndrepte sau să o răscumpere prin Isus: „Dar, bun, ai vrut să-l mai întorci/ Să faci un om din ticălosul corci./ Isus l-ai răstignit tot pentru el,/ Pentru spurcat, pentru mişel”. Isus, Duhul Sfânt, Biblia, Biserica, apostolii, profeţii, asceţii, călugării, patriarhii, papii, Sfânta Treime, teologia sunt invenţii zadarnice ale divinităţii ca să-l aducă pe om pe drumul cel bun. (Pe marginea colii, pe prima pagină, Arghezi consemnează şi alte încercări pentru îndreptarea omului, astfel: „Pentru corecturi, complicaţii, biserici, sinoade, schisme şi doctrine; mântuiri, mânăstiri şi aşa mai departe. Rai, Iad – îngeri, heruvimi, serafimi şi draci”. Prin urmare, Arghezi a imaginat o dezvoltare a argumentaţiei în acest punct: strădaniile divinităţii de recuperare a omului, printr-o serie de invenţii decurgând din Biblie.)
„Scârbit” de propria sa creaţie, Dumnezeu o abandonează în vicisitudinile lumii sau poate în braţele Apocalipsei. Pare că Dumnezeu însuşi, întrucâtva reabilitat în final în ochii pamfletarului şi compătimit pentru ce a păţit, a devenit o victimă a omului. Nu ştim al cui eşec e mai mare şi mai tragic: eşecul omului ca victimă experimentală a unui Dumnezeu neglijent, sau eşecul lui Dumnezeu devenit victimă a omului nerecunoscător şi cinic.
Invectiva e totală, productivă în construcţii lexicale pamfletare, radicală în negaţie şi mizantropie, greu de imaginat la poetul care va scrie ceva mai târziu elogiul umanist din Cântare omului. În contrast, avem aici probabil un fragment dintr-un proiect arghezian abandonat, Ne-omul, o utopie neagră, o contrapondere sumbră la perspectiva luminoasă şi optimistă, ilustrată în poemul sociogonic de mai târziu. Dar elogiul şi contestaţia, poemul luminos sociogonic şi contrautopia neagră a genezei se nasc deodată în conştiinţa poetică argheziană, într-un mod ciudat şi paradoxal.
O calomniere a omului, ca eroare a Creaţiei, este asociată cu o calomniere cioraniană a divinităţii. Nu mă îndoiesc că, în asemenea momente de disperare în faţa relei alcătuiri a lumii şi a omului, Arghezi şi Cioran s-ar fi întâlnit şi şi-ar fi admirat reciproc discursurile negativităţii.
Manuscrisul poemului, fără titlu, cuprinde trei file numerotate. Ediţia de la Arad consideră greşit numerotarea filelor ca părţi ale poemului şi-l fragmentează cu totul nejustificat. Singurele părţi distincte sunt strofele ample, unităţi logice ale unui discurs liric pamfletar foarte bine organizat. Cele trei file sunt, cu siguranţă, primul text de lucru, adevărat şantier de creaţie a poemului, cu multe intervenţii, tăieturi, modificări, inserări ulterioare, însemnări marginale, încât nu e de mirare că pentru editorii de la Arad transcrierea e un adevărat dezastru, iar rezultatul e un text mutilat. Mai ales paginile 2 şi 3 ale manuscrisului, unde corecturile autorului sunt mai greu de urmărit, sunt citite cât se poate de prost. Dau un fragment de la începutul strofei a treia în transcrierea mea, nedelimitată cum trebuie în ediţia de la Arad, lăsată corp comun cu strofa anterioară. Începutul strofei a treia arată astfel în ediţia de la Arad: „Dar te-ai gândit şi răzimat/ Te-ai scărpinat în barbă/ Că-ţi mai lipsea o iarbă/ O buruiană otrăvită, rea şi/ Căzu-şi nevinovat şi tu-n ispită/ Pe lângă vinzi şi păduche şi năpârci/ Îţi trebuia şi un şi un venin cu zgârci”. În loc de „viespi” (greu de descifrat, e adevărat), citeşte aberant verbul „vinzi”, imposibil în context. Corecturile, ordinea cuvintelor nu sunt înţelese. Ce mai răzbate, într-o asemenea transcriere, din frumuseţea versificaţiei argheziene? Cine să creadă, dintr-un asemenea text, în valoarea acestui poem? Exemplele de proastă transcriere sunt foarte numeroase în cazul acestui poem, în ediţia de la Arad. Ar fi o mare pierdere de timp să le comentez pe toate. Prefer să fac alte observaţii care ţin de manuscris, nu de transcrierea de la Arad.
