Nici razboi, nici pace

Dupa revoltele sau revolutiile din Tunisia si Egipt, paradigma succesului oarecum rapid al înlaturarii regimurilor politice din lumea araba s-a modificat. Un dictator mai bine înarmat, libianul Gaddafi, si o tara cu mai mult petrol, Libia, au complicat schema dominoului iar Orientul arab a intrat într-o etapa de „nici razboi, nici pace“. Ceea ce  va încarca substantial nota de plata. Razboiul civil din Libia, înca fara solutie definitiva, înseamna morti, populatie dislocata si, evident, costuri uriase pentru operatiunile militare ale comunitatii internationale. Problema umanitara s-ar putea dovedi cea mai complicata dintre toate consecintele acestui razboi. În Orientul Mijlociu, de o jumatate de secol, refugiatii au devenit o sursa de instabilitate cronica si, politic vorbind, insolvabila pâna în prezent. Ei au alimentat si alimenteaza nemultumirile, vrajba, vendeta, terorismul. Au riscat cei care nu au luat în calcul aceste efecte atunci când aveau de ales între o solutionare politica a eliminarii lui Gaddafi si operatiunile militare de forta. Cât de mult au riscat? Se va vedea. Va trebui sa mai asteptam ceva timp pentru a afla adevarata ratiune a razboiului din Libia. Si, odata cunoscuta, vor putea fi facute alte evaluari. Sunt dintre cei care cred ca ar fi fost lesne de anticipat reactia atipica si disproportionata a dictatorului Gaddafi, cel care întindea corturi pe Champs de Mars, la Paris, ca sa traiasca asa cum a ales el, de peste treizeci de ani, dispretuind cultura si civilizatia Occidentului. Era usor de anticipat, zic, mai ales de catre cei care i-au furnizat, contra petrol, armele cu care acest dictator exotic si intransigent a reprimat revoltele celor care îl contestau.
Razboiul civil din Libia, pe de o parte, si cel în care s-a vazut implicata ,,comunitatea internationala“, pe de alta, au avut darul sa divizeze partenerii loiali ai structurilor politico-militare euro-atlantice. Chiar mai mult, sa releve cu  ceva timp înainte de alegerile prezidentiale din Rusia disputa pentru putere de la Kremlin. Si nu este putin pentru ca si divizarea aliatilor, si disputa pentru putere la Kremlin nu pot ramâne fara consecinte în configurarea politica a Europei de mâine. În Germania, cancelarul Angela Merkel a renuntat sa faca hatârul ambitiosului presedinte francez  de a se alatura masurilor pe care acesta le preconiza în solutionarea crizei libiene. Ceea ce stie lumea despre armonia franco-germana nu prea mai are greutate în calculele de azi ale cancelariilor celor doua state vecine. Concilierea posibila de pe vremea lui Mitterrand si Kohl sau a lui Chirac si Schroeder nu se repeta la indigo în timpul unui presedinte protagonist, ca Sarkozy, si a unui cancelar cu adevarat pragmatic si ,,neamt“, ca Angela Merkel. În plus, nici interesele Berlinului în lumea araba nu sunt identice cu cele ale Parisului. Oarecum neasteptata a fost talonarea lui Sarkozy în aceasta belicoasa întreprindere de catre premierul britanic David Cameron. Aici, interesele se întretaie. Doar ca trebuie adaugata precizarea ca, iata, Marea Britanie nu mai alege solutia preferata (oficial) de Statele Unite. Italia si-a calcat initial ,,pe interese“ si a manifestat disponibilitate pentru solutia militara dar, confruntata cu perspectiva de a nu mai primi petrol libian ca în vremurile complicitatii cu regimul libian si cu cea a valului de refugiati libieni, a trebuit sa faca un pas înapoi preferând, mai nou, presiunile politice ca solutie pentru înlaturarea lui Gaddafi. Un caz aparte îl ofera Rusia. La Moscova, premierul Putin s-a vazut drastic pus la punct de presedintele Medvedev pentru ca a criticat, ca si liderii chinezi de altfel, ,,cruciada occidentala“ în Libia. Când toata lumea credea ca Putin si-a adus la Kremlin prietenul pentru a-i tine  scaunul prezidential cald, iata ca Medvedev joaca o carte neasteptata în perspectiva alegerilor prezidentiale. Anume, se arata mai pro-occidental decât Putin. Ori, acesta a fost în gratiile Europei pentru ca se aratase foarte occidental!
