G.C. Maior, „Incertitudine. Gandire strategica si relatii internationale in secolul XXI“, RAO, 2009, Bucuresti
Cartea lui George Cristian Maior, „Incertitudine“, aparuta la editura RAO, este un eveniment care marcheaza intrarea României pe o harta a contributiilor stiintifice pe care, din pacate, tara noastra apare rar si în foarte putine domenii. Noua gândire privind arta strategiei include în ultimii ani tot mai multe distinctii si chiar trei Premii Nobel, toate obtinute prin contributii care leaga deciziile, conflictul si teoria jocurilor. Fie ca este vorba de conflicte militare sau de competitie economica, acest nou domeniu interdisciplinar al stiintelor sociale atrage atentia si mai ales este solicitat sa rezolve probleme practice. Lucrarea recenzata aici face parte din familia cartilor care deschid, într-o societate, piste noi de cercetare si reflectie, iar autorul se înscrie în galeria unor autori recenti care studiaza cu succes practica deciziei în conditii de haos si incertitudine, modelarea acestei decizii prin intermediul teoriei jocurilor, grup special de gânditori care au reînnoit gândirea strategica clasicizata prin Sun Tsu sau Clausewitz, mereu reînnnoita de cercetatori de la Pentagon, Rand Corporation sau Hudson Institut, Herman Kahn si altii.
George Cristian Maior este un fin epistemolog în momentul când plaseaza întregul demers sub metafora, operationalizata în concept, de incertitudine. De fapt, fara a avea accente agnostice, autorul considera ca nu putem gândi complexitatea lumii noastre daca pornim de la certitudini care au termen finit de garantie cognitiva. Fara a emite teorii în acest sens, autorul ne face o stralucita demonstratie în capitolul în care ne propune o incitanta dezbatere despre „Cum întelegem lumea internationala în care traim dupa 11 septembrie 2001“. Citându-l pe U. Beck, inventatorul sintagmei societatea riscului, care scria ca „în timp de transformare realitatea devine mobila din punct de vedere conceptual“, autorul considera ca 11 septembrie reprezinta tocmai un eveniment „transformational“, pentru o corecta (re)gândire a strategiei geopolitice si de securitate, fiind necesara luarea în considerare a tuturor valentelor create prin acest eveniment. În fond, 11 septembrie a demonstrat ca nu mai exista o singura ordine internationala, specifica teoriilor clasice asupra relatiilor internationale, ci se vorbeste despre lumi internationale, aflate într-o continua interactiune: pe de o parte, lumi ale caror valori sunt pacea, stabilitatea, echilibrul puterilor, care încearca sa promoveze anumite modele de legitimitate având în centru libertatea; pe de alta parte, lumi în care prevaleaza instabilitatea, violenta, insecuritatea, razboiul, care încearca sa interpreteze libertatea într-o maniera proprie ori sa-si gaseasca alte ancore culturale sau axiologice. Ca o rezultanta pentru aceste miscari de profunzime contextul în care se desfasoara toata aceasta repozitionare este dominat de globalizare, factor catalizator al relatiilor internationale întrucât constituie fondul interactiunii dintre aceste lumi; consecintele dinamicii globalizarii: progres sau violenta, care duce la destabilizarea ordinii internationale; noul actor al relatiilor internationale este „non-statul“.
O alta lectie aplicata de gândire strategica este cea legata de echilibrul puterii în era globalizarii si a modurilor în care, în diferite epoci, ia nastere un model/ metoda – asa cum o prezinta principalul exponent al realismului clasic, sorgintea filosofica a acestui principiu, Hans Morgenthau – „a unei politici internationale prudente, moderate, de bun- simt care ar trebui sa reprezinte ultima ambitie a statelor si a omului de stat care conduce si are în mâna destinele politicii externe si diplomatiei“ (G.C. Maior, op.cit. pag 29). El sustine ca se poate ajunge astfel la o formula capabila sa controleze ambitiile si propensiunea imanenta pentru dominatie a unitatilor individuale. Metafora atasata acestui principiu este cea folosita de istoricul englez William Camden, si anume un „cântar, o balanta“ si a „greutatilor de pe cântar“. Atunci când balanta este în stare de echilibru, exista pace, stabilitate în relatiile internationale. Atunci când ea este în dezechilibru sau se afla în proces de echilibrare, relatiile internationale sunt într-o dinamica turbulenta, care poate însemna razboi sau poate însemna o situatie de instabilitate în politica internationala pâna când echilibrul se formeaza. O contra perspectiva la principiul echilibrului puterii este abordarea presedintelui american Woodrow Wilson. Echilibrul puterii a fost echivalat cu competitia necontrolata pentru putere a statelor, cu razboiul care vine inevitabil pe acest fundal, cu cauzele ultime si adevarate ale conflictului. Pacea si stabilitatea internationala nu pot si nu trebuie sa fie efectul unui aranjament al unor calcule legate de distributia puterii, de aliante create pentru a configura si a mentine balante de putere. Dimpotriva, chiar aceste calcule artificiale au generat razboaie. Pentru Wilson pacea îsi are radacinile în democratia statelor, în principiul conform caruia „guvernele îsi deriva puterile juste din consimtamântul celor guvernati.
Concluzia lui George Cristian Maior este foarte clara: este nevoie sa regândim conceptul de balanta de putere pentru secolul XXI. Daca pe talerele balantei au fost pusi la început doar agenti statali, în contextul globalizarii agenti non-statali cum ar fi sefii unor multinationale financiare sau transnationale, precum si capii unor grupari teroriste au un impact uneori decisiv asupra politicilor statale. Astfel schemele mecanice ale balantei au acum o aplicabilitate limitata datorita imperativului de regândire a conceptului astfel încât acesta sa ia în calcul rolul actorilor non-statali, a obiectivelor atât ale vechilor, cât si ale noilor actori pe scena internationala, multitudinea de interese si de elemente de putere, statala si non-statala, care transforma peisajul geopolitic global.
Deosebit de inovativa este analiza lui Maior într-un capitol de reconstructie a instrumentelor conceptuale, ocazie cu care tânarul expert în analiza strategica analizeaza inflatia sufixului post, inflatia de post ce a impregnat masiv dezbaterile intelectuale privind politica si relatiile internationale; multe universitati au schimbat denumirea cursurilor de relatii internationale în „studii post-Razboi Rece“. Autorul aduce în analiza un analist american, la moda, controversat, dar incitant: Fareed Zakaria, care vorbeste de lumea postamericana, referindu-se la declinul imperiului american, completat de „cresterea restului“. (Europa, China, India, Brazilia). Zakaria afirma ca au existat trei „miscari tectonice“ în istoria relatiilor internationale: cresterea influentei Occidentului în secolul al XV-lea, consolidarea puterii Americii, transformarea acesteia în cea mai puternica natiune si „miscarea tectonica“ actuala, definita prin „rasaritul restului“, lumea post-americana. Conform lui F. Zakaria, lumea postamericana nu este o lume antiamericana, ci pur si simplu o lume care se bazeaza pe o noua ordine si în care puterea este redistribuita altor actori, asta deoarece „nici o putere statala (fie ea cea americana) nu are cum sa se ridice decisiv deasupra fortelor inexorabile ale globalizarii – economice, tehnologice, culturale si, în cele din urma, politice.
Ideea de incertitudine, ca metafora si concept integrator apare din urmatorul paradox: puterea care se formeaza este foarte mare, poate mai mare ca niciodata, dar la fel este si gradul de diseminare a ei. Astfel, în ciuda faptului ca actorii pot accesa cu usurinta puterea, nici un actor nu poate detine o asemenea cantitate de putere, încât sa ajunga la situatia de dominatie absoluta, chiar si pentru un scurt timp. În fine, autorul american este de parere ca o astfel de situatie duce la foarte multa incertitudine, stare care, de altfel, caracterizeaza tot mai mult secolul XXI. Într-o asemenea lume „puterea absoluta este, mai mult ca niciodata, o iluzie.“ Incertitudinea nu mai este o eticheta, ci tinde sa devina tot mai mult un concept operational, cel putin prin perspectiva tendintelor prospective de descoperire a unor „incertitudini – cheie“.
Autorul îi opune conceptului „Post-istorie“ utilizat de Fukuyama perspectiva lui Branco Dimitrievici, care percepe post-istoria ca fiind timpul de dupa istorie, un timp al perspectivelor multiple, o situatie ce presupune criterii individuale, deschise si flexibile, un timp al coexistentei unor valori diferite si adesea contradictorii, un spatiu în care noutatea se manifesta în domeniul meta-materialului. Redefinirea istoriei facuta de Branco Dimitrievici ca si câmp multilogic fara adevar final este asumata cu curaj de Maior si adoptata ca orizont epistemic pe care se bazeaza, în fond, întreaga lucrare.
Fost artizan al negocierilor si pregatirilor armatei române pentru integrarea in NATO, Maior face dovada ca, în lumea de astazi, strategia nu e doar militara, ci este necesara o alianta între teoreticieni si practicieni, situatie în care, uneori, teoreticienii ajung sa faca lucruri practice. Autorul ne demonstreaza ca, în fata noilor amenintari, trebuie deschise santiere strategice – ca este urgenta trecerea de la a spune, la a face. În noile razboaie, în care cunoasterea este o arma tot mai importanta, academicienii se intersecteaza cu practicienii. Intelectualii apararii nationale sunt în fond noii soldati.
De unde vine aceasta necesitate de a schimba logica pregatirii strategiei de aparare nationala? Este vorba de doua concepte cheie pe care G. C. Maior le aduce ca suport pentru întreaga sa constructie, concepte rezultate din analizele cele mai noi ale stiintelor sociale: statul-retea si non-statul.
Statul-retea. Citându-l pe Ulrich Beck care propune ca acele concepte care fundamenteaza societatea moderna (casa, familia, clasa, statul, economia, politica) sa fie regândite din perspectiva cosmopolitanismului metodologic, Maior arata ca trebuie gasita o modalitate de explicare a legaturii dintre forma traditionala a relatiilor internationale (bazate pe stat si teritoriu) si noile forme ale acestor relatii, aparute în urma procesului de globalizare. Este propus conceptul explicativ de stat-retea, elaborat de Manuel Castells. Castells considera ca aceasta este forma finala în care ajung statele supuse schimbarilor de structura si rol“ (…), reteaua fiind înteleasa în sensul unui set de noduri (centre, dupa unii) care genereaza „o structura complexa de comunicare, construita în jurul unui set de obiective care îi asigura simultan unitatea de scop si adaptabilitatea la mediul în care opereaza.“
Non-statul. În contexul actual, conform autorului, non-statul, definit drept „o entitate indefinita politic si strategic, lipsita de atributele nominale si structurale ale statalitatii (inclusiv de teritoriu)“, devine o problema majora pentru relatiile internationale. Un exemplu în acest sens este atacul Al-Qaeda asupra Statelor Unite ale Americii. Robert Cooper utilizeaza urmatoarea sintagma pentru a descrie situatia: „Non-statul ataca acum Statul“. O astfel de grupare non-statala a reusit sa creeze schimbari fundamentale în dinamica relatiilor internationale si sa provoace doua razboaie în Afghanistan si Irak. Non-statul este populat de „noul inamic“, cu forme amorfe si imprecise, cu o viteza, mobilitate si putere „lichida“, care nu ocupa un areal geografic determinat, fara centre de greutate, fara cai comerciale care pot fi interzise, fiind astfel dificil de reperat si anihilat prin mecanismele defensive obisnuite ale statelor nationale (inclusiv NATO s-a vazut nevoita sa se reorganizeze în fata acestui nou actor).
Maior fixeaza deosebit de expresiv si apasat schimbarea de paradigma: Daca în paradigma clasica, urmarirea obtinerii hegemoniei, echilibrul ulterior de putere – ambele apanaje ale statelor puternice, bine înarmate si stabile – erau sursele principale de conflict, în paradigma post-moderna, statele slabe, sarace, fara forta de decizie în plan international, sunt cele care constituie amenintari latente sau directe la adresa securitatii globale.
Ce se poate face pentru contracararea acestui efect?
G.C. Maior vorbeste despre doua solutii pragmatice, cumulative sau noncumulative: statele slabe sunt ajutate sa-si depaseasca aceasta conditie pentru a putea controla fenomenele care se petrec pe propriul teritoriu si/sau este necesara o interventie din exterior în restructurarea învelisului suveranitatii pentru anihilarea activitatilor ilicite ale organizatiilor adapostite pe teritoriul lor (de exemplu interventia SUA în Afghanistan, Irak).
Ca si lucrarile precedente, cartea pe care o scrie Maior este vie, traieste, este parca mai tare ca un roman politist: are în sine toate razboaiele. Este vie si pentru ca are o tinta: lupta cu stereotipurile gândirii statice si ideologiile care abunda înca în analiza relatiilor internationale si conflictelor armate, lucrarea „Incertitudine…“ fiind un manifest pentru gândire realista – post-haos.
As intui aici si o puternica afirmare a schimbarii unor paradigme cognitive: „odata cu aceasta modernitate fluida, oamenii sunt în situatia de a gestiona identitati multiple, iar aceasta activeaza tipare de atitudine sau comportament imprevizibile. De unde incertitudinea fata de viitor, nu doar ca metafora integratoare, dar si ca principiu epistemologic mobilizator de resurse creative si inovative. Noii soldati ai apararii statelor vor trebui sa fie experti în istorie, sociologie, cultura si sa manifeste empatie si întelegere culturala, sa fie în acelasi timp agenti ai socializarii, dar si fermenti ai schimbarii controlate. Noul razboi este unul cognitiv, un razboi al mintilor, dar si unul al sufletelor“.
Autorul însusi este prototipul unui asemenea soldat universal, inclusiv prin modul în care pune întreaga lucrare sub semnul metaforei labirintului, preferata de Borges, metafora însotita de motto-ul drag lui G. C. Maior dupa care Ratiunea (cu R mare) nu va înceta sa viseze la un plan al Labirintului.