Strofa întâi comportă o mică discuţie. Primul vers are în parantezele rotunde ale autorului cuvântul „(tăriei)”, ca semn că ar fi vrut să-l înlocuiască. Acelaşi prim vers are în rândul următor o variantă: „Când hotărâşi sorocul început”, care, deşi nu este tăiată, nu poate fi acceptată simultan cu primul vers. Considerăm că am procedat logic, comparând cele două versuri şi ignorându-l pe al doilea. Apoi, altă observaţie, tot la prima strofă. Sunt tăiate cu o linie subţire, uşor oblică, toate versurile, mai puţin primele două, în ideea de scurtare a poemului. Dar sensurile versurilor anulate nu sunt compensate în altă parte, aşa încât le-am considerat necesare în structura poemului. Am putea accepta o continuitate de la primele două versuri din strofa întâi, trecând direct în strofa a doua şi pierzând restul, dar cu un mare regret pentru integritatea afectată a poemului. Un argument suplimentar de acceptare a tăieturii ar fi şi faptul că strofa întâi nu se încheie bine: ultimul vers al strofei nu are rimă pereche, iar ultimele trei versuri par oarecum lipite arbitrar, anticipă un sens (acela al luptei dintre specii) care va fi dezvoltat ulterior.
Fila a doua de manuscris (care începe cu versul „De frumuseţea nouă fermecat” dinspre finalul strofei a doua) are notată sus, în dreapta, în afara şirului de versuri, ideea: „Aşa se întâmplă/ Când vrei să faci făptura-n şase zile”. Cele mai multe însemnări marginale sunt referitoare la rime, în grupuri de cuvinte, astfel: în stânga – „năpârci, zgârci”, „năpârcă, viperă”, „scârnă, atârnă”, în dreapta, pe două coloane – „Vasile, movile, Aprile, gorile, feştile, copile, umile, zambile, senile,/ file, sterile, subtile, sedile, cămile, rotile, ostile”, apoi, mai jos, în dreptul strofei a treia, „coteţ, semeţ, dispreţ”, „mucavaua, musacaua, licheaua, greaua, vergeaua, luleaua, canavaua, daraua, tejgheaua, perdeaua, laleaua, beleaua”, „duci, muci, năluci, buci”, iar în josul paginii, „lepădătura, caricatura, corcitura”. Finalul celei de-a treia strofe rămâne oarecum nedefinit, pentru că versul ultim, pe care l-am transcris în paranteze drepte, e foarte clar tăiat, lăsând fără pereche rima la „canavaua”, pentru care avea alături pregătite o mulţime de variante.
Fila a treia începe cu versurile: „Dar, bun, ai vrut să-l mai întorci/ Să faci un om din ticălosul corci”. În dreapta, există o varianta neterminată, de trei versuri în loc de patru, la finalul strofei penultime: „Ca să pre-ntâmpini ce avea să vie/ A trebuit să faci teologie/ Să scrii şi să grăieşti, să-mparţi”. Cele patru versuri pe care le-am aşezat în finalul penultimei strofe sunt notate în manuscris cu un scris grăbit în finalul poemului, după semnul X de încheiere, la distanţă şi înspre stânga, nealiniate cu strofa ultimă, vădit concluzivă, cu care nu poate face corp comun. Ediţia de la Arad le pune greşit ca final de poem, stricând concluzia şi construcţia discursului liric de ansamblu. Locul logic al versurilor „Ca să pre-ntâmpini ce avea să vie/ Ai învăţat şi-ai scris teologie./ A trebuit să te desfaci în trei/ Şi să cunoşti fără să vrei.” e în finalul penultimei strofe, în ideea că teologia, după Biblie şi celelalte, este ultima invenţie a divinităţii, care ajută la îndreptarea omului, ca o creaţie nereuşită a sa. După epuizarea tuturor căilor de îndreptare vine abandonul, pedeapsa sau Apocalipsa.
şCând hotărâşi (tăriei)
să-i faci un începutţ
Când hotărâşi (tăriei) să-i faci un început
Mare ispravă, Doamne, n-ai făcut.
Ţi se urâse în vecii vechi şi dacă
Te-a apucat o toană ca de joacă,
Puteai să cânţi în gol din amintiri
Decât să te-nmulţeşti şi să te miri.
