Sari la conținut
Autor: C. Stănescu
Apărut în nr. 468
2014-05-20

O crimă în rai

    Anii trec ca apa: trecură două decenii de când ne indignam de indignarea cu care într-o anchetă celebră la vremea aceea mai mulţi intelectuali de vază şi mai multe intelectuale ca nişte flori în vaza lor năvăleau – ca turcii? ca tătarii? ca barbarii? – peste Orfeul mioritic trăgând cu vorbele ca nişte gloanţe în inima mitică a ciobănaşului apărată doar cu fluierul piciorului, şi el mitic, la al cărui cântec oiţele de pe un picior de plai şi gură de rai se strângeau buluc behăind un bocet de nuntă şi de înmormântare… Ancheta aceea apăruse în revista Apostrof a doamnei Marta Petreu, poate cea mai frumoasă şi plină de energie intelectuală publicaţie ivită la noi după cele petrecute în timpul Crăciunului din iarna lui 1989 de sângeroasă amintire. Participanţii la acest colocviu deloc mioritic dădeau ei cu bâta, aşa cum n-o făcuse ciobanul contra omorâtorilor lui din „gura de rai“. Răspundeau cu demnitate recâştigată la câteva întrebări capitale: „Ce aţi face dacă aţi fi în locul ciobanului din Mioriţa? Ce aţi face dacă aţi fi în locul Anei lui Manole?“ O a treia întrebare nu era pusă, dar subînţeleasă: „V-aţi lăsa, ca ei, ucis şi sacrificat fără nicio împotrivire? Întrucât este reprezentativă şi exponenţială o asemenea lipsă de atitudine?“ Întrebarea aceasta nepusă dar sugerată era, cu siguranţă, expresia unei viclenii nevinovate, în realitate, o capcană: în care, cu toţii, „repondenţii“ au intrat buluc, precum oile la strungă. Ne-am mirat atunci şi miraţi am rămas până azi de spiritul ofensiv, necruţător şi „cioranian“ cu care aceşti iluştri răspunzători aparţinând lumii noastre intelectuale i-au înfierat cu mânie şi condamnat fără drept de apel pentru lipsă de curaj, laşitate şi resemnare, la moarte – în contumacie – pe Orfeu din Mioriţa şi pe Ana din zidul lui Manole, acesta din urmă un criminal cinic. Aproape cu toţii acei judecători condamnau cu o vigilenţă ca şi necunoscută până atunci fatalismul ciobanului molatic: de ce nu dă cu bâta ciobanul mioritic?! Partea feminină condamna şi ea cu energie crima lui Manole şi ciudata comportare a soţiei lui, Ana, care, însărcinată în luna a noua, în loc să se pună sub protecţia maternităţii, aleargă cu sufletul la gură prin vijelia ce se iscase spre moartea ei şi a celui ce-şi va afla mormântul în pântecele său strivit între cărămizile falnicului lăcaş. Despre lamentabila şi falocratica lipsă de preţuire a femeii – ce să mai spunem?! În ancheta din Apostrof-ul de acum aproape 20 de ani o distinsă poetă punea la zidul morţii Mioriţa şi Meşterul Manole sub cuvânt că sunt „mituri carpato-dunărene crude care au la bază o gândire primitivă“, un pic (!) legionară în substanţa ei, cu un erou care propagă, chiar de n-o ştia pe atunci, cultul morţii fiindcă, „deşi prevenit (de oiţa nu atât de „năzdrăvană“ cât foarte realistă! – n.n.) nu luptă, nu acţionează, lasă lucrurile să curgă de la sine într-o totală pasivitate“, ca să conchidă cu o sentinţă şi un blestem: „Un popor ce naşte asemenea oameni este un popor vulnerabil, lipsit de instinctul de apărare“. Pe scurt: baladele acestea ar transmite şi recomanda strategia resemnării şi un mesaj suicidar potrivit căruia s-ar cuveni să constatăm la poporul român, statistic vorbind, unul din cele mai ridicate procente de sinucigaşi din lume. Nu putem izgoni prezumţia că mentalitatea ce naşte asemenea judecăţi prea sigure de ele însele şi condamnări curajoase ale unor pure ficţiuni poate trăda şi o anumită, irepresibilă, nostalgie: nostalgia spiritului mobilizator