În aceasta situatie, ce se va întâmpla în Libia? Cu siguranta ca partida este pierduta pentru Gaddafi. Deja se vorbeste despre exil si despre deferirea lui si a clanului lui unui tribunal international. Ramâne sa vedem cu ce consecinte. Dupa Nürenberg, cu Milosevici a fost inaugurata o etapa noua a condamnarilor sefilor de stat în numele crimei împotriva umanitatii. Îmi permit, nu sa amendez solutia, ci sa spun ca este nevoie de o reglementare mai clara a ei în conformitate cu dreptul international. Ca sa se evite scuzele târzii si stupide, de tipul celor la care a recurs madame Carla del Ponte când a recunoscut ca a gresit în privinta gropilor comune de la Srebrenita.
Când scriu aceste rânduri, se stie ca Franta, de fapt presedintele Sarkozy, se lupta sa ramâna în prima linie a reglementarii complicatei etape militare a razboiului înca neterminat în Libia. Ca Siria a intrat în colimator iar guvernul sirian a demisionat. Ca le vine rândul, probabil, Iordaniei, Yemenului si, cine stie mai cui. Scenariul merge înainte, lumea araba se primeneste. În interesul cui? Si asta ramâne de vazut, chiar daca pentru unii raspunsul pare sa fie la îndemâna. Coalitia anti-Gaddafi s-a reunit la Londra la 29 martie  si a analizat masurile noi care pot fi luate în interiorul rezolutiei 1973 a ONU pentru rasturnarea lui Gaddafi. Care rezolutie nu permitea operatiuni militare terestre în Libia, de unde ceva mai mult decât dezamagirea unora dintre cei care au facut sourds-muets în timpul adoptarii rezolutiei respective. Cele doua tari membre ale Consiliului de Securitate, China si Rusia, care au tacut la adoptarea rezolutiei, regreta acum ca nu au conditionat mai serios natura operatiunilor militare. Au reactionat revoltate dupa bombardarea unor localitati libiene, dar era prea târziu.  Italia si Germania au fost, la rândul lor, nemultumite. În aceste conditii, facând un calcul mai realist al costurilor militare, probabil si sub anumite presiuni, Sarkozy a trebuit sa accepte preluarea de catre NATO a controlului operatiunilor. O înfrângere? Cred ca da, cel putin pe plan moral, cu consecinte pentru cel de al doilea mandat al lui la care viseaza. Inteligenta a fost manevra Washington-ului de a lasa cale libera crearii ,,Grupului de contact“ pentru a limita drastic ambitiile lui Sarkozy care, de o vreme, se imagineaza salvatorul lumii. Grupul de contact, format din 15 state, ONU, Uniunea Africana, Liga Araba si Uniunea Europeana, urmareste gasirea unei solutii care sa evite varsarea de sânge în Libia. La aparitia acestor rânduri este posibil ca Grupul sa se fi reunit pentru prima data într-o reuniune în Qatar  daca nu cumva si într-o a doua, în Italia. Importanta este schimbarea de pozitie a Uniunii Africane care si-a manifestat ostilitatea fata de bombardarea unor zone populate din Libia. Africa s-a apropiat de Gaddafi si nu a fost reprezentata la reuniunea din 29 martie de la Londra. Cât despre Consiliul National de Tranzitie Libian, cel recunoscut în graba de Sarkozy, acesta nu a stat la masa oficiala, ci a fost invitat ,,în marginea reuniunii“ de la Londra. Ceea ce mi s-a parut de retinut în dezbaterile, disputele, de la Londra a fost preocuparea pentru temperarea excesului de zel militar. De aici si insistenta pentru o solutie de încetare a confruntarii armate si o deplasare a eforturilor pe înlaturarea dictatorului libian. ,,Gaddafi trebuie sa plece“ – a spus dupa reuniune Franco Frattini, ministrul italian de externe. Franta tine, în continuare, sa discute cu aliatii acordarea de ajutor militar rebelilor libieni. O solutie agreata de Washington. Ceea ce este esential.  Presedintele Barack Obama a  vorbit, însa, despre ,,limitele actiunii militare americane“. Sa avem grija, însa, la nuantarea pozitiei, asa cum reiese din declaratia presedintelui american: ,,Sunt absolut de acord sa spun ca America nu trebuie sa faca politie peste tot în lume. Dar asta nu trebuie înteles ca un argument pentru a nu interveni niciodata… Statele Unite nu trebuie sa intervina numai când securitatea lor este în joc. Uneori, este nevoie ca Washington-ul sa se implice militar în numele valorilor americane“.
Dificultatile vin de la convingerile politice ale regimurilor arabe si ale lumii Islamului, în general, care sustin valori  nu tocmai identice cu cele ale Occidentului. De unde si posibilitatea ca starea de „nici razboi, nici pace“ sa nu ia sfârsit prea curând.