„Portretele fara rama“ ale lui Nichita Danilov sunt, in fond, o suita de caractere, multe in linia unui Daumier, daca ar fi sa fac si eu, ca si autorul lor, o trimitere, nu stiu cât de relevanta, in tarâmul artelor plastice. Danilov este un moralist trecut prin scoala marilor scriitori rusi. Nu intâmplator ii invoca, pe ei si pe eroii lor, atât de des. De exemplu, in cutare personaj de care se ocupa constata ca „salasluieste“ un Hlestakov, insa eseul „Despre impostura“, in care ii traseaza un portret moral-psihologic lui Sorin Antohi, caci despre el este vorba, incepe cu o readucere in memoria cititorului a „cazului“ lui Hakim din Merv din „Istoria universala a infamiei“ a lui Borges. Parabola, in care simplul vopsitor – „mestesug de necredinciosi, de falsificatori si nestatornici“ – apare ca un nou trimis al lui Allah pe pamânt, e, aici, cum nu se poate mai larg graitoare, in simbolistica ei. Nichita Danilov insusi precizeaza ca „analogia (lui Antohi – nota mea) cu Profetul Invaluit al lui Borges este una simbolica. Ea nu se refera numai la cazul sau (al imposturii lui Sorin Antohi, care a fost dovedit ca informator al Securitatii si a uzat de declaratii false pentru a ocupa functii in ierarhia academica si culturala europeana – nota mea), ci la impostura in general. (Chiar si dosarul Monei Musca ma duce cu gândul la „Istoria infama“ a lui Borges)“. Asadar, impostura de dincolo de masca europeana, o masca, mi-as permite sa adaug, care ascunde multe chipuri de lichele si canalii ce au navalit in scena societatii românesti postdecembriste in chip de ingeri. Mai grav este ca impostura lui Antohi, altminteri intelectual apreciat in cercurile elitiste, a continuat sa fie acoperita si dupa ce masca „sau o parte din masca“ sa cazuse. Acoperita tocmai de unii dintre cei mai intratabili intelectuali civici, care, cu acuzatiile lor, de multe ori nefondate privind colaborarea cu Securitatea, au prejudiciat grav imaginea unor oameni, invalidându-i moral si distrugându-le chiar destinele. Si mai grava e complicitatea la asemenea „infamii“ a unei deja compromise institutii bugetofage create sa cerceteze – nu-i asa?! – stiintific si sa stabileasca sine ira et studio adevarul. Fara indoiala, recunoaste Nichita Danilov, comparatia „falsului“ prorector al Universitatii de Studii Istorice al Centrului European University din Budapesta cu falsul profet al lui Borges este „exagerata“, dar in sensul ca Sorin Antohi ar fi astfel pus intr-o lumina favorabila, intrucât profetul impostor al lui Borges are „o sobrietate si o maretie care-i lipsesc cu desavârsire lui Sorin Antohi“. Apoi, sub masca acestuia „nu se ascunde un chip hidos, precum cel al falsului profet al lui Borges, mâncat de lepra, ci unul mereu surâzator. El e flecar, un fluiera-vânt cu morga academica. Si când spun aceasta, ma gândesc la cuvintele lui Paleologu si la comparatia pe care a facut-o acesta descriind prima sa intâlnire cu diavolul. Diavolul era un flecar, un tânar ce aducea cu Hlestakov. Cred ca si Sorin Antohi are multe din caracteristicile acestui mic demon al lui Gogol“ . Iar pentru a-si ilustra afirmatia, Danilov face referire si la lungul si deloc convingatorul text public prin care „utopicul“ Antohi isi exhiba ceea ce numeste „tacerea penitenta“ autoimpusa de 14 luni in care s-a retras, dar, observa Danilov, nu cu smerenie, ci cu… infatuare. „O tacere «autoimpusa», de cine? De Sorin Antohi sau de Hlestakov ce salastuieste-n el?!“. As pune si eu o intrebare nevinovata, desi poate parea malitioasa: oare la centrul acela de la Budapesta si la CNSAS-ul de la Bucuresti s-o fi stiind ceva despre faimoasa „Istorie a infamiei“ a lui Borges ori despre Gogol? Ma gândesc ca textul lui Nichita Danilov le-ar putea stârni curiozitatea si pofta de lectura.
