Radu Vancu, „Sebastian in vis“, Editura Tracus Arte, 2010
Ingrata indeletnicire sa scrii despre prozopoemele lui Radu Vancu! Si nu numai fiindca el e singurul poet numit douamiist care s-a decis intr-o buna zi sa lase in urma câteva exuvii ale raului, ci si pentru ca a luat de guler fericirea si a tras-o in interiorul cartii, acolo unde e mult pentru demoni si-atât de putin pentru ingeri. Intr-un minimum de cuvinte – si toate extrase din treimea (!) luminoasa a lexicului -, „Sebastian in vis“ (Editura Tracus Arte, 2010) e o carte despre fericire si, cum fericirea e de cele mai multe ori tautologica, continuarea nu poate fi alta decât inca un indemn extatic, „acesta e inceputul si pentru inceput/ sa lasam câteva clipe capul in jos“, un distih al lui Dan Coman, inclus intr-un volum construit pe acelasi esafodaj tematic ca si cel al lui Vancu: paternitatea.
Dar cele doua ghiduri parentale, „Dictionarul Mara“ si „Sebastian in vis“, sunt eminamente diferite; mai cu seama fiindca volumul lui Radu Vancu nu era prevestit prin nimic din ce a publicat pâna acum. Volumele sale, insa, au aratat, fiecare in parte, o alta latura a acestui scriitor „de-adevaratelea“, capabil sa modifice perspectivele, sa alterneze registrele, sa-si probeze virtuozitatea in multiplele game stilistice si lexicale. Nu stiu daca e excesiv a-l numi pe Radu Vancu unul dintre putinii nostri scriitori pe de-a-ntregul postmoderni, dar, cu certitudine, el – in descendenta unui Mircea Ivanescu – recicleaza constient si, as banui, programatic o intreaga traditie culturala. Nu ar fi de neconceput, in consecinta, ecuatia in care, fara variabila culturala preexistenta, identitatea textuala Radu Vancu s-ar pulveriza. Amorsa livresca ii este cu totul necesara. E ca si cum realul nu ar capata consistenta ori validitate decât in masura in care detine puterea de a lasa sa se intrevada o mie de virtualitati bibliofile sau isi revendica apartenenta dintr-o nobila dinastie culturala. De aceea, „Sebastian in vis“ nu e numai un manual al paternitatii, dar si un briefing de literatura, o incursiune in mitografie sau o explorare diletanta si plaisirista a lexicologiei.
Un joc viclean
Orgolios basm urban, in care o topografie recognoscibila e populata cu darnicie de un demiurg jucaus cu creaturi fantastice, un fals poem titanic, in care un mic erou porneste intr-o reconquista universala, Bildungslyrik pueril si suprarealist, „Sebastian in vis“ este o carte fascinanta, in spiritul mincinos-sobru si complice al cartarescienei „Enciclopedii a zmeilor“, o carte care, sub mina aspra de cronicar, nu izbuteste câtusi de putin sa treaca in secundar gingasia. Asa ca e multa iubire si multa joaca, un joc tragic si viclean, ca in toate povestile. Amintind de sfâsietorul „De-a v-ati ascuns“ al lui Arghezi, naratiunea fantastica il poarta pe micul Sebastian prin tiparele inca necunoscute ale unei viitoare existente, pe care sufletul de copil pare sa le presimta cu toata intelepciunea si memoria lui grea de dincolo de pragul lumii. Deschis asemenea visului tuturor realitatilor, Sebastian este poezie fara sfârsit. Nu intâmplator, „Sebastian in vis e Sebastian din trezie facut poezie“, fiindca doar visul si poezia ori visul romantic elibereaza. Atunci, „noul creieras“ isi desface zavoarele unei lumi de care, poate, abia acum, incet, se dezvata: „Bebeul invelit in piele de bebe, umplut cu carnita si sânge de bebe, in vis se strecoara ca un melc in chilie, ca un ereziarh in cochilie, lasând restul lumii pe dinafara. Si celalalt acelasi bebe, umplut tot cu carnita si sânge de bebe, ochiul inchis afara inlauntru si-l desteapta si peste scoarta cerebrala cruda creste cea secreta si coapta. Zecile de centimetri de Sebastian, din crestet si pâna la pampersii temeinic indesati, sunt atunci iluminate de noul creieras ca de un bec de 60 de wati.“ Viata lui Sebastian e viata imprevizibila a viselor lui, in mirajul carora orice meschinarie paleste, unde totul e „peltic“ si „pitic“. Cum „surâsul lui phantasy si s.f. il schimba-n inger pe Nichipercea“, cum „e un stilist al colicutelor, un dandy al besinutelor“, Sebastian, e de la sine inteles, se transforma pas cu pas in plenipotent contemplativ si apolinic. Nimic nu-i sta in cale, cu atât mai mult cu cât e „un model upgradat de bebelus„: „Pe neocortexul lucios toate informatiile lumii le da pe derdelus“.
Printul napârstoc
Nu poti sa refuzi empatia fata de un astfel de discurs care descarca in creier, cu ghiotura, beta-endorfine, deopotriva cele ale placerii intelectuale pe care ti-o provoaca intertextul subtil, ludica asocierilor aparent intâmplatoare sau pululatia referentiala ori cele ale identificarii cu miracolul cotidian de a vedea viata prinzând, in fiecare zi mai mult, concretete. Dincolo de truismele si cliseele de care se inconjoara mereu nasterea unui copil, firestile exaltari ale blazatului care e deodata scurtcircuitat in obtuzitatea-i sunt camuflate intr-o vasta retea argumentativa: cum sa strigi ca esti fericit, ca incerci sa intelegi cum se face ca nimicul devine ceva? Imbraci totul in metafora, in litote grele de sens ca sânii plini ai mamelor, rusinându-te cumva de extazul care-ti umple plamânii si creierul, alcatuiesti povesti fara sfârsit: „…cosmotrotterul pici intra singur in Empireu. Dupa poarta-suzeta, aerul din nesfârsita curte e un jeleu de lumina taborica, plin de serafimi si heruvimi pe post de fructe, tarta pentru prezenta clipa istorica. O mâna uriasa intinde tarta spre baiat, piciul sufla intimidat in lumânare si pe data toate se pun in miscare, serafimii si heruvimii ies din tarta cu aceeasi sexy arta cu care stripperitele ies din tort si, ca actionate de un unic resort, cete de ingerasi in haine albe de in, toti cu falcutele durdulii ale lui Sebastian pe chipul androgin, se pun pe agitat ramuri de finic in mâinile bucalate si pe clinchetit pe mai multe voci, toate asexuate: «Osana, print napârstoc, corpus mysticum bondoc, osana!».“
Superlativ construita, usor leganata de rimele interioare, povestea lui Sebastian are toate premisele sa se transforme intr-una dintre cele mai tandre oglinzi ale parintilor care vor sa invete copilaria. Literatura are inca nevoie de un aer proaspat-delicat cum e cel care locuieste acest poem baroc, cu toata muzica lui sprintara si lighioanele heraldice ale lui Ivanescu, are nevoie de Pisicâine si Broscoporc, de licornite si dragonasi, de hipocampi, de baietei eroici, care sa se ia la trânta curajos cu universul si cu fortele care se straduiesc anapoda inca sa-l banalizeze.
Si nu de hazard e vorba când, sa-i dea o mâna de ajutor lui Sebastian, si-au impreunat puterile si Trakl, si Eminescu, si misticii, si Arghezi, si Nietzsche, si Radu Vancu insusi in usoare autopastise, si Dimov, si Cartarescu, si Foarta, si Brumaru, si câti altii.