Citesc Scriptura ta în care-arăţi
Cu de-amănuntul şi de-atâtea dăţi
Câte minuni ai scos ca dintr-un plic
Când zămislişi făptura din nimic,
Cer şi pământ cu toate ale lor,
Măreţule a toate, sublime scamator.
Şi toate le-ai făcut în şase zile.
Dă voie îndrăznelilor umile
Să judece cinstit
Că-i timp puţin şi te-ai pripit.
S-o fi făcut frumoasă şi să te uiţi la ea
Din înstelarea nopţii, culcat după perdea.
N-ai avut timp şi-ai şi uitat
Şi mielul de-abia scos fu şi mâncat
Nainte de-a fi totul isprăvit.
Ai aşteptat o mie de vecii
În marile-ngheţate sihăstrii.
Mânia zămislirii când te-a prins
În haosul molatec şi învins
N-ai mai ţinut de rosturi socoteală
Ca să lucrezi cu tâlc şi-ncetineală.
Înfrigurat stârniseşi un tumult
Făcând nimicul mult şi mult.
Scoţând tiparele în pripă
Ai îngustat veciile la clipă
Şi-ai aruncat în viaţă mii de vieţi
La începutul fiecărei dimineţi,
Nemăsurate şi nechibzuite
Gloate de fiare blânde şi de vite
Mărunte, mari, gângănii şi jivine
Şi se uitau flămânde către tine
Să le hăneşti devreme ce le-ai scos
Că nu făcuseşi gura de prisos.
Făcuseşi legea „Să mănânci“
Pentru făpturile cu aripi şi pe brânci
Şi-au aşteptat cu ochii-n cer la stele,
Sfârşind să se mănânce între ele.
De frumuseţea nouă fermecat
Cum le-ai făcut le-ai şi uitat
Şi de atunci pământul plânge
Că l-ai lăsat mânjit cu smârc şi sânge.
Să te mai miri, părinte Manuile,
Că a făcut-o lumea-n şase zile?
De vrednicie multă, deşartă, mulţumit,
A şaptea zi, tu Doamne, te-ai mai şi odihit.Dar te-ai gândit, te-ai răzimat în barbă
Că-ţi mai lipsea din baligă o iarbă,
O buruiană rea şi otrăvită.
Căzuşi nevinovat şi tu-n ispită.
Pe lângă viespi, păduche şi năpârci
Îţi trebuia şi un venin cu zgârci.
Şi l-ai făcut pe om şi-ai frământat
Amestecând ţărâna cu scuipat
Şi de-adunai şi-n veac de-aci nainte
Scuipatu-i zace-n inimă şi-n minte.
Visând pe om pierduseşi canavaua
<Şi-ai zămislit dintr-un scuipat licheaua.>Şi-alt înţeles de legea ta atârnă,
Că-l plămădişi mai repede cu scârnă.
Ce ţi-a ieşit, văzuşi că se putea,
În loc de om să capeţi o lichea.
Din ziua-ntâia lui de primăvară
Te-a tras, ca un samsar, pe sfoară.
Şi mai târziu mereu te-a păcălit
Ca să-şi păstreze treapta de misit.
Nu bănuiai candid, blând şi suav,
Că încolţise-n om şi un nărav.
Vezi, Doamne,-n câtă încurcătură
Te-a pus divina ta caricatură.
Dar, bun, ai vrut să-l mai întorci
Să faci un om din ticălosul corci.
Isus l-ai răstignit tot pentru el,
Pentru spurcat, pentru mişel.
Tot lui i-ai pogorât şi Duhul sfânt
Şi i-ai dat scris şi-un nou Aşezământ.
I-ai dat asceţi, călugări, patriarhi şi Papi
Ca să-l ridici din pleavă şi să-l scapi,
Trimişii tăi sărmani
Au fost întâmpinaţi cu bolovani,
Înlănţuiţi de zid în puşcării,
Ucişi sau îngropaţi de vii.
Ca să pre-ntâmpini ce avea să vie
Ai învăţat şi-ai scris teologie.
A trebuit să te desfaci în trei
Şi să cunoşti fără să vrei.Cred, Doamne, după cum se şi cuvine,
Că te-ai scârbit de dânsul ca şi mine.
Căci, iată,-l laşi ca pe un ghem
de iască
Să crape în văpaie şi
să se perpelească.