Carlos Drummond de Andrade, Masina lumii si alte poeme, traducere din portugheza de Dinu Flamând, Editura Humanitas, 2012
Trebuie sa remarcam de la început calitatile excelente ale acestei aparitii editoriale – tehnoredactarea, grafica, erata (pe care de multa vreme nu am mai întâlnit-o într-o carte), formatul absolut profesional al acestei antologii aparute la Editura Humanitas în colectia de poezie coordonata de poeta Denisa Comanescu, careia îi aducem pe aceasta cale un omagiu (rasfrânt, fireste, asupra întregii echipe care a facut posibila aparitia cartii), atât pentru calitatile enumerate mai sus, cât si pentru deschiderea inspirata a unei asemenea colectii în cadrul acestei edituri.
Nu este usor sa faci o antologie a unui mare poet. Alegerea poemelor urmeaza logica unei subiectivitati, care, printre altele, trebuie mereu sa se „plieze“ si unor cerinte temporale. Selectia operata de Dinu Flamând ne ofera, de aceea, într-un evantai graitor, creatii semnificative din opera lui Carlos Drummond de Andrade în maniera diacronica, încercând astfel sa înlature pe cât se poate subiectivitatea preferentiala, lucru care reiese si din excelenta sa prezentare introductiva în universul andradian prin punctarea focarelor obsesive, însa si prin raportarea poetului la marile culturi ale lumii.
Marturisesc ca l-am citit în întregime pe acest poet brazilian relativ târziu, la începutul anilor ’90, si anume într-o editie a lui în portugheza gãsitã în casa unui prieten poet din nordul Germaniei, care era si specialist în portugheza si care era, ca si mine de altfel, un mare admirator al lui Pessoa si Herberto Helder. Citindu-i poemele, am avut atunci impresia ca este un poet al generatiei anilor optzeci-nouazeci, si nu un poet nascut în anul 1902; aceasta, însa, la o lectura fugara, oarecum „hulpava“, si nu una a aprofundarii prin relectura, fenomen clamat de bogatia teritoriilor investigate de poet.
Reluând lectura, savurându-l à loisir am descoperit, dincolo de puzderia imaginilor, o structura subterana aproape geometrizata, care pare sa tina atât de rigoarea intelectuala a lui Drummond, cât si de ghesul tainic de-a oferi, de a-si „darui“ textele lumii, lucru care presupune o „retinere“ – prin insinuarea aproape autonoma a unei anume „prudente“ –, o retinere, asadar, a combustiei poetice tinzând mereu la o revarsare aparent entropica prin bogatia coplesitoare a resimtirii, însa si cerinta sfioasa a decantarii unui dar, a unei oferiri si deschideri ce-si revendica elaborarea finala.
De altfel, în atât de inspirata tiparire pe coperta interioara a volumului apare o marturisire extraordinara a acestui poet, pe care nu ne putem abtine a nu o reda aici la rândul nostru, date fiind esentialitatea ei, valabilitatea ei universala: „Cu fiecare zi ce trece, ma conving tot mai mult ca deseurile vietii sunt iubirea pe care nu o daruim, puterea de care nu ne folosim, prudenta egoista, care nu vrea sa riste nimic si din cauza careia, încercând sa evitam suferinta, ne pierdem de asemenea si fericirea“.
Drummond de Andrade este poetul constient de faptul ca la începutul fiecarei faptuiri, oricât de marunte ar fi ea, se afla emotia. Emotia care cuprinde în mare doua compartimente: teama si iubirea, care par a se exclude reciproc: unde e teama nu e iubire, unde e iubire dispare teama. Drummond are însa marea calitate de a uni emotia cu gândul, cu intelectul, logosul, ca din aceasta uniune, în retorta inimii, sa rezulte vibratia unei sentiment. El pare sa stie cu certitudine ca orice poem mare, si implicit efectul trezit de el în cititor, are/ îi provoaca acestuia o anume vibratie launtrica pe masura, tot atât de detectabila azi gratie aparatelor electronice de mare finete, pe cât de „palpabil“ este orice lucru din jurul nostru.
