Marginalii la un volum de istorie culturala
„Istoria culturala. Origini, evolutii, tendinte“, studiul Ecaterinei Lung din 2009 trateaza un demers istoriografic inedit – istoria culturala –, domeniu novator in cercetarea istoriei, evolutie a institutionalizatei istorii a mentalitatilor colective. Autoarea realizeaza, mai intâi, o sinteza coerenta, cu referire antecedentele disciplinei, apoi la revolutia istoriografica provocata in secolul XX de Scoala Analelor, fenomen prezentat conform analizei consacrate de Peter Burke cu referire la evolutiile disciplinei, afirmarea celor trei generatii ale acestei scoli istoriografice si faptul ca aceasta istorie a mentalitatilor colective si a imaginarului a ramas fundamentul si resortul progresului istoriografic.
Noua istorie
Incepând cu capitolul „Scoala de la Annales si istoria mentalitatilor“, Ecaterina Lung deschide analiza propriu-zisa a subiectului. La sfârsitul anilor ‘20, in Franta, la Strasbourg, in jurul lui Marc Bloch, Lucien Febre si revistei infiintate de ei, „Annales d´histoire économique et sociale“, se va naste istoria culturala. Ceea ce, pâna la acel moment, nu a insemnat decât o serie de initiative mai mult sau mai putin izolate, de acum devenea o miscare organizata. Pentru prima data de la Ranke se contureaza o miscare (devenita in timp o adevarata „scoala“). In vederea analizei acestei miscari, Ecaterina Lung accentueaza aspectele care tin de contextul istoric, dar mai ales cultural-stiintific. Astfel, este prezentat spatiul confruntarilor istoriografice, dar si cel al rivalitatilor dintre stiintele socio-umane (disciplinele conexe); sociologia, antropologia si istoria care au emis pretentia de a detine statutul de lider in cadrul stiintelor sociale. Istoria, chiar daca a câstigat mai multa popularitate, cititori noi, a reusit sa preia din metodologiile si din perspectivele celorlalte discipline ale umanului. In timp ce acestea din urma si-au conservat statutul, istoria a devenit interdisciplinara si, din aceasta perspectiva, si pragmatica (evident, ne gândim, la ceea ce este New History).
Aceasta adaptare, acest fenomen de emancipare si de modernizare a disciplinei este ilustrat de autoare si prin prezentarea structurii procentajului de articole publicate in revista Scolii de la Annales; daca in perioada anilor 29-45, 58% dintre studii erau de istorie economica, 25% de istorie sociala, 10% de istorie culturala si doar 3% de istorie politica, in deceniile urmatoare incepe sa domine interesul pentru temele culturale. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, „Annales. Economies. Sociétés. Civilisations“ incepe sa seduca spatiul istoriografiei, prin abordarea de noi teme interdisciplinare, prin spiritul tutelar al lui Fernand Braudel. El va conduce revista intre anii 1956-1969 si va aduce istoriei o faima nemaiintâlnita in rândul francezilor, atât prin eforturile sale de scriitor, cât si prin cele care tineau de vizibilitatea in media, de atragerea de fonduri, de infiintarea de institute satelit (Maison de Sciences de l´Homme). Mesajul lui Braudel era unul clar, si anume ca istoria trebuie sa aiba rolul dominant in raport cu celelalte stiinte sociale, dupa ce secole de-a rândul a avut un statut ancilar. Datorita problemelor sociale din Franta anilor ´70, noua generatie de la Annales (Jacques Le Goff, E. Le Roy Ladurie si Marc Ferro) isi va indrepta atentia spre studierea alteritatii, inmultindu-se astfel, din nou, studiile de istoria mentalitatilor, oarecum neglijate in „perioada Braudel“. Aceasta generatie este prima care isi muta perspectiva vizavi de studierea istoriei (noua istorie/ nouvelle histoire), adoptând modelul britanic (history from below), model ce resemnifica interesul pentru cultura populara, religiozitatea populara etc.
Cei uitati; viata cotidiana
Se spunea ca de acum istoria va aminti de cei „uitati“, de oamenii simpli, de anonimii istoriei. Se schimba si imaginea despre statutul istoricului, rolul lui „reducându-se“ la acela de a oferi o explicatie plauzibila cu referire la intâmplarile trecutului colectiv. Ecaterina Lung incheie acest capitol cu mentiunea ca, incepând din ultimele doua decenii, atentia istoricilor s-a indreptat spre istoria secolului XX; o dovada o constituie si faptul ca revista isi schimba din nou denumirea, devenind „Histoire, Sciences Sociales“ (1994), emblematica pentru finalitatile celei de a patra generatie a scolii istoriografice (astfel, Marc Ferro studiaza Rusia bolsevica si Primul Razboi Mondial, filmul artistic), pentru problemele socio-police ale modernitatii (vezi echivalenta Modernity: Early si Late = prezent). Astfel, capitolul este o rezumare a intregii existentei scolii istoriografice a Analelor. In urmatoarele capitole („Antropologia istorica“, „Microistoria si istoria vietii cotidiene“, „Vecinatati: Studiile culturale“), Ecaterina Lung, pentru a oferi o imagine cât mai ampla asupra temei, prezinta, pe larg, „curentele paralele“ cu rol in geneza si afirmarea istoriei culturale, orientari si microdiscipline pe care aceasta le asimileaza (ex.: antropologia istorica) incepând din a doua jumatate a secolului XX.
In capitolul „Vecinatati: Studiile culturale“, Ecaterina Lung mentioneaza principalele directii si teme abordate de istoria culturala: a) politicile de reprezentare, circuitele culturale, analiza textuala a formelor media, literare, culturale legate de productie, distributie si consum; b) Studiul etnografic, calitativ al acestor forme in viata cotidiana, analiza proceselor sociale si de comunicare pe care le definesc; c) investigarea a noi practici (pedagogice); preocuparea pentru texte culturale, experienta traita, relatia intre text, materialitate, viata cotidiana. Pe baza acestor preferinte tematice sunt prezentate experientele/inovatiile culturale din anii ´60 (antropologia istorica din Franta), din anii ’70 (microistoria din Italia), redescoperirea vietii private (1), analiza individului, specifica microistoriei (2) (vezi exemplul lui Carlo Ginzburg, celebru prin „Il formaggio e I vermi“, 1976; J. Le Goff cu biografii ale Sfântului Francisc din Assissi si Ludovic al IX-lea), a familiei, a casatoriei, a gastronomiei si alimentatiei, a vestimentatiei, a limbajului/discursului, a maladiilor (teme specifice antropologiei istorice), sau mai curând a culturii, inteleasa in acceptiunea sa moderna ca sistem contestabil, variabil, neomogen, conflictual (uneori) de axiologii si practici umane.
Un alt aspect interesant, prezentat in lucrarea de fata este reprezentat de subcapitolul dedicat curentului Alltagsgeschichte, varianta germana a revolutiei istoriografice. Ecaterina Lung traseaza liniile principale ale curentului istoriografic, vazut, ca si noi, ca varianta locala a noii istorii, iar pe de alta parte si ca varianta politica a istoriei culturale; in anii ’80 al secolului XX, fiind stimulata de statul federal, istoriografia se dedica, mai ales prin intermediul studiilor de microistorie si antropologie (3), istoriei recente. E o maniera, spunem noi, de disculpare partiala vizavi de Holocaust. Astfel, studii consacrate vietii cotidiene a mediilor muncitoresti incearca sa convinga asupra faptului ca ideologia nazista nu s-a bucurat de o asumare integrala, unanima. Pentru a fi mai convingatori, istoricii implicati in acest demers au folosit interviul, contribuind, astfel, in Europa, la afirmarea istoriei orale (4).
Ecaterina Lung apreciaza ca cel mai interesant aspect al preocuparilor istoricilor germani este reabilitarea unor teme – am spune noi pâna atunci exersate de marxism, de istoria marginalilor si a marginalitatii – care propun abandonarea (relativa) istoriei elitelor, a culturii traditionale si favorizarea unor teme pâna atunci periferice (vezi mediile muncitoresti, statutul femeii in Germania interbelica). Ca studiu reprezentativ al miscarii istoriografice dezvoltate de germani este mentionata lucrarea lui Christopher Browning, „Ordinary Men: Reserve Police Batalion 101 and the Final Solution in Poland“. Acest studiu i-a linistit pe cei care vedeau in metoda curentului Alltagsgeschichte o tentativa de reabilitare subtila a regimului nazist; istoricii germanii, conform suspiciosilor, ar promova o practica oarecum empatica prin care cititorul, dupa experienta identificarii cu Celalalt – aici omul german orbit de retorica nazista –, poate deveni mai tolerant cu privire la responsabilizarea germanului in raport cu declansarea razboiului si cu Holocaustul. Acest studiu de proportii restrânse arata insa cum oamenii obisnuiti (aici politisti hamburghezi cu background muncitoresc si fara sentimente antisemite) s-au transformat in ucigasi, evolutia lor fiind efectul contextul de atunci. Am spune ca Christopher Browning ne provoaca, la urma urmei, la reflectie vizavi de avatarul naturii umane. Dar, totodata, am mai adauga noi, sa nu uitam ca autorul este unul dintre cei mai cunoscuti istorici americani ai Holocaustului si ca nu apartine culturii germane.
De asemenea, noua ne pare mai reprezentativ pentru aceasta maniera de privire lucida asupra istoriei un alt demers interdisciplinar (presupune analiza antroplogica si microistoricianista, elemente de istorie orala), un studiu care, pornind – mai ales – de la documente penale si interviuri de istorie orala, reconstituie actul masacrarii comunitatii evreiesti din Jedwabne de catre populatia (civila) poloneza a localitatii respective (Polonia, iulie 1941, in contextul retragerii autoritatilor sovietice si al instaurarii celor naziste). Consideram ca atât descrierea, fara artificii literare, cât si interviurile, care demonstreaza refuzul asumarii crimei colective de catre urmasii criminalilor, spun mult mai multe despre natura umana. Ceva din substanta cartii, episoadele de o brutalitate „explicita“ si atroce ne evoca atmosfera din scrierile lui Primo Levi.
De la „cum a fost cu adevarat“ la „cum a fost aceasta pentru el, ea, ei“
Urmatorul capitol, „O noua paradigma istoriografica: istoria culturala“, este impartit in doua subcapitole („1. Istoria culturala anglo-saxona“; „2. Noua istorie culturala franceza“), in care sunt analizate istoria culturala din mediul anglo-saxon si noua istorie culturala din Franta. Neincrederea si relativismul promovate de filosofia postmodernista (anii ’80) vor aduce o noua contestare/schimbare in istoriografia occidentala. Acea „mutatie“ va fi reprezentata de „the cultural turn“. Aceasta „turnura“ este practic continuarea a uneia mai vechi (anii ’60- ’70), „the linguistic turn“, care punea accent pe valorile limbajelor. Daca pâna la acest moment intrebarea fundamentala a istoricului a fost „Cum a fost cu adevarat?“, noua intrebare paradigmatica se va concentra pe felul in care oamenii care au trait istoria au perceput-o si au suportat-o: „Cum a fost (aceasta, n.n.) pentru el, ea, sau ei?“; astfel, noua paradigma istoriografica si culturala se evidentiaza prin caracterul interpretativ si prin relativizarea acestei interpretari. Din nou, se reia o tema de reflectie culturala, determinata de ambiguitatea disciplinara a istoriei si de conexiunile irefutabile pe care aceasta le are, din totdeauna, cu celelalte discipline ale umanului. Asadar, istoricul nu mai are sarcina/finalitatea de a reconstitui cu exactitate istoria petrecuta (pentru ca un astfel de construct nu este posibil si nu ar avea credibilitate), ci se concentreaza pe interpretarea acelei istorii, pe incercarea de a descifra semnificatiile pe care procesele, fenomenele, obiectele culturale le aveau pentru oamenii care le traiau, sau in preajma carora traiau. Drept reprezentanti ai acestei metodologii, Ecaternia Lung ii mentioneaza pe Clifford Geertz (SUA) (5), Robert Darnton (vezi „The Great Cat Massacre“, aparuta in 1984), Lynn Hunt („The New Cultural History“), Pierre Bourdieu.
Istoria culturala actuala a presupus o mai accelerata dinamica a perspectivelor si metodologiilor, chiar existenta unui circuit al inovarii, imitarii creative si reinventarii. Astfel, Ecaterina Lung surprinde maniera in care „jocurile“ se realizeaza intre istoriografiile franceza, britanica si americana. Printre directiile de cercetare lansate de istoriografia din Statele Unite si reinventate se numara si gender studies (care va da nastere in spatiul culturii franceze unui nou gen istoriografic – histoire des femmes/istoria femeilor (vezi Georges Duby, Michelle Perrot). In relationarea istoriografica franco-americane rolul de mediator i se acorda, de catre autoare, lui Roger Chartier. Acesta si apoi Alain Corbin, Pascal Ory, Jean François Sirinelli au configurat prioritatile istoriei culturale, tranzitia de la istoria sociala a culturii la o istorie culturala a socialului.
Interferenta celor doua istoriografii a fost responsabila de afirmarea noii istorii culturale franceze, care va impune teme noi de investigatie, precum: sensibilitatea culturala, manifestarile ludice, imaginarul, legate de viata palpabila (natura, corp, obiecte „banale“, simturi si sentimente, vârste ale vietii, moravuri, cultura festivului, reconstructia mitologica etc). Noile studii au avut avantajul de a fi mai accesibile decât precedentele si proliferarii publicatiilor de discurs istoriografic (vezi „Mouvement social“, „Clio“, „Revue d´histoire de XIXe siècle“). Insa cea mai importanta schimbare pe care o aduce noua istoriografie tine de faptul ca ea se ocupa de dimensiunile colective ale fenomenelor deja studiate, dar mai ales de influenta lor intr-un mediu social si cultural. Altfel spus, vorba Ecaterinei Lung, noua istorie culturala nu se ocupa de istoria fizicii, ci de istoria fizicienilor, nu de istoria presei, ci de istoria jurnalistilor. Poate era necesara o prezentare mai ampla a inovatiilor istoriografice si a limitele lor in relatie cu preocuparile unor microdiscipline ce seduc consumatorul de documentare istorice puternic fictionalizate (vezi egoistoria si psihostoria, recent, din nefericire si de neocolit, vulgarizate de productiile documentare ale canalelor media specializate pe abordarea inedita a temelor istorice clasice – puterea, Egiptul, Roma, celtii, masoneria, religiile, etc).
Pe teren românesc:
obsesia sincronismului
Dupa ce prezinta fenomenul istoriografic al istoriei culturale in Occident, Ecaterina Lung dedica un capitol („Istoria culturala in România“, cu doua subcapitole: „1. Istoria culturii“; „2. Istoria mentalitatilor in România“) impactului pe care l-a avut istoria culturala occidentala in spatiul academic românesc. Contextul politic al ultimelor doua secole a influentat in mod direct, uneori in maniera brutala (vezi lichidarea lui Gh. Bratianu in sistemul concentrationar românesc) evolutia scrisului istoric in spatiul cultural românesc. Cercetatoarea isi incepe capitolul cu un scurt istoric al interesului manifestat pentru cultura si istorie culturala in spatiul cultural românesc, precizând antecedente de acest gen, incepând cu Iluminismul (curent cultural foarte iubit de catre istoriografia româna in perioada comunista datorita faptului ca parea, prin câteva contributii, sincron cu cel din Occident).
Interesul pentru cultura se accentueaza, conform analizei, in secolul XIX, in contextul dorintei realizarii Unirii, a intelectualitatii române de atunci, care a gasit in cultura (ca unitate culturala a românilor) un argument infinit mai bun decât in politica in vederea construirii unei istorii comune a românilor. Când vorbim despre istoriografia româna in general si despre evolutiile acesteia in modernitate, trebuie sa observam existenta unei atitudini culturale constante, si anume aceea de a fi in „sincronism“ cu evolutiile culturii/istoriografiei occidentale (vezi demersurile lui Titu Maiorescu, A. D. Xenopol, Ioan Bogdan, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, George Calinescu, dar mai ales Gheorghe Bratinau, oameni de cultura care au constientizat nevoia depasirii decalajului existent intre culturile occidentale si cele ale estului, respectiv cea româneasca). Desi dominanta a fost atentia acordata elitelor in calitate de creatoare de institutii si istorie factologica si culturala, incepuse sa se manifeste, ce-i drept timid, si interesul pentru „oamenii mici“ (Nicolae Iorga) si cultura lor (cultura populara), pentru o alta maniera decât cea specifica etnologiei si sociologiei.
Schimbarea regimului politic dupa 1946, lichidarea intelectualitatii cu optiuni anticomuniste, impunerea interpretarii materialist-dialectice cu referire la istorie – mai intâi in cheie internationalist-staliniste, iar apoi marxista si nationalist-comunista au afectat profund istoriografia, devenita o anexa a politicului, parte a ideologiei oficiale. Relativa liberalizare, la sfârsitul anilor ´60, a regimul ceausist, reluarea contactelor culturale cu Occidentul au facilitat patrunderea fragmentara si timida a metodelor si temelor specifice istoriei mentalitatilor colective (in acest caz, Ecaterina Lung, oarecum sincronic, apreciaza antecedentele stiintifice intreprinse de Alexandru Dutu, Lucian Boia, Pompiliu Teodor, Zoe Petre). Evident, mai mult spatiu, in economia textului, va fi acordata epocii postcomuniste, eforturilor animate de promotorii mai inainte mentionati, dar si de tinerii istorici afirmati dupa 1989 (Alexandru Florin Platon, Mihaela Grancea, Toader Nicoara, Simona Nicoara, Andi Mihalache, Ovidiu Pecican etc). Ne pare ca, din decenta clasica specifica analistului, precum si dintr-o abordare restrictiva, a omis nume la fel de interesante, demersuri ale filologilor (vezi Smaranda Vultur, Dolores Toma).
Autoarea distribuie si anumite „roluri istoriografice“ de referinta in domeniul istoriei mentalitatilor colective si al literaturii comparate (Al. Dutu, Horia Mazilu), antropologia politica a antichitatii (Zoe Petre), istoria mortii, a muririi, tanatologie (Toader Nicoara, Mihaela Grancea) (6), imaginar (Lucian Boia), identitate si alteritate (Toader Nicoara, Sorin Mitu, Mihaela Grancea). