Mihai Giugariu face parte din categoria – nu prea numeroasa – a prozatorilor pentru care scrisul reprezinta o vocatie, o necesitate spirituala, o permanenta vointa de a exterioriza trairi sufletesti intense. Daca privim drumul sau literar vom remarca independenta sa din toate punctele de vedere. La viata literara a participat putin si anume intru-un moment de cotitura, in care dorinta unei noi rostuiri se insotea – cum se intâmpla totdeauna in asemenea situatii – cu gesticulatii spectaculoase, cu agitatie inutila apta sa creeze confuzii. Atunci era nevoie de chibzuinta unui om, cunoscut pentru onestitatea, echilibrul sau care nu vroia sa iasa la suprafata prin functii, ci sa fie util prin pregatirea si experienta lui.
Dar nu despre acest episod al biografiei sale vom vorbi aici. Ci despre noul sau volum „Spre Seara”, roman dens, concentrat in paginile caruia aflam toate inzestrarile scrisului sau, decantate si sublimate. N-as spune ca ne aflam in fata unui roman al maturitatii artistice si aceasta si pentru ca Mihai Giugariu a fost inca de la inceputurile sale literare un scriitor matur. Prezentând noul sau roman „Spre Seara“ la prima intâlnire cu cititorii ce a avut loc la libraria „Mihail Sadoveanu“, am amintit un episod al carierei lui Mihai Giugariu din vremea când nu era inca scriitor, ci scria pentru sine si voia doar sa se confrunte cu cei din jur. Atunci am citit mai multe pagini dactilografiate cuprinzând câteva din schitele sale. Am discutat si cu istoricul Em. Condurachi care, paralel, citise aceleasi lucrari.
Ceea ce ne-a retinut atentia era un fapt pe care as vrea sa-l reamintesc acum, dupa atâtia ani: cel care nu-si aflase inca locul in pagini de revista, ca sa nu mai vorbim de carte, nu cunostea nici una dintre dibuielile inceputului. Dimpotriva constructia si stilul apartineau mai degraba maturitatii. Si mai era ceva: cel ce incerca sa publice nu facea, cum de altfel n-a facut niciodata, temenele curentelor dominante ale timpului si nu astepta momentul cel mai favorabil pentru a se putea aciua intr-un loc sau altul. Aceste doua calitati ale personalitatii sale scriitoricesti mi s-au invederat si in calitate de editor, deoarece asa cum rezulta si din nota bibliografica de pe coperta a IV-a a noului sau roman, cinci dintre cartile sale au aparut pe când eram directorul Editurii Eminescu.
Un manuscris al lui Mihai Giugariu purta mai inainte de toate respectul pentru cuvântul scris. Aveai certitudinea ca totul era lucrat, finisat de un om pentru care esential nu era doar ceea ce spune, ci si cum spune. N-as vrea sa se inteleaga de aici ca proza lui (roman, schita sau eseu concentrat) statea sub semnul calofiliei, al pretiozitatii. Dimpotriva, asa cum cititorul noii sale carti poate observa expresia, este fluenta, stilul n-are nimic cautat, totul se desfasoara firesc, fraza se alcatuieste cu spontaneitate si rigoare fara ca nimic strident sa patrunda in tesatura ei, fara ca un acord ce vine din alta parte sa-i strice armonia, fara ca vreo expresie nepotrivita sa-i poticneasca mersul firesc.
Dar, in acelasi timp, ceea ce remarcam de la inceputul acestor rânduri – anume ca debutantul nu a cautat sa se inscrie in anume directii ca sa-i usureze prezenta in pagina de revista – a ramas o caracteristica a drumului sau parcurs cu o sârguinta literara ce n-a tinut si nu tine seama de conjuncturi.
Ceea ce pune in evidenta si romanul „Spre Seara“.
L-am putea considera o fresca esentializata, condensata care incepe in vremea acelei prime bejenii moderne cum a numit-o autorul. Aveau sa mai urmeze si altele prezente in realitatea lor dramatica in romanul lui Mihai Giugariu.
Romanul se desfasoara ca o melopee care nu lasa deoparte niciun amanunt. Niciun fapt caracteristic de viata nu lipseste, nimic din ceea ce contureaza o situatie, o prezenta sau o reactie umana nu este absent. Dimpotriva, arta lui Mihai Giugariu o aflam in modul in care transfigureaza faptul care ni se poate parea anodin apartinând unui cotidian pe lânga care trecem fara sa-l observam, totusi element revelator pentru un destin si o realitate sociala si psihologica. In romanul sau, ambele se intretaie, se intrepatrund, se explica si fac sa inainteze actiunea, sa explice personajul central si pe cei care apar alaturi de el. Niciunul episodic pentru ca toti cei care vin si pleaca, toti care apar la un moment dat, dar nu insotesc pana la sfârsit actiunea, isi au rostul lor. Prezenta fiecaruia din ei nu este nici decorativa, nici efemera.
Romanul ar putea fi considerat o adevarata „carte a vârstelor“, a cresterii si descresterii unei familii care trece dintr-o stare in alta nu intr-o sarabanda a parvenirii, ci a inscrierii in fluxul vietii asa cum a fost. Normalitatea este zguduita de evenimentele ce vin din afara precum razboiul sau socialismul in primii ani ai afirmarii sale. Daca – asa cum am aratat – prozatorul poseda arta de a da faptului oarecare valentele semnificativului, nu numai o data privirea sa scrutatoare imbratiseaza perioade mari istorice pe care le caracterizeaza dintr-o perspectiva psihologica. As vrea sa relev aici doar una dintre ele si anume faptul ca „pe masura ce lunile treceau se instaura o obisnuinta a razboiului“. Intreg paragraful (si nu numai el) releva o alta calitate a scriitorului Mihai Giugariu: acea interferenta intre surprinderea cu finete a trasaturilor individuale si definirea caracteristicii unei epoci, dar nu prin ceea ce imaginarul a retinut, ci prin observatii subtile ce caracterizeaza stari de spirit colective.
De aceea, noul sau roman nu recurge in caracterizarea oamenilor si a unor momente care au influentat si au determinat viata lor la arsenalul pamfletului, ci se pastreaza in aria fictiunii.
Cu noul sau roman, Mihai Giugariu nu marcheaza doar inca un pas in drumul ascendent al prozei sale, ci inscrie in peisajul romanului românesc de astazi o certa biruinta. „Spre Seara“ reprezinta pentru literatura noastra un moment inscris in capitolul cartilor de valoare, care merita atentia publicului si a criticii.
Autor: VALERIU RAPEANUApărut în nr. 321