În consecinta, Poetul este cel care vibreaza si care încearca sa dea mai departe, sa daruiasca aceasta vibratie, sa molipseasca, sa contamineze cu ea un posibil lector printr-un text adecvat; acest lucru fiind însa si travaliul cel mai greu. El deosebeste versificatorul, poetul de duzina, de marele poet. Poemul, odata terminat… si tiparit, are o anume vibratie, o anume grafica a lui unica, aidoma piliturii de fier în jurul unui magnet. Travaliul acesta dificil îl apropie pe Drummond de acea decantare continua a poemelor lui de toate modelele, de toate artificializarile (oricât de „sublime“ ar fi ele), de multele capcane ale livrescului, în fine, de tentatiile unei maniere.
Lumea noastra este o lume a semnelor, care în fiecare secventa individuala perceputa încearca a dialoga, a comunica – a intra în rezonanta – cu launtrul nostru hibernând. Fiecare lucru are propria vibratie, asadar si fiecare om (si în acelasi timp si senzorul de preluare a altor vibratii, ce difera individual, fireste). Fiecare cuvânt îsi are propria vibratie. Lumea vie, ca o uriasa carte ce-si asteapta lectorul. Astfel, în fiecare poezie ce merita acest nume, transpare un ritm înscriind o grafica anume, decantând o anume geometrie arhetipala. O retraire la diverse niveluri temporale si istorice a acelorasi rezonante arhetipale. O arta are prezent (si nu un viitor, cum adesea se afirma), doar daca reuseste o re-integrare a spiritului (invocat în trecut dintr-un afara), din propriul for adânc/ launtric.
Cuvântul constituie prin el însusi un univers: „sub pielea cuvintelor exista cifruri si coduri“ („Floarea si Greata“, subl. n., p. 55). Asta nu înseamna ca Andrade le „zeifica“ oprindu-se la un elogiu formal, ci el – mai ales prin însasi conformatia lui în care se întâlneste o puritate funciara, în sensul minunarii, cu rigoarea logosului, lucru extrem de rar – se considera în mod firesc partenerul lor în acest joc, când tragic, când ironic, când saltaret jovial, când grotesc; asemenea cuvintelor (ele însele rezultatul unui minunat anonimat al celui mai înalt act poetic), Drummond se lasa purtat în jocul acesta brownian al lumii. Rigoarea, seductia structurarii, spre a întinde punti printre altele, determina acel soi de „indiferenta“ care nu trebuie nicicum confundata cu nepasarea, dimpotriva, e oarecum astfel de parca te-ai retine îndelunga vreme în fata corpului care se oferã al femeii iubite, tocmai ca actul sa poata fi gustat total, deplin si cu fiecare fibra a fiintei: „înainte de toate mereu fidela indiferenta/ însa bine dozata, ca sa sustin viata“ („Aspiratie“, p. 104, subl. n.).
Toate acestea presupun un lung travaliu launtric anterior, care îl apropie pe Drummond de unele afirmatii, aparent paradoxale, ale mondo-urilor ori koan-ului zen: „singurul posibil e Dumnezeu/ singurul imposibil e Dumnezeu“ („Singura“, p. 151). Impactul dintre o latenta, dar decisiva configurare (având la baza mereu o juvenila combustie emotionala, nealterata de nimic în lunga lui viata, însa care îl apropie treptat de un soi de philosophia perennis), cu mentinerea mereu vie a curiozitatii, prospetimii si-a reactiei spontane fata de Clipa, fata de lumea prezenta în toate convulsiile ei, îl mentine atât de viu, de modern, conferindu-i acea atât de jinduita perenitate.
„Poezia e incomunicabila“ („Secret“, p. 37), afirma Andrade, continuând, însa, de îndata: „ramâi anapoda în coltul tau/ nu iubi“ (subl. n., excelent aici termenul gasit de Dinu Flamând, spre a reda o noua fateta a acelui „gauche“ plurisemantic, explicat de el în nota de subsol a poemului „Poem cu sapte fete,“ p. 25), un termen cu multiple sugestii si valente în portugheza: de la stângaci, picaresc, dezmostenit, fara calitati, pâna, poate, la acea sintagma de acum consacrata la noi, „un mare om de nimic“…
Se configureaza, astfel, la Drummond, de la început, o lenta, dar decisa nevoie a unui numitor comun al realitatii, traversând Enigma, înfrânt mereu de aceasta din urma, sedus din nou de ea cu iluzia unei priceperi, a unei posibile întelegeri, ca de îndata sa-l uimeasca cu o noua fateta paradoxala.
