Sezonul de primăvară 1983 nu s-a ridicat deloc la înălţimea aşteptărilor lui Yannick Noah. În aprilie, pe Le Rocher, în Principat, afro-francezul trece de primele două tururi, apoi, în sferturi, întâlneşte un veteran spaniol cu bun renume, Manuel Orantes. Ca orice hispanic, acesta ştie la perfecţie tenisul pe zgură. În ciuda scurgerii nemiloase a anilor, don Manuel al Doilea (primul fiind, precum ştie orice iubitor al sportului alb, Manolo Santana) mai este capabil de partide memorabile. Pe suprafaţa roşie şi lentă, ibericul nu pare să aibă treizeci şi patru de ani, ci douăzeci. Meciul său contra lui Yannick este dur şi plin de dramatism. Favoritul tribunelor nu joacă deloc rău, ba ajunge chiar să aibă două match ball-uri, însă don Manuel spune halt şi-şi adjudecă victoria într-o partidă cu multă sare şi zdravăn pipărată.
După meci, Noah avea să declare presei: „ţelul meu, cel de a câştiga la Roland Garros, pare să devină din ce în ce mai abstract… Acest meci contra lui Orantes mi-a amintit de toate neîmplinirile mele, de toate superficialităţile şi lipsa de seriozitate pe teren, de maniera în care câştigam până nu demult o partidă din patru sau de acele confruntări în care preferam să dau mingea printre picioare în loc să-mi respect adversarul şi să-l bat…”
Dar tot răul spre bine. Noah ia totul de la capăt, fiind foarte profesionist consiliat de antrenorul său, experimentatul Patrice Hagelauer. Este ca şi cum înfrângerea în faţa lui Orantes i-ar fi resetat creierul, i-ar fi şters memoria, făcând tabula rasa dintr-un tenismen inconstant şi capricios, deşi ultra talentat. Hagelauer pune la cale un plan meticulos de cucerire a Everestului tenisistic francez, Roland Garrosul. Sportivul aleargă cinci km zilnic, pentru a-şi oţeli trupul şi a-şi întări condiţia fizică. Urmează interminabilele serii de abdomene şi mii de sărituri cu coarda pentru fortificarea gleznelor. Rezultatele se văd progresiv, iar testul constă într-o altă serie de rezultate în turnee.
De pildă, Noah face finală la Lisabona, una în care, deşi are două mingi de meci contra lui Wilander, iese învins. Dar ce progres, căci suedezul este nimeni altul decât campionul en titre de la Roland Garros! Pe urmă, la Madrid, Yannick câştigă turneul cu victorie la alt suedez, Henrik Sundström. Lovitura o dă însă la Hamburg, competiţie foarte importantă, pe care o câştigă în urma unei finale complicate împotriva spaniolului José Higueras, alt specialist al tierra batida.
Stagiul final al pregătirii pentru Porte d’Auteuil îl satisface la Melun, pe baza „Tennis Club de la Rochette”. Iar ca răsplată pentru seriozitatea acestei campanii istorice, soarta, în virtutea unei generozităţi logice, îi dă un semn lui Noah, căci la tragerea la sorţi a tablourilor pentru Roland Garros cel care oficiază este nimeni altul decât Marcel Bernard, ultimul campion francez al Internaţionalelor din Hexagon. Vă amintiţi, asta se întâmpla în 1946… Extrem de încrezător în şansele sale şi simţind că „le jour de gloire est arrivé”, Yannick, aidoma unui boxer de categoria grea ce atacă titlul mondial, se retrage, izolându-se în casa lui de la Nainville-les-Rochers, avându-l alături doar pe părintele său, Zacharias. Concentrat la extrem, el reface mental scenariul unei pregătiri spartane. Ziua cea mare a sosit.
Debutul turneului ne arată un Noah mai exploziv şi mai stabil ca niciodată. În primele trei tururi francezul joacă cu poftă, inspiraţie şi fler, trecând pe rând de adversari puternici, ca suedezul Anders Jarryd, excelent tenismen de dublu, paraguaianul Victor Pecci, finalist la RG în 1979, şi americanul Pat Dupré, un exemplu de martiriu pe teren. Atât de încăpăţânat se dovedeşte iancheul, încât rezistenţa sa aproape că-l aduce pe francez pe pragul accidentării. El devine victima unei crize de sciatică, iar tot staff-ul Federaţiei Franceze de Tenis şi al Roland Garrosului intră de urgenţă în alertă. Rând pe rând kinetoterapeutul Robert Laurens, doctorul Cousteau şi profesorul Maigne încearcă să-l refacă pe favoritul tribunelor. Deşi cu dureri, Yannick se luptă mai cu curând cu sine decât cu adversarul şi, în optimi, îl elimină pe australianul John Alexander, altfel un jucător deloc de neglijat. Bilanţul este perfect, deoarece în primele trei runde Noah nu a pierdut nici un set.
Calificarea în sferturi nu mai este demult o premieră pentru francez. Problema lui este să se autodepăşească. Faza ultimilor opt la Roland Garros reprezintă practic un prag psihologic pentru băiatul lui pčre Zacharias. Odată depăşit, orice se poate întâmpla. Toată lumea intuieşte acest lucru, iar Noah este şi el convins de adevărul acestei observaţii. Dar va fi oare în stare să se tragă singur de păr, aidoma baronului Münchausen, pentru a schimba istoria tenisului şi a face fericită o naţiune sportivă?
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 498