Un personaj gogolian mi se pare ca este, in proiectia lui Danilov, si Horia-Roman Patapievici: „Unii il percep pe dl Patapievici ca pe un personaj rigid, eu, dimpotriva, tind sa cred ca uneori e posedat de demonul luciditatii juvenile, care-l impinge la unele excese, ce-i drept destul de rationale, cum ar fi, de pilda, acela de a da verdicte definitive referitoare la cultura nationala… (Uneori, vazându-l oficiind pe micul ecran, traiesc cu impresia ca, de fapt, nu dl Patapievici poarta papion, ci invers: ca papionul il poarta legat de gât pe dl Patapievici… Cât despre pipa, aceasta pare sa fie o prelungire a personalitatii sale sau, poate, viceversa. Aceasta e doar o simpla senzatie, si totusi, de fiecare data, trebuie sa-mi pun paharul de apa la indemâna, ca altfel, percepându-l in aceasta ipostaza, din pricina râsului sau, mai degraba, a tusei, as risca sa ma sufoc.)“. Daca Sorin Antohi era comparat, asa cum am vazut, pâna la urma in favoarea sa, cu falsul Profet al lui Borges, Patapievici ii aminteste lui Nichita Danilov un fost secretar de judet cu propaganda al PCR, personaj cât se poate de real, având o infatisare, apreciaza el, oarecum asemanatoare cu cea a autorului „Omului recent“ (aici depun marturie ca asa si era), atunci când „filozoful, fizicianul, scriitorul si publicistul“, director al Institutului Cultural Român, postuleaza: „Actul cultural… nu poate fi influentat de criza. Dimpotriva, poate sa ascuta instinctul creativ. Creatorii sunt impredictibili. La fericire, reactioneaza uneori prin molesire, iar la suferinta, prin creatie…“. Cam asa gândea si fostul secretar de partid. Cu deosebirea, ce nu putea sa-i scape lui Danilov, ca acela „avea un adevarat cult fata de bardul de la Ipotesti“, pe când „Dl Patapievici il vede pe Eminescu ca pe un cadavru, ascuns printre borcanele din debara. Cadavrul, desigur, il incomodeaza, nu numai pe el, ci pe intreaga natiune pentru a intra cu fruntea sus in noua Europa“. Dar, ca orice filozof ce se respecta, Patapievici nu-si limiteaza meditatia la bietii clasici români care au scris intr-o limba troglodita, buna numai pentru injuraturi, gândul sau are alta amploare si tenteaza viitorul planetei noastre si chiar al Cosmosului: „Aerul – zice domnia sa – ar putea fi o resursa pentru viitoarele inventii umane, dar va deveni bogatie numai pentru cine va face aceasta inventie…“ Eu m-as multumi sa-l intreb nedumerit pe dl Patapievici: de ce de o asemenea epocala inventie sa nu beneficieze toata lumea, nu numai cine va face inventia? Nichita Danilov este insa mult mai la obiect: „De ce aerul si nu vidul? Aerul e o resursa epuizabila, pe când vidul, mai ales cel din constiinta, nu“. Dar, luat de valul salvator al inventiei preconizate de fizicianul-filozof, Nichita concede totusi: „Deocamdata, e buna si ideea resursei aerului… Il gasim pretutindeni. Aerul e inca respirabil si, desigur, gratuit. In momentul insa când va deveni resursa, nu va mai fi nici respirabil, nici gratuit (…) Pentru a ajunge sa descoperim aceasta bogatie, trebuie mai intâi, conform teoriilor dlui Patapievici, sa simtim din plin, pe propria noastra piele, criza aerului. (Deocamdata, n-o simtim decât pe cea financiara). In cazul acesta, ar trebui sa apelam la masti de gaze“. Cu pana sa de prozator, Nichita Danilov povesteste, la un moment dat, un episod petrecut in primavara anului 2009, când a participat, impreuna cu alti confrati, la o lectura publica desfasurata sub egida Bibliotecii din Versailles si la ceremonia decernarii Premiului „Benjamin Fondane“, acordat de statul român scriitorilor de limba franceza din afara Frantei. La festivitate erau prezente niste persoane in vârsta si câtiva tineri asiatici. Intr-un asemenea cadru restrâns, aproape intim, dar, vezi Doamne, cosmopolit, si-a facut la un moment dat aparitia si dl Patapievici in calitatea sa de director al ICR, ceremonia premierii având loc chiar la sediul amintitului institut de la Paris. Filozoful a rostit un discurs si a inmânat premiul poetei Linda Le din Vietnam. S-a asezat apoi in sala pentru a asculta „Preludiu la dupa-amiaza unui faun“, interpretat de un ansamblu vietnamez: „Dl Patapievici statea la doua rânduri de scaune in fata mea. Ceva mi se parea a fi in neregula cu gulerul de la camasa sa. Era prea inalt, prea alb, prea scrobit. Croit parca nu pentru un om, ci pentru un manechin dintr-o vitrina. Am inceput sa-l cercetez cu atentie. Si cum il cercetam, deodata am tresarit: in partea dreapta a gulerului dlui Horia se afla o gaura suficient de mare ca sa poti vâri degetul in ea. Vazând-o, m-am ridicat de la locul meu, parasind in graba sala. Pentru mine, tentatia era prea mare. Eram sigur ca nu ma voi putea abtine si ca, in cele din urma, apropiindu-ma tiptil de dl Patapievici imi voi infige degetul aratator in ea. Sa vad daca dl Patapievici, exista in realitate sau exista doar gaura din papionul sau…“
In „portretele fara rama“ ale lui Nichita Danilov, tusele sunt adeseori subtil intarite, atât cât este necesar pentru a reliefa farmecul, inocenta, impostura, nobletea sau mitomania personajului, dupa caz si dupa unghiul de vedere. Pe scurt, asa cum am mai subliniat, caracterul. Pentru unii, pot intelege, nu e deloc confortabil sa se priveasca in oglinda pe care le-o pune in fata Danilov. Dar a o ignora e mai mult decât o lasitate. (Va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 412