şi a atitudinii active cu orice preţ transmise până nu cu mult timp în urmă ca sarcini de partid şi de stat tuturor creatorilor, precum şi maselor de receptori, oameni ai muncii de la oraşe şi sate… Citim într-un eseu extrem de instructiv al reputatului Ion Taloş (România literară nr.18/25 aprilie 2014) că Mioriţa face parte din „fondul de aur al literaturii noastre orale“, este atestată de peste 1.000 de ori de-a lungul timpului şi ocupă, din această cauză, locul întâi în folclorul universal. Acest „ambasador“ extraordinar al culturii noastre populare transmite aşadar lumii mesajele descurajante şi compromiţătoare pentru emiţător despre care vorbeau participanţii la celebra anchetă din Apostroful de acum douăzeci de ani şi, cu mult mai mult, vorbesc în anii ce-au urmat, până azi. Nici atunci, nici azi, necum la data folclorică a apariţiei sale Mioriţa nu autorizează cultul morţii şi al resemnării atât de des „cântată“ de bocitorii pe marginea acestui mit şi a altora ca şi el. Aşa cum a dovedit regretatul Mihai Pelin într-o cercetare (anchetă) sociologică, „Mioriţa nu s-a născut lângă stele“, iar scenariul realist al faptelor ce se petrec în albia naşterii ei reflectă şi criminalitatea din mediul păstoresc. Însă mitul care s-a născut pe o baltă de sânge şi într-un cimitir plin cu victimele instinctului ucigaş nu are de-a face cu ceea ce i se pune în cârcă. Precum se ştie, nu prescrie sarcini şi directive, ci povesteşte. În esenţă ficţiunea mioritică acreditează una din cele zece porunci biblice: „Să nu ucizi!“ şi înştiinţează (avertizează) asupra consecinţelor fatale ale încălcării acestei porunci. În ea sunt şi victime, şi călăi. Apărută ca o colindă sau ritual de trecere în lumea cealaltă, „tema“ baladei, mitică, trimite la o versiune autohtonă a căderii în lume şi alungării din Rai. Îmbracă într-un scenariu fantastic un simptom cosmogonic al sfârşitului inocenţei. Ca Adam vestit că va fi izgonit din Paradis, ciobanul află din gura „mioarei năzdrăvane“ că e muritor, ia cunoştinţă de condiţia lui umană şi, ca un primitiv, dar unul aflat la antipodul „gândirii sălbatice“ convine asupra unui dat pe cât de inexorabil, tot pe atât de absurd şi incomprehensibil. În locul revoltei, absurde, în „cântecul“ de rămas bun al aceluia care „nu s-a născut lângă stele“, dar nu dă cu bâta putem „citi“ o distincţie comportamentală şi un înalt aristocratism intelectual. Nu resemnarea oarbă a râmei şi nici pasivitatea pietrei îl conduc în modul de a se manifesta în faţa sorţii: ci, invers, din felul cum acest mare „inocent“ ce începe să înveţe îşi priveşte soarta cu ochii larg deschişi către adevăr se pot desprinde o mare tentativă de înălţare şi o lecţie de viaţă având în centru „dezalienarea“ morţii oricui şi a fiecăruia. Dacă orice împotrivire e zadarnică şi nicio sustragere nu-i posibilă, ciobanul acesta mioritic vrea să ştie şi să afle atâta adevăr cât poate duce. Şi poate foarte mult. ţine cu orice preţ, cu preţul morţii, să fie viu în moartea lui: să i se uite morţii în ochi privind stelele sub care a murit. Stratagema nunţii în cer e o formă – forma lui? – de a restaura ceea ce fusese pângărit. Alege moartea, iar pentru „măicuţa bătrână“, nunta: ca un adevărat şi genial regizor al propriului sfârşit, „primitivul“ cioban pune la loc stelele căzute şi restabileşte prestigiul „piciorului de plai“ decăzut, prin crimă, din condiţia lui paradisiacă şi din condiţia sa umană. Cine este „vinovat“ de restaurarea paradisului pe cale de a fi pierdut? Desigur, nu ciobanul mioritic „resemnat“ hristic de a se lăsa ucis de „verii“ sau rudele lui de