Astfel, celebrul si contestatul poem „În mijlocul drumului“ (p. 27), remarcat cu finete, pe larg si sub multiplele lui valente de Dinu Flamând în introducerea lui critica, al carui efect reluat în poemul „Enigma“ (p. 100), este reîmprospatat de ipostaza definitiei poetului din „Dezlegarea poetului“ (p. 154): „El trece la straniul statut/ de zeu sau de secunda pasargada/ unde nu adie nici întrebarea/ nici tema despre/ nici ipoteza în legatura cu“), pare sa devina zen-koan-ul poetului:
„În mijlocul drumului era o piatra
Era o piatra în mijlocul drumului
era o piatra
în mijlocul drumului era o piatra.
Niciodata nu voi uita acest eveniment
Din viata retinelor mele atât de obosite.
Niciodata nu voi uita ca în mijlocul drumului
era o piatra
era o piatra în mijlocul drumului
în mijlocul drumului era o piatra.“
Tematica acestui poem va spori obsesiv, mai mult ori mai putin sombrata, pe parcursul întregii lui creatii, dezvaluind rar, dar decisiv, starea unui iluminat. Dinspre acest poem, care instituie o subtil gingasa atitudine în fata poeziei si implicit a lumii, pare sa se rasfire întreaga creatie drummondiana („Cautarea poeziei“, p. 52):
„Patrunde surd în regatul cuvintelor.
Acolo sunt poemele ce asteapta sa fie scrise.
Stau paralizate, nu însa si disperate,
Gasesti prospetime si calm pe suprafata lor intacta.
Iata-le singure si mute, în starea de dictionar.
Traieste cu poemele tale înainte de a le scrie“ (subl. n.)
(…)
„Du-te mai aproape si contempla cuvintele.
Fiecare are
mii de fete secrete pe fata neutra,
si fiecare te întreaba, neinteresat de raspunsul
sarac sau teribil pe care tu l-ai putea da:
Ai adus cheia?“
Afinitatile poetului cu starea zen (la care îl „constrângem“ cu o anume sfiala, fara de-a sti ori de-a cerceta daca s-a aplecat asupra ei – dorim doar sa oferim o perspectiva inedita a interpretarii operei lui în ansamblu, care prezinta în structurile de adâncime ori în cele evidente, categoric, însemnele acestei stari pe care încercam sa le reliefam cât mai delicat), reiese si din afirmatia: „etern este tot ce traieste o fractiune de secunda/ însa cu atâta intensitate încât se pietrifica si nici o forta/ nu-l poate rascumpara“ („Etern“, p. 124, subl. n.); si iata, si mai evident, tot în acest superb poem pe care ne pare rau ca nu-l putem cita în întregime aici: „iar între oceanele de nimic/ sa ia nastere un ritm“ (subl. n.), în care golul zen-budist apare în maniera drummondiana atât de fecund, de plin…
Ne limitam, asadar, la a afirma ca obsesia pietrei aflate în mijlocul drumului devine zen-koan-ul drummondian, dorind doar sa evidentiem în mare faptul comun atât zen-ului, cât si unui experiment absolut personal dintr-o zona geografica cum nu se poate mai diferita de cea a zen-ului originar, care conduce ambii factori la acelasi lucru: la spiritualitatea cotidiana care este în mare si marca zen-ului.
