O călătorie recentă m-a purtat, pe la jumătatea lunii februarie, în Grecia. Dar nu într-o Grecie a afişelor de turism, ci într-o Grecie mai puţin ştiută şi aproape deloc colindată. Vreme de douăsprezece zile, am fost nomad prin satele vlahilor de la Pind, într-o călătorie de cercetare. M-a însoţit un prieten de la New York, cu îndepărtate origini ardelene, dar născut şi trăit în America, fapt care a lăsat tot timpul loc unei foarte interesante, duble perspective asupra a ceea ce am întâlnit acolo. Antropolgia s-a oprit de altfel destul de mult asupra modului în care oameni formaţi în culturi diferite observă, studiind aceeaşi realitate în cercetările de teren, lucruri diferite.
M-au interesat în această călătorie mai ales pieţele satelor aromâne şi felul în care ele reflectă un anume tip de viaţă de comunitate. Aflate la înălţimi mari, agăţate de versanţi abrupţi de munte, satele acestea nu seamănă cu cele de la nord de Dunăre. Sunt printre cele mai pitoreşti din Grecia, şi nu doar din Grecia, ci din întreaga Europă. Nimfeio, Neveasca pe armâneşte, din prefectura Florina, a fost de alminteri decretat de curând cel mai frumos sat tradiţional al continentului. Dar astfel de nominalizări ţin de turism şi, din fericire, turismul nu a câştigat încă în acest colţ de Grecie prea mult teren. Harta satelor aromâne seamănă cu cea a satelor mediteraneene. Au un plan bine gândit, care reflectă o viaţă de comunitate clar organizată, nimic nu e construit la voia întâmplării. Străzile, pietruite, pe care uneori, ca la Syrrako sau Kalarrytes, maşina nu poate pătrunde din cauza îngustimii, duc toate către o piaţă centrală, largă, pavată cu piatră din munte, numită, ca în greacă, platia. În jurul ei se află tot ce e important pentru sat. Biserica, şcoala şi cafenelele, unde se desfăşoară mare parte din viaţa comunităţii. De remarcat, de altfel, că satele aromâne, înstărite, rareori au o singură biserică. Pot fi cinci sau şi mai multe, la o populaţie de câteva sute de locuitori, dovadă a prosperităţii pe care aşezările au cunoscut-o în veacurile trecute. În mijlocul pieţei e un pom, cel mai adesea foarte bătrân, care domină prin poziţia centrală şi măreţie. De obicei, un platan. Legenda spune că păstorii aromâni plantau aceşti pomi în peregrinările lor sezoniere cu turmele acolo unde voiau să întemeieze un sat. Dacă pomului îi mergea bine ani la rând, acolo era întemeiat satul, iar pomul devenea centrul aşezării. Era o modalitate de a testa voinţa divină, de a afla dacă locul e bun sau rău, dacă viaţa viitoare a satului va curge cum trebuie în acel loc şi va fi ferită de rele, pentru că locurile nu sunt neutre, cum am spune noi azi, ci încărcate de un spirit al lor, care aduce nenoroc sau, din contră, fericire şi belşug. Eliade – şi, evident, nu e singurul – vorbeşte pe larg despre semnificaţiile arborelui cosmic, despre legătura mistică dintre cer şi pământ pe care o presupune acest simbol, ca de altfel şi despre practicile prin care oamenii culturilor arhaice testau calitatea unui loc. Astfel de cutume şi legendele care le reflectă sunt atestate peste tot în Europa veche, ele ţin sistemul de gândire al culturii populare, dar nicăieri pe cuprinsul continentului nu se mai păstrează până astăzi, atât de coerent, dovada acestor practici vechi de întemeiere a localităţilor, ca în aşezările aromâne din Pind. Pentru că toate satele din Vlahohoria, cum numesc grecii aşezările locuite de aromâni, şi toate cele 45 de sate din Zagori păstrează, fără excepţie, acest detaliu „arhitectonic”, pomul care e inima aşezării şi în jurul căruia e construit satul. Grecia a inventat agora, dar nu agora e cel mai vechi tip de piaţă. Acolo unde arhitectura spaţiului construit continuă natura, într-o gândire pe care, pentru a o înţelege, trebuie să cobori la rădăcinile unui alt tip de a concepe spaţiul şi timpul, acolo trebuie căutată cea mai veche formă de piaţă din lume.