sânge poate fi învinuit. Vinovatul, marele vinovat de această răsturnare copernicană cât o Restauraţie precum şi de oprirea bolovanului ce-l face pe ins să se rostogolească din condiţia lui umană ca şi din Paradis este însuşi Creatorul care a „prelucrat“ ceea ce a cules din aşa-numita „gură a poporului“. „Vina“ de a fi condus paşii împleticiţi ai ciobanului mioritic cu ochii la stele şi cu jungherul înfipt în spate spre o temă tragică şi universală e comisă de nimeni altul decât de „veselul Alecsandri“, autorul celebrei „Juna Rodică“ şi al atâtor vodeviluri care au făcut epocă, dar nu şi faima poetului de la Mirceşti. De n-ar fi scris bardul de la Mirceşti decât această „prelucrare“ în cheie mitică, unică între mia de variante orale din tezaurul popular, şi tot ar fi meritat întreaga şi nestinsa admiraţie a posterităţii. În Mioriţa lui, Alecsandri e, cum se zice, unul dintre marii „colaboratori“ ai geniului creator şi „neconştiut“ al poporului luând pe cont propriu şi traducând într-o versiune culturală înţesată de „mitologicale“ ceea ce acesta i-a şoptit, bolborosindu-i la ureche povestea suferită de ciobanul mioritic pe când acesta, fericit, se credea în rai, împreună cu „verii“ săi de un sânge. Probabil că între altele poetul „gintei latine“ a aflat în Mioriţa cum e să fii şi dac pe columna traiană. E varianta lui, care amendează dacă nu de tot măcar întrucâtva „veselia“ omului şi uşurinţa cu care condeiul i se mişca pe hârtie. Dar dacă a spus-o Eminescu trebuie să ne supunem. Mioriţa lui Alecsandri, cu versificaţia ei săltăreaţă, ca o horă la limanul satului, are un sunet amplu şi profund de cor dintr-o tragedie antică. E acolo o întreagă didactică asupra morţii predată în viu, cu „stelele făclii“ lucind în ochii celui ce alunecă din lume cu vederea trează şi care în timp ce ascultă şuierul argintiu al cuţitelor morţii îşi pregăteşte în visul său treaz şi senin, nepăsător, budist şi resemnat, o nuntă în cer. În planuri ample şi paralele, Mioriţa lui Alecsandri dispune, concomitent, pe o scară ca de la cer la pământ (sau invers) Infernul cuceritor şi Paradisul ameninţat: o piesă poliţistă, o dramă şi, mai ales, o tragedie.

    Ce rămâne din toate acestea în ochii „actualiştilor“ noştri, interpreţi care aruncă în Mioriţa cu bolovanul unor întrebări ca aceasta, eroică, obtuză şi plină de năduf patriotic: „De ce nu dă cu bâta ciobanul mioritic?“. Rămâne o răstălmăcire flagrantă a ei operată în două direcţii. Una constă în uitarea vinovată a agresorilor, trecuţi cu vederea ca şi cum n-ar fi fost. În al doilea rând, dar cel mai important, întrebarea cu pricina îl transformă forţat pe principalul actor al tragediei din victimă a „fatalismului nostru energetic“ (G. Călinescu, Istoria…) în eternul ţap ispăşitor al tuturor neajunsurilor, neputinţelor şi mizeriilor seculare şi actuale care apasă greu pe umerii numeroşilor urmaşi, dar nu moştenitori ai Mioriţei. Frauda morală a noilor „actualişti“ din jurul Mioriţei constă, pe scurt, în ignorarea călăilor şi tragerea pe roată – ca a lui Horea –, a victimei. Despre toate acestea vorbeşte cu mare aplicaţie şi admirabilă vervă dramaturgică prozatorul Dumitru Radu Popescu într-unul din amplele sale solilocvii pe care a dorit să le numească „scrisori deschise“, reunite într-o excepţională carte cu acest titlu (Ed. Scrisul Românesc, 2013). Prozatorul şi dramaturgul se opreşte îndelung într-una din scrisorile sale asupra unuia dintre „arhetipurile noastre mitice“ în care „un păcurăraş se poate gândi şi la vocaţia autodistructivă a omului – mai precis, a unor oameni de acelaşi sânge“. Monologând asupra acestei „vocaţii“ ereditar transmise, descoperă în balada lui Alecsandri o crimă în rai şi se ocupă îndeaproape de înfăptuitorii ei, „verişanii“ ciobanului mioritic. Aceştia întruchipează o specie umană neglijată de comentatorii Mioriţei care, cum văzurăm, o reduc la expresia „resemnării“ ciobanului din care ne tragem. Stabileşte locul crimei, Paradisul,  coboară în Infern pe pământul oamenilor în a căror istorie dăinuie categoria trădătorilor, a prevaricatorilor, a vânzătorilor şi a ucigaşilor de acelaşi sânge. „Când îi tragem de urechi şi de mustăţi pe românaşii noştri dragi că sunt laşi, mormoloci, mămăligoşi (…) că nu-şi apără nevoile şi neamul, şi nici chiar viaţa,  îl scoatem din pălărie – spune scriitorul „învinşilor“ – pe păcurăraşul mioritic. Aici e prima eroare: fiindcă noi nu descindem din el! Noi nu suntem urmaşii păcurăraşului“. Coborât în Infern, alt nume pentru lumea de după cădere, prozatorul constată „o mistificare genială“: „E un transfer ciudat, sinistru, de vinovăţie de la asasin la victimă. Adică nepoţii criminalilor îi găsesc vinovaţi de ce se întâmplă azi pe inşii pe care ieri taţii, cumnaţii şi bunicii lor i-au ucis. Că de ce, adică, au fost laşi, de ce n-au rezistat prin cultură, cum ei au rezistat prin incultură (şi mai rezistă şi azi, cu brio!) de ce n-au pus mâna pe baltag, sau pe secure, să-şi apere viaţa, chiar în munţi şi pe văi, în faţa potenţialilor asasini?!“ – scrie D.R. Popescu, acreditându-l pe „păcurăraş“ cu rangul de ales al destinului, „un exemplu de încredere sfântă în orânduirile cereşti“. Ieşit acesta din discuţie, ca exemplar ales şi insolit, rămân „verişanii“, nu din acelaşi aluat, dar de acelaşi sânge şi care aveau aceeaşi religie, rămân ucigaşii Sfântului Foca, precum şi ai păcurăraşului neverosimil de imaculat. Istoriceşte, faptele confirmă cu asupra de măsură lunga „tradiţie“ a vânzătorilor de neam, de un sânge cu victima din povestea Mioriţei: de la verişorii lui Horea, fraţii Mătieş, „care l-au oferit pe tavă armatei imperiale“, invocându-i, mai înainte, pe Bicilis, „omul de încredere al lui Decebal“, cu trădarea ascunzătorii, apoi „marele cronicar, unchiul lui Brâncoveanu“ care l-a livrat pe acesta turcilor – aceştia şi alţii cu toţii preiau şi duc mai departe, până azi, mitul fraţilor biblici Cain şi Abel. „Aşa că noua spiritualitate dâmboviţeano-pontică“ are rădăcini temeinice în timpul biblic, în cel mitologic (Oedip şi tatăl lui ucis), precum şi în cel istoric propriu-zis: „În concluzie, popor mioritic? De ce? (…) de ce să vorbim peiorativ despre un popor mioritic, luând în cătare doar resemnarea ciobănelului care se simte încolţit fără nicio şansă de scăpare în acel labirint ca o gură de rai – şi să nu vorbim de monştrii din acel labirint – rai verde? Repet: de ce popor mioritic, resemnat, şi nu popor de criminali, ferm, pentru care nu există mamă, tată, verişori, ci numai oi! Oi, cai, câini – marfă ce poate fi valorificată, pusă în chimir? O, ce monştri luminaţi…“ Concluzia amară a celui ce scrie aceste rânduri cutremurate, sceptice şi dureroase este că, lipsită de orice şansă, Tragedia a murit, iar „păcurăraşul“ a luat cu sine simţul tragic al unei lumi apuse ori care nici n-a fost şi s-a mutat în Cer: de unde „ciobanul hristic“ nici nu va mai coborî a treia oară. Crima din cer a rămas stingheră, singură şi fără moarte. Nu ştim dacă dramaturgul a scris şi ultimul act din acestă tragedie inspirată de moartea Tragediei, petrecută încă din vremea lui Shakespeare, „contemporanul nostru“.

    Un comentariu la „O crimă în rai”

    Comentariile sunt închise.