„Eu voiam la filme din astea frumoase, el ma tot târa pe la panarame din astea românesti. Pai ce-am facut, am omorât-o pe mama, sa stau sa vad cum se plimba unu’ pe coclauri o ora intreaga?! Ca cica stai, ca abia dup-aia incepe ala sa impuste oameni.“ Replicile ii apartin Alinei Grigore, fac parte din spotul de promovare TIFF 2012 regizat de Marian Crisan si, dincolo de autoironia lor mai mult sau mai putin evidenta (Alina Grigore a jucat in „Aurora“, deci vorbeste in cunostinta de cauza), reflecta intocmai sentimentele, indreptatite sau nu, ale celei mai insemnate parti, din punct de vedere cantitativ, a publicului de cinema, atâta cât mai e el, din România. De aceasta realitate nu are cum sa nu fie constient regizorul bihorean, cu atât mai mult cu cât unul din personajele celui mai recent film al sau solicita ca videoclipul trupei sale sa fie filmat cu o singura camera, intr-un unic plan-secventa. Ceea ce vrea acesta din urma e o imagine „ca in filmele astea românesti, noul val, new wave, New York“ – e de presupus ca nu doar pentru ca sunt la moda, ci pentru ca acel look e, sau mai bine zis pare, mai usor de obtinut. Vestea buna e ca, desi e constient de rezistenta la schimbare a spectatorului român mediu, atât de pregnanta, incât 12 ani nu i-au fost de-ajuns, lui Crisan prea putin pare sa-i pese. Altfel spus, i se rupe.
Nu am calculat cu cronometrul in mâna cât amar de drum bate Cristi Puiu in „Aurora“ si câti kilometri face pe jos Dan Chiorean (Victor) in „Rocker“, dar distantele sunt cu siguranta comparabile. Pentru actorul clujean, dar si pentru membrii echipei de filmare, lucrul la „Rocker“ trebuie ca a avut ceva din participarea la un maraton. Coordonatele vietii lui Victor sunt trei: slujba, iubita si familie, despartite de granite care devin din ce in ce mai neclare (la locul lui de munca, dar si la cel al iubitei lui, incearca sa vânda o pereche de schiuri pe care a furat-o de dragul lui Florin/Dinte, fiul sau, si tot din cauza acestuia ramâne spre final fara partenera). Catre toate aceste trei coordonate, Victor merge, mai devreme sau mai târziu, pe jos.
Spre deosebire, insa, de personajul lui Cristi Puiu, desi bate Oradea in lung si-n lat, Victor nu se apuca sa omoare pe nimeni, nici dupa o ora, nici mai târziu. In „Aurora“, vânatorii profesionisti de actiune, cei care inteleg prin film suma evenimentelor narate si nimic altceva, au putut imparti marfa in doua. Avem, asadar, o pânda indelungata (adica peste doua ore in care nu se intâmpla nimic), urmata de o prada mai putin obisnuita (mai multe crime surprinzatoare si deloc explicate). In „Rocker“, cel haituit e Victor, care face o gramada de chestii pentru a prelungi vânatoarea si absolut nimic pentru a o incheia. Nu ar fi, asadar, de mirare daca la iesirea din cinematograf ati auzi pe cineva plângându-se ca filmul „s-a terminat in coada de peste“, cerându-si banii inapoi. Nu doar ca nu aflam ce s-a ales de Victor si Dinte, ci, mai rau, situatia initiala si cu cea finala coincid. In cele 91 de minute cât dureaza filmul, Victor nu ia nicio decizie si nu face absolut nimic pentru a imbunatati situatia lui sau a fiului lui, dependent de heroina.
O situatie A insuportabila (Dinte e dependent, iar Victor face tot ce poate pentru a-l tine in casa si a-i furniza el insusi heroina de care are nevoie, riscând din ce in ce mai mult) nu e inlocuita de o situatie B in care ceva, orice, e schimbat. Nici Dinte nu moare, nici Victor nu incape pe mâna politiei sau a dealerilor; nici Dinte nu decide sa renunte la droguri, nici Victor sau altcineva nu pune piciorul in prag. Pe scurt, singurul traseu pe care ni-l prezinta filmul e cel parcurs efectiv de protagonist (de acasa la munca, de la munca la traficanti, de la acestia la iubita), altminteri, ceea ce vedem e o stare de fapt, si inca una destul de greu de suportat.
Indiferent ce ar face Victor, umilintele la care este supus nu se mai opresc – traficantii il pun sa faca headbanging si air guitar, ca pe o atractie de bâlci, fiul iubitei il tolereaza, in cel mai bun caz (iar aceasta se intâmpla când il priveste jucându-se la calculator sau ii cumpara cadouri – nu un Megatron, ci un tricou cu Metallica), dar cel mai adesea il respinge, unul din colegii de trupa ai lui Dinte ii ia in râs muzica preferata, intreg orasul il vede cum se umileste pe strazi, incercând sa vânda marfa furata si de care nimeni nu are nevoie. Daca Victor le inghite pe toate, aceasta se intâmpla doar in parte deoarece e parinte, si meritul lui Marian Crisan de a-si fi asumat riscul de a se apleca asupra subculturii rock e cu atât mai mare cu cât acest amestec inerent ei de rebeliune si de inertie nu e nici extrem de românesc (drept urmare, e de presupus ca filmul va avea mai putina trecere afara), nici foarte pe intelesul tuturor, si ar putea fi lesne respins acasa, la fel cum si Victor e privit de sus de rockerii mai tineri sau de dealerul lui in trening si adidasi, cu totii la fel de straini de el, la fel de de-pe-alta-planeta.
Noul val dovedeste astfel ca are nu doar creier, ci si nerv, adica acel ceva la care ne referim uneori amintind de unele parti ale corpului uman de parte barbateasca, mai rusinoase.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 412