De altfel, la Iliohori, Dobrinovo, sat aromân din Zagori de răsărit, se află unul dintre cei mai bătrâni pomi din Grecia. Are o circumferinţă de 11 metri, crengile ajung până la treizeci şi cinci de metri. Sub el se desfăşura viaţa întreagă a comunităţii, acolo se adunau cogeabaşii, acolo se ţineau sărbătorile, acolo se întâmpla totul.
Dar nu despre pieţe şi pomi vreau să vorbesc aici. Şi nici despre oamenii foarte interesanţi pe care i-am întâlnit în călătorie. Vă propun un traseu, mai puţin cunoscut, unde puteţi auzi şi înţelege – e drept, doar în parte – o limbă arhaică, singura limbă nescrisă a Europei, transmisă numai pe cale orală secole de-a rândul. Vă veţi întoarce din Pind cu bucuria unor peisaje extraordinare, dar şi cu sentimentul unei călătorii în timp.
Aspropotamos
Di undi hiţi? ne întreabă bărbatul. Ditu Rumânie şi ditu Americă, răspundem noi, în puţinele cuvinte pe care le ştiam deja, din cărţi, în grai armânesc. Încercaserãm mai întâi în engleză şi a dat din cap că nu pricepe. Apoi am întrebat: Vlahika? Armâneşte? Him fraţi! zice, deodată, bucuros şi uimit, celălalt bărbat, deşi înţelege că suntem români, nu armâni. Cum e drumul la Haliki? Nu pare să desluşească tot, aşa că încerc altfel: Cum îi calea? Îi neauă multă, vine răspunsul prompt, odată cu îndemnul de a nu merge mai departe. Şi cei doi se sfătuiesc între ei asupra drumului, în greacă, semn că le e mai uşor să vorbească aşa între ei şi că limba aceasta veche, deşi o ştiu, nu prea o mai folosesc. Eram la Kastania, unul dintre primele sate de pe valea râului Aspropotamos, Râul Alb, deja în munţii Pindului. Şi nu am ascultat îndemnul, am mers mai departe, cu gândul de a ajunge în aceeaşi seară, tăind muntele pe un drum neumblat, până la Metsovo, astăzi staţiune de munte şi capitala neoficială a vlahilor din Grecia.
Imediat în spatele celebrelor mănăstiri de la Meteore, începe o zonă unde turismul nu a pătruns şi unde prezenţa a doi străini, în miez de februarie, stârnea uimire. Valea râului Aspropotamos e cel mai izolat colţ al Greciei. Lasând în urmă Kalambaka, treci un pod, peste poeticul râu Pinios, şi pătrunzi într-o zonă care nu mai seamănă cu Grecia ştiută. Munţii nu sunt sterpi, din contră, amintesc de abundenţa forestieră a Carpaţilor, pe care o şi întrec, peisajul e surprinzător, la fiecare colţ de drum perspectiva se schimbă, ochiul e mereu uimit de variaţia şi frumuseţea peisajului. De aici încolo se înşiră doar sate, rare, toate armâneşti. Peste iarnă nu sunt locuite decât de doi, trei, maximum zece oameni, dar vara locuitorii revin, din locuinţele lor de la oraş, în satele de origine. E un reflex al vechii vieţi transhumante, chiar dacă astăzi copiii foştilor picurari sunt oameni cu afaceri prospere la Salonic sau Trikala. Ne-am ales special momentul vizitei, ştiind acest lucru. Există un profil al oamenilor care rămân, în timp ce alţii pleacă. Pe aceştia voiam să-i cunoaştem. Şi nu e neapărat lucru uşor când vii din România, pentru că mulţi dintre aromânii greci resping apropierea de România.
De la Murgani până la Haliki, drumul străbate păduri şi apoi creste golaşe, când te apropii de 2.000 de metri altitudine. Nu întâlneşti o maşină zeci de kilometri la rând. Drumurile sunt totuşi bune şi curăţate, în ciuda zăpezii abundente căzute de curând. Peisajul combină straniu trei anotimpuri. E zăpadă pe vârfuri, străluceşte puternic în soare, dar, la poale, pomii păstrează pe ei tot frunzişul uscat, de parcă ar fi toamnă. Iar sub copaci se întind covoare uluitoare de ghiocei şi spânz. E deja primăvară. Sunt 18 grade şi suntem în tricou, dar când urcăm către Chiatra brasta (Chiatra, aşa e şi pe hartă, şi destule vârfuri poartă în Pind numele chiatra…), punctul cel mai înalt, temperatura scade brusc şi ceaţa nu lasă să se vadă decât conturul copacilor. Îmi amintesc comentariul colegului meu american: drumul ăsta seamnă cu povestea aromânilor, pierdută în ceaţa istoriei. Dar sus, la Chiatra brasta, e soare şi vizibilitate maximă, privirea cuprinde până departe, peste întreaga câmpie a Thesaliei, până la vârfurile muntelui Olimp, înzăpezite şi incredibil de roz în bătaia soarelui de amiază. Coborâm apoi brusc şi în mai puţin de 15 de minute suntem iarăşi în plină primăvară, la biserica medievală de la Doliana, cea cu 13 turle. De aici ne îndreptăm către Krania, Cornu pe aromâneşte, unde singurul locuitor pare a fi bătrânul Zacharias, proprietarul frumoasei taverne La Cornu, unde aflăm, prin încercări succesive, că la brânză, pe vlăheşte, se zice caşu. O paranteză aici: găseşti în satele vlahe mici hoteluri şi taverne cu nume care te fac să crezi că eşti… acasă. Unele, în grafie latină, altele, cu caractere greceşti. Sună aşa: La munte, La moară, Casa caldă, La casa di lemnu, La codru, La noi. Lăsăm în urmă alte sate nelocuite pe timp de iarnă, cu pieţe frumoase, şi ajungem la Anthusa, Lipiniţa, unde doar pe un coş iese fum. Frumoasă şi mare plateia cu platani a Lipiniţei, unde la intrare e o inscripţie, prima bilingvă de până aici, din care putem citi doar ce scrie sus: Ghini vini, oaspe! În graiul de aici, oaspe nu e oaspete, ci prieten. Aşa cum verbul a fugi, pe care îl distingi clar, nu înseamnă a fugi, ci doar a pleca, în grai armânesc.
Ultimul popas e la Haliki, cel mai înalt sat din Aspropotamos, unde norocul ne salvează, pentru că e seară deja, ninge abundent şi nu mai putem înainta pe drumul astupat de zăpadă. Dintre cei câţiva locuitori ai satului, unul e un personaj de-a dreptul pitoresc, Iorgos, grec pontic, care nu s-a simţit acasă la Atena şi a venit cu soţia în satul de origine al mamei ei, pentru a deschide o cabană şi a încerca să înveţe limba locului, despre care, ne anunţă, seamănă cu româna. Aşa că avem unde dormi. Petrecem o searã de film englez, într-o izolare minunată, cu zăpadă afară şi şemineu în cameră, ceai pe sobă, rachi în pahare, în compania târzie a lui Iorgos, a unui medic grec, hâtru, venit de la Atena pentru vânătoare, şi a locuitorului singurei case cu fum pe horn de la Lipiniţa, gonac şi responsabil de curăţatul drumurilor dintre sate. Îl cheamă Ianis, e vlah, are doar puţin peste doi metri înălţime, nu se teme de urs şi ne înţelegem de minune. A doua zi încercăm să trecem muntele spre Metsovo, dar şoseaua urcă la peste 2.000 de metri, peste noapte a nins, e complet acoperită, aşa că facem cale întoarsă prin toate satele deja ştiute şi o luăm către Metsovo pe autostrada care taie muntele în paralel, încheiată de curând, în 2008.
Aminciu
Metsovo, după slujba de duminică. Aminciu, pe armâneşte. Sat mare, cel mai mare, grecii îl socotesc oraş, singurul turistic din toată zona. La început ne-a dezamăgit. Frumos – e cea mai cunoscută staţiune de munte din Grecia, dar prea la vedere, iar noi ne obişnuiserãm deja cu satele ascunse din Aspropotamos, unde ai impresia că eşti primul străin sosit vreodată acolo.
Ne-am revizuit apoi părerea despre Metsovo.
Bătânele, la slujbă, poartă costum popular. Neclar dacă pentru turişti sau dacă aşa au apucat. De fapt, turişti nu sunt, cel puţin acum, doar un cuplu bine şi în vârstă din Israel, şi eu, cu aparatul foto, care nu par deloc turist – mi-au spus-o şi evreii şi mi-a picat bine că mi-au spus-o. De vorbă, stau mult cei de la Aminciu după ce spargi ghiaţa, dar ghiaţa nu o spargi neapărat uşor. Gheaţă e glisă, pe armâneşte. Di undi hiţi?, întreabă alt Iorgos, bine îmbrăcat, cu ţinută ce impune, în vârstă. Şi urmează o întreagă poveste. Cea mai simpatică, dintre toate, e Lefteria, bunica de 84 de ani a Spiridulei, cea cu fărmăchie la Ianina, care a trebuit să facă şase ani de şcoală ca să îşi poată deschide fărmăchie. Şase ani!, tot repetă Lefteria. Bătrâna, la poză, îşi pune mâinile în şolduri şi zice fără urmă de îndoială: MUŞATĂ! Adică frumoasă! Acu’ ce să zic, e frumoasă în felul ei bătrâna… Două zile mai târziu suntem la masă la restaurantul familiei ei şi învăţăm cum se zice cartof. Durdufă. La feta grasă tot durdufă îi zice. Şi ghinghiţă învăţam. Restul sunt la fel cuvintele. Tot ună soi. Voi cum ziţeţi? Apă? Apă ziţem şî noi! Carne? Carne ziţem şî noi! De fapt, nu înţelegem tot. Româna e prea modernă, limba picurarilor de la Pind prea veche. Bună calea! De la Metsovo plecăm spre Valia Kalda, o minune de rezervaţie naturală, printre cele mai puţin vizitate din Europa, cel mai sudic avanpost al urşilor bruni, unde sunt presărate câteva sate aromâne. Ameru, Doliani, Tristeno, Flamburari, Băiasa, Perivoli. Pieţe cu pomi bătrâni, biserici vechi, poduri de piatră din epoca otomană, o moară de apă la Tristeno, o tavernă care se cheamă La punti, lângă un pod splendid arcuit de pe la 1780, la Băiasa. Seara se încheie la Avdela, satul fraţilor Manaki, pionerii cinematografiei balcanice, şi al familiei de filologi Papahagi. Pe paznicul de azi al satului îl cheamă, de altfel, tot Papahagi. La intrare în tavernă (singurul loc unde se vedea lumină) ne întâmpină, pentru a ne apăra de câine, o doamnă bine (profesor la Universitatea din Atena, aveam să aflăm). Salutăm, aşa cum deja ştiam că se salută: Ghini ti aflai! Ne întreabă de unde suntem şi, când află, izbucneşte în râs. Aici se zice, ne spune ea, Bine te-am găsit! La Avdela a fost, până în anii ’40, şcoală românească, aşa cum a fost şi în alte sate de aici.
Kalarrytes şi Syrrako
Kalarrytes şi Syrrako, Călari şi Seracu, pe vlahika. Altă înfăţişare, altfel de arhitectură. Aduc cu micile oraşe medievale din Apusul Europei. Sunt mai la sud, în Tzumerka, cocoţate pe vârf de munte, într-o izolare naturală extremă, care te face să te întrebi cum de au putut fi construite atât de solid şi cum de casele sunt aşa de mari. Stau faţă în faţă pe doi versanţi opuşi. De sub Kalarrytes izvorăsc două cascade. Dacă le vezi într-o fotografie, ai impresia că cele două sate sunt despărţite de un drum de un kilometru. Între ele e însă o vale foarte adâncă, străbătută de un râu, aşa că fie o iei la pas câteva ore prin albia râului, fie trebuie să ocoleşti aproape 20 de kilometri cu maşina, trecând pe la mănăstirea vlahă de la Kipina, a cărei biserică se continuă cu o peşteră naturală, lungă de 20 de kilometri.
Kalarrytes e atestat de pe la anul o mie, când e locuit tot de vlahi. De notat că la nord de Dunăre nu există nici un sat atestat atât de timpuriu în istorie. Prosperitatea celor două a fost, în istorie, mare. Aveau relaţii comerciale cu Veneţia, la Syrrako s-au ţesut cape pentru armata lui Napoleon, la Kallarites au existat ateliere de făcut bijuterii din aur şi argint. Au ars de câteva ori în istorie, au fost mereu refăcute. Nimeni nu locuia peste iarnă la Syrrako, dar am aflat că unele familii se chemă Djuvara. La întoarcere, domnul Neagu Djuvara mi-a povestit că cea mai veche atestare a numelui sãu e din veacul al XV-lea, când o văduvă Djuvara apare în recensămintele otomane…
La Kalarrytes l-am cunoscut pe Napoleon, cu una dintre cele mai frumoase taverne din câte am văzut vreodată. Mare specialist la Atena în IT, s-a retras aici la moartea tatălui, care pe vremuri fusese meşter de papuci ce ajungeau în Italia, având o mică tavernă deasupra atelierului şi camere de închiriat, pentru completarea afacerii. La Kalarrytes, peste iarnă, mai locuiesc Monica, Tănase, meşterul care acoperă case cu piatră, bătrâna Irina, de 85 de ani, care creşte vreo 40 de pisici, şi şase fraţi care cântă la vioară şi care au măgari pentru cărat orice în sat, căci maşinile nu intră pe străzile înguste. Napoleon ne-a cântat în vlahicã despre un munte nalt, o fecioară şi o soacră rea. La Kalarrytes mi-a plăcut mult şi vreau să revin şi în vară, când satul se umple de lume veselă, după cum spune Napoleon.
Zagori
E un ţinut foarte frumos cu 45 de sate, spre graniţa cu Albania, al cărui nume vine din slavă – za goro – şi înseamnă dincolo de munte. Aici se află cheile râului Vikos, intrate în cartea recordurilor drept cel mai adânc canion din lume, pentru că pereţii lui ajung la un kilometru înălţime. Sălbăticia e la ea acasă, aşa că nu era deloc ciudat că vulpile ne tăiau des calea maşinii.
Până nu demult, în anii ’80, Zagori a suferit de o izolare extremă, nu existau şosele, ci o reţea de cărări pietruite, săpate în munte, care făceau legătura între sate. Şi multe, foarte multe poduri de piatră, adevărate bijuterii arhitecturale, arcuite peste râuri. Izolarea a însemnat însă în istorie şi protecţie faţă de stăpânii otomani şi aceasta se vede în prosperitatea pe care o denotă arhitectura impozantă a clădirilor. Satele din răsărit sunt şi astăzi locuite de aromâni. Altele, probabil toate, dovadă unele nume vechi, au fost locuite de vlahi până în veacul al XVIII-lea, când au fost grecizate de călugărul Cosma, care a propovăduit că doar greaca e limba lui Dumnezeu şi orice altă limbă e limba diavolului. S-a dezvoltat pe vremuri în aceste sate, pe lângă meşteşuguri şi păstorit, şi o meserie specială, cea a medicilor caloiatri, care vindecau boli de tot felul cu plante culese din canion şi care pe la fine de secol XIX şi-au deschis farmacii până departe, la Alexandria, Bucureşti sau Odesa.
Pentru că în Zagori totul e foarte frumos şi sălbatic, de vreo zece ani a pătruns, nu încă agresiv, turismul. Am locuit în hotelul de la Monodendri, construit cu fonduri europene, al unor fraţi saracaţani – populaţie nomadă până de curând, pastorală ca şi aromânii, dar vorbind o greacă arhaică, despre care grecii spun că ar fi chiar greaca lui Homer. Un hotel modern şi dichist. La 11 seara fraţii ne-au întrebat dacă pot lipsi puţin, because, you know, we have two jobs. Our hotel is a family business, but we have also another family job. Engleza era îngrijită, serviciul foarte bun, hotelul civilizat, aşa că nu aveam de ce să ne supărăm, fraţii au urcat în munte să-şi ajute tatăl şi bunicul la mulsul celor 500 de oi, proprietate de familie. De la Monodendri am pornit, prin Viţa, Şopoţeli şi Tsepelovo, către Iliohori şi Vrisohori, unde şi azi se vorbeşete vlaha. De acolo, la Coniţa, pe vremuri târg de cai, cum îi spune şi numele slav, astăzi reşedinţa de iarnă a mai multor aromâni din satele din Pindul de nord. Şi, mai departe, gonind, către Salonic, cu un traseu din care, în douăsprezece zile, nu făcuserãm decât jumătate, faţă de planul iniţial, care cuprindea şi Samarina, cel mai înalt sat din Grecia şi din Peninsula Balcanică, şi Breaza, şi satele de pe malurile lacului Prespa, şi satele din Gramos, toate aromâneşti…