Într-adevar, cel mai greu, însa si cel mai „derizoriu“ lucru este, pesemne, sa filosofezi asupra iubirii. Mai toti au ocolit acest subiect la predecesorii „vizitati“ de ei. Singurul act care ne-ar putea scoate din impas. Sa înveti a iubi: de „ridicolul“ acesta s-au ferit si se feresc toti „rationalistii“. Pesemne ar fi desfiintat din capul locului acel atât de jinduit „progres“ pe care îl tot asaza ei ca un cap de afis. Deformare monstruoasa, prin unilateralizare încercând sa „pompeze“ infinitul într-o circumferinta. Exista însa progres în iubire? Marele paradox si totodata esecul lor îl constituie faptul (pe care doar cei unduiti de Iubire îl cunosc deplin) ca Plictisul nu se alunga prin angrenarea galopanta în ratiune. Dimpotriva, el sporeste si se întareste launtric ca umbra. Amânat doar. Mereu combatut prin formele tot mai sporite, mai obsesive ale unei ratiuni cuprinse de amoc, ca în crizele de abstinenta. Plictisul este prima treaptã înaintea lui noche oscura… Numai Iubirea face ca el sa fie cu totul mistuit: fiecare traire, perceptie, sunt Pline, frematator de Vii; trairea în clipa a exorcizat teama. Iubirea e astfel si traire deplina în Clipa. Carlos Drummond de Andrade nu se sfieste sa apeleze la acest cuvânt. Si o face cu detasare, însa si cu patima si cu o anume lent mistuita disperare („Iubirea si vremea ei“, p. 144, sublinierile în aldine ne apartin):
„Iata ce e iubirea: câstigul neprevazut
Un dar subteran si stralucitor
Lectura unui fulger misterios
Care, odata descifrat, înceteaza sa mai existe
Si valoreaza doar cât preturile terestre
Cu exceptia minutei de aur din orologiul
Minuscul, vibrând în acest crepuscul.
Iubirea e ceea ce se deprinde la limita
Dupa ce a fost arhivata toata stiinta
Mostenita sau dobândita. Iubirea începe târziu.“
Orbirea consta în faptul ca, din punct de vedere intelectual, prin intermediul gândului, suntem în starea de hybris a întelegerii, asadar a iluziei întelegerii. Însa tot ce nu este aflare proprie, individuala, experienta launtrica totala, prin decantare, liniste si tacere, este, în fond, vânare de vânt… Oare nu tocmai „rezistenta“ la iubire, faptul ca nu ne lasam iubiti, este fatal, pare mereu sa fie obsesia lui Andrade. Prudenta, evocata de el ca deseu fatal.
Poezia realizeaza în acest sens o relatie holografica cu o cultura, cu o epoca, cu un spectru al vietii. Aflarea, experimentul personal pare sa fie o forma totala a vederii holistice, care prin prisma personala patrunde ordinea „pliata“ a universului. Intuitia pare a avea întâietate (chiar în ne-constientizarea ei concomitenta actului). Aceste clipe „goale“, în care ea (se) „pipaie“ instantaneu întregul, un întreg complex de structuri.
O paradigma impresionanta, un vers reusit, o rostire ce bate departe, toate acestea nu au decât un singur rost: de a determina în cel ce citeste, aude, o bresa. În fine, de a trezi. Ca acela ce are urechi de auzit sa fie incitat la drum întru Calea lui proprie, absolut individuala. Saltul în tacere. În liniste. Acesta este potentialul maxim: declansarea prin injunctie a unei motivatii întru o posibila metanoia. Singura modalitate de a cunoaste trans-mentalul este transformarea de sine. A îndrazni mersul. Nu doar a-l descrie, a-l gândi ori închipui („Mersul“, p. 165): „Mersul e lent pentru ca-i lent/ Înca din lenta vreme de-altadata“ (…) „înmormântarea e în lentul pas/ iar în pas lent e si casatoria./ Si tot asa, cuvântul chibzuit./ Sau gestul de-a deschide o scrisoare“.
Adevarata etica este cea motivata launtric, si nu cea motivata prin forte externe, coercitive. Nu este posibil sa atingi o stare de armonie fara de o atitudine etica. Rabdarea este una dintre aceste posibile atitudini etice. Sub nerabdare, goana, irosire, se ascunde mereu o doza de furie, deci si de agresiune. Însa din perspectiva rabdarii, anume lucruri se întâmpla pentru ca „se întâmpla“ alte lucruri: nimic nu este izolat si autonom. Pacea launtrica este premisa pacii din Afara. Ceea ce se va „întâmpla“ depinde mereu de starea noastra de Acum. Daca se coboara în adânc, se gasesc aceleasi lucruri care se gasesc daca se patrunde adânc în ceva exterior; ceea ce e adânc în noi este în adâncul tuturor lucrurilor.
Compasiunea drummondiana, evidenta doar pentru un cititor atent, trezit, nu se confunda cu nepasarea, cu inactivismul. Dimpotriva. Doar prin compasiune ramâi Una cu toti si, mai ales, doar pe baza pacii launtrice poti actiona: motivatia si calitatea actiunii sunt însa cu totul altele („Favelariu international“, p. 187): „Cine sunt eu sa te cânt favela/ tu care cânti în mine pentru nimeni toata noaptea de vineri/ si toata noaptea de sâmbata/ si nu ne cunosti, cum nici noi nu te cunoastem?“ (…) „Favela creste în launtrul nostru/ si oricare ar fi discursul, decretul, poemul/ ce se ridica împotriva ei/ ea nu înceteaza sa sporeasca“.
„Sentimentul lumii“ (remarcat fin si de Dinu Flamând), pe care Drummond afirma într-o superba expresie textuala ca-l posedã – în afara celor doua brate ale sale –, nu-i apanajul oricui, nu-l poseda fiecare. Ba s-ar putea spune ca doar cei într-adevar „gauche“ îl poseda cu adevarat, sunt receptivi la el, fiind tocmai din aceasta cauza cei marginalizati, cei „neajutorati“. Însa acest sentiment se transforma treptat, dar sigur, în vedere spirituala.
Vederea spirituala nu este în nici un caz gândire intelectuala. Vederea spirituala despre care vorbesc aici este o împletire strânsa, o înrudire între vederea senzoriala si intuitia spirituala. Însa aceasta nu se restrânge la simtul vederii: pe masura adâncirii procesului, el se preschimba în auz launtric, în fine, o confluenta launtrica a tuturor simturilor, o unificare a lor în care se pot produce pe rând schimbari ierarhice în contextul simtului launtric.
Fiinta în devenire în spatiu si timp pare a fi un simbol al ei însesi, adica pare a avea sensul în ea însasi. O fecundare de sine cu sens. Lucrul cel mai neînsemnat, daca suntem într-o dispozitie divina, poate trezi o traire spirituala.
În procesul decantarii de orice balast impus de lume, de modele si de modélele ei, care l-a însotit pe poet tot timpul vietii, s-a cristalizat treptat un stil limpede, concis; însa acest lucru nu este singura consecinta a acestei debarasari/ decantari oarecum deliberate. Drummond se aflã mereu în fata Enigmei, în fata pietrei din mijlocul drumului. Este koan-ul lui si, ca orice koan, presupune, în mare, o desfiintare treptata a asaltului logic/ ideatic, a credintelor si ideilor de tot soiul, într-un cuvânt, urmareste instaurarea Atentiei nude, a spontaneitatii absolute si a primatului intuitiv. Este, oarecum, acea saracire a duhului din Evanghelii, limpezirea deplina pâna la mistuirea oricarei încarcaturi intelectuale, ca în momentul predarii depline sa poata (ori nu) avea loc o stare de iluminare (ori, cum spunea misticul, ca în golul acesta sa te poata locui Dumnezeu). Drummond de Andrade a cunoscut aceasta stare, însa în acelasi timp iubea/ cânta viata cu frenezie (zen-ul însusi nu proclama fuga de lume, ci reîntoarcerea în lume din travaliul însingurarii, însa o reîntoarcere transparenta). Acest lucru face ca varietatea exploziva a vietii, a lumii, cu nenumaratele ei combustii si convulsii, însa si tacute, încremenite (în clipa) splendori sa fie receptata într-un stil pe care-l putem denota ca fiind absolut drummondian, inconfundabil („Poem cu sapte fete“, p. 25, sublinierile ne apartin):
„Tramvaiul trece ticsit de picioare:
Picioare albe negre sau galbene
Doamne, de ce atâtea picioare, întreaba inima.
Dar ochii mei
Nu întreaba nimic.“
(…)
„ Lume lume vasta lume,
Dar mai vasta-i inima mea.“
Ori („Masina lumii“, p. 111):
„Ceea ce în tine tu cauti sau în afara
strâmtei tale fiinte si nicicând nu s-a aratat
chiar de parea uneori ca se preda sau se daruieste
pentru ca, repetat, sa se ascunda apoi si mai mult.
Uite, asculta-ma, fii atent: bogatia asta
Mai scumpa ca orice perla, aceasta stiinta
Sublima si formidabila, dar ermetica
aceasta totala explicatie a vietii
aceasta unitate de la origini si singulara
pe care nici în gând nu ai putea s-o concepi
de cât de repede o pierzi, fugind de ardoarea
cautarii ce te consuma pe tine … iat-o, contempl-o
deschide-ti inima s-o primesti“
Drummond de Andrade ramâne astfel mereu – o repetam –, în fata Enigmei, asa cum ramânem mai cu totii; un mare maestru zen spunea cândva: iluminare?, acest lucru nu exista. În analogie se poate spune ca nici sacrul nu exista, dat fiind ca totul este sacru: „enigmele ce-si bat joc de eforturi de interpretare“ (…) si apoi mai departe extrem de elocvent: „Poate ca si aceasta Chestie enorma sufera în intimitatea fibrelor ei, doar ca nu-si plânge propria soarta si nici soarta lucrurilor, pe care ea le-a adus la stadiul unei asteptari congelate“ („Enigma“, p. 100, sublinierile ne apartin).
Aceeasi enigma zace în cuvinte, în poeme, în pietrele de pe drum, în toate. Este aproape o frizare a acelei unio mystica, însa viata opulenta, covârsitoare continua, astfel încât continua si cântul autentic („Inima multipla“, p. 28):
„Dar adia peste oras fascinatia unor case profunde
automobile decapotabile lunecau în directia marii
era voluptatea ratacitoare a zapuselii
mii de daruri pe care viata le face oamenilor indiferenti
încât inima îmi batea cu tarie, iar ochii mei inutili plângeau.
Marea dadea cu pumnii în pieptul meu, nu mai izbea în tarm.
Strada sfârsea brusc, cum de nu mai erau copaci? orasul sunt eu
orasul sunt eu
eu sunt orasul
iubirea mea.“
Tot ceea ce este viu se afla într-o polaritate, o tensiune polara: omul între cer si pamânt, între launtricitate si lume, individual si universal, Est si Vest, în acest caz întelese ca principii ale vietii. Suferind de pierderea fiintei din constiinta, omul vestic resimte nevoia recuperarii ei. Tendinta eronata, de natura mai ales intelectuala, este, însa, aceea de-a prelua gândirea estica drept produs al unei lumi lui straine si nu ca expresie a unei laturi apartinând întregului, care îl caracterizeaza funciar.
Estul si Vestul constituie doua principii care, fiind polare, pericliteaza întregul, însa care prin „racordarea“ lor duc la sinteza întregului. Astfel, cultura vestica se afla cu precadere sub semnul operei dainuinde în lume, în vreme ce aceea estica, sub semnul vesnicei schimbari, deveniri, al maturizarii launtrice. Una se întreaba ce am prestat, cealalta, unde am ajuns pe calea launtrica, cine am devenit. Nu devine oare aici limpede atitudinea deseori paradoxala a lui Carlos Drummond de Andrade?
Existenta acestor doua tendinte/ principii duale/ polare constituie, evident, o modalitate prin care divinul se reveleaza omului. Si poate suntem atât de fascinati de splendoare, fiindca întotdeauna, unde o traim, aspiram odata cu ea ?i la atotprezenta mortii în ea.
Aici e vorba de o spiritualitate a transformarii, nu a schimbarii (fiindca în schimbare zace mereu ceva agresiv). Schimbarea pleaca de la ideal (care deseori nu corespunde firii omului). Transformarea e mai blajina, totul capat un sens: boala, teama, furia; trebuie doar descoperit, în dialogare cu ele, în ce anume vor sa se transforme. În aceasta intentionalitate a transformarii este mereu însa si imperativul aportului, al gratiei, al harului divin. Aceasta este, în fond, esenta spiritualitatii transformarii.
Ramâi viu atâta timp cât accepti mereu transformarea. Integrarea inconstientului. Si Drummond a acceptat acest lucru pâna la capatul vietii lui. Totul poate fi motiv de transformare. Chiar si un simplu mers printr-o padure. Cream doar conditiile metamorfozei. Ea este, însa, mereu un concedente Dea, gratia, un dar, o înlesnire dumnezeiasca, cum banuia fireste si poetul, prin numeroasele sale insinuari, aparent aleatorii.
Nu suntem fiinte umane care au o experienta spirituala, ci fiinte spirituale care au o experienta umana. Deosebirea devine astfel esentiala. Trasatura esentiala a artei este surprinderea miraculosului în cotidian, în cele „de mult si mult stiute“… Nu atât sa schimbi lumea, cât mai ales sa o vezi într-o alta lumina… cu neprihanit ochi. Însa nu este aceasta borta, lucarna înspre spiritualitate?