Bunica mea era rau de tot. Seara se aseza in fata televizorului si-l punea la maximum. Era vremea când se programau multe piese istorice. Cel mai mult bunicii ii placea „Apus de soare“ de Delavrancea. N-o puteai clinti din fata ecranului. „Mama-mare, ne rugam de dânsa, fa sonorul ceva mai incet, deranjam vecinii“. Nu era chip. „Lasati-ma sa vad sfârsitul, spunea, c-apoi va spun eu voua despre ce e vorba!“ Isi ridica basmaua de pe-o ureche, coltul ei si-l aseza pe crestet. Si asa revenea la sfârsitul piesei printre noi, in bucatarie. „Am inteles, conchidea. Ne-au aratat piesa asta ca sa ne spuna sa nu tragem nici o nadejde. Ca daca moare el, il pune pe fie-su.“
„El“ era Ceausescu.
Pe care a avut parte si tata sa-l aiba la noi in salon, zi de zi, in ultimii lui ani. Mai putin metaforic, nu interpretat vasazica de Calboreanu, ci in „transmisii directe“. In anii din urma ai tatei, la televizor nu se mai programa atât de des „Apus de soare“. Se programau „vizitele de lucru istorice“. „El“ era „soarele din Carpati“. Si parcugea planiglobul. Printre africani, printre cei din rasa galbena sau, de ce nu, la Washington, unde se-nvârt cartile. Doamna lui, la Cambridge, printre Nobelisti.
Tata intra in salon, dintr-o obisnuinta de-o viata de a fi pe faza la ora transmiterii buletinelor de stiri. Asa ca dadea drumul la televizor. Si doar ce-l vedeam ca se-ntoarce cu spatele. Isi lua scaunul si il rasucea cu spatarul spre ecran. Si se-aseza, fixând indaratnic un punct pe un perete opus ecranului. Incepea telejurnalul. Tata, cu spatele, cu ochii la punctual acela. Doar din când in când mai intorcea capul si arunca printre dinti câte un: „Ie-te colea!“ Rostit cu o anume punere-n replica. Intâi cu o pauza, timp in care ochii lui mari, care vazusera multe intr-o viata de om, se holbau la ecran. Apoi ridicarea barbiei si datul pe spate al capului, de parca s-ar fi minunat, nu i-ar fi venit adica sa-si creada ochilor. Apoi acel: „Ie-te colea!“ Dupa care o alta pauza, ca la teatru, pentru a sublinia replica. Si, in final, intoarcerea capului si fixarea punctului de pe perete. In cele doua ore cât dura telejurnalul, emisiune cu subiect unic, acel „Ie-te colea!“ se rostea cam odata la cinci minute.Tovarasul era primit de oficialitatile statelor lumii si el, cu tot elanul le spunea ca „vom face totul“. Tatal meu: intoarcerea spre ecran, holbarea la imagine, datul pe ceafa, pauza – „Ie-te colea!“. Tovarasa primea un Honoris cauza la una dintre cele mai renumite universitati ale lumii. Tatal meu: spatele la ecran, intoarcerea capului peste umar, ridicarea barbiei, pauza – „Ie-te colea!“
Le-am urmat alor mei calea si m-am deprins si eu sa vorbesc cu ecranul. Sfera mea de actiune este acum larga, vorbesc multe limbi, am acces la multe canale. Am ochiul atintit deci asupra a ceea ce se intâmpla prin lume. Asa ca, mai strâng prin jur, mai pun lucrurile la loc, mai fac curatenie prin salon, pe ecran se deruleaza buletinul de stiri. Il vad pe Clinton ca jura strâmb, il apostrofez: „Nu ti-ar fi tie rusine, barbat esti tu? Te trag pe sfoara niste muieri tocmite si-ti pierzi presedintia? Nu vezi ca tot scandalul asta are de-a face cu razboiul din Iugoslavia?“ Scriu la computer si apare in direct conferinta de presa cu prilejul vizitei premierului Chinei la Bush. „Nu prea respectati drepturile omului“, il dojeneste americanul. Fiecare intelege altceva prin ceea ce numim drepturile omului, spune presedintele Chinei. Voi intelegeti legalizarea casatoriei intre homosexuali, noi respectarea dreptului fiecarui copil, oricât de sarac ar fi el, sa se instruiasca. Hopaaaa! Sa te vad, baiete, ce mai ai de spus, il intreb pe Bush si pun fierul de calcat jos, sa nu cumva sa pârlesc rufele, cu ochii atârnati de gura texanului. Nu vad cine stie ce stralucire in raspunsul lui, insa nu ma abtin sa le dau un telefon prietenilor mei. Urmariti confruntarea la CNN-ul de seara, le spun. E interesant felul cum se pune problema. Doar ca seara stirea nu se reia. S-a trecut peste ea. Eu am fost singura, din tot grupul, care a prins-o. Fiindca sunt cu ochii pe ei. Mai ales in ultimii ani, de când cei care-mi joaca soarta pe degete au ajuns sa fie cu o generatie mai tineri decât mine. Ma raportez la ei de sus. Mi-o permite vârsta. Chiar asa? Derbedeilor!, ma pomenesc câteodata, vorbind singura prin odaie.
Si uite astfel traim intr-un fals deplin. Ecranul ne aduce lumea aproape. Noi vedem lumea si avem senzatia ca ne vede si ea pe noi, in salon. Adica, ne face impresia ca informatia este biunivoca. Pâna acolo, incât personajele de pe ecran se insinueaza pe nesimtite in viata noastra, co-echipieri, chipurile, in trecerea noastra prin lume. Unica trecere.
Generatia careia ii apartin eu a fost marcata de anii dictaturii. Nu ne intâlneam niciodata doi români, in oricare colt de lume am fi fost noi, fara ca, in prima jumatate de ora, cum-necum, in converasatia noastra sa nu apara numele lui Ceausescu. Si se intâmpla acest lucru cu atâta insistenta, de parca am fi vorbit despre cel care tocmai ar fi trebuit sa ne bata la usa. Te intâlneai deci cu un prieten pe care nu-l mai vazusesi de ani, el emigrase pe un continent, tu pe altul, si discutati ce mai face Ceausescu in România. De parca el, Ceausescu, când se intâlnea cu neamurile sau cu prietenii lui tot asa ar fi discutat: „Ce-o mai fi facând oare Mitica ala fugit in America sau Stelica din Portugalia?“
Aceasta iluzie aberanta, de reciprocitate, ti-o induce in anii nostri televizorul. Facându-te sa crezi ca daca Bush apare la tine in salon, atunci când primeste el, esti si tu printre invitati. Sau daca tu esti epatat de rochia Michelei, se uita si ea la tine si-ti apreciaza fardul.
Lucrurile merg foarte departe. Mi s-a intâmplat sa trag cu urechea la ce-si spun intre ei oamenii pe terase in Grecia, la un pahar de bere pe malul marii. Si sa-i aud vorbind numai despre Iorgachi si despre Kostachi. Acestia nefiind vecinii lor de apartament, ci Papandreu si Karamanlis. De parca Iorgaki si Kostachi, la un pahar de ouzo, ar fi vorbit la fel cu prietenii lor, despre Dimitraki si despre Iannaki, cei cu patiseria si cu magazinul de peste din colt.
Dupa cum alataieri, mergând pe un bulevard dintr-un oras din Midi, i-am auzit pe francezi vorbind in bistrouri numai despre Sarkozy, despre Hollande si despre nepoata lui Le Pen, ultima aparuta pe firmament din clanul care se afirma in politica tarii. Este ca si când fata si mama aspirante la viitorul tarii, tot asta ar face când se intâlnesc intre ele. Si-ar povesti una alteia ce mai stiu despre Jean si clientii lui din Villeneuve sur Lot.
Televizorul introduce in relatia dintre omul politic si electorat o falsa familiaritate. Valoarea ei este zero. Pe cel care-ti apare in salon nu-l intereseaza soarta ta nici cât negru sub unghie. N-are cum. El este potopit de interesul pentru soarta lui. Si te trage pe tine pe sfoara cu ecranul, aparând seara de seara in mijlocul salonului tau. Asa ca nu va amagiti. Faptul ca stiti ce spun oamenii politici in public, cum isi privesc adversarul, cum duc mâna la gura atunci când tusesc, nu vi-i apropie prin nimic. Nici faptul ca nu lipsesc nici o zi de la intâlnirea de la jurnalul de actualitati. Uitati-va la ei! Sunt pe sticla. Ii vedeti. Nu va vad. Deci nu trageti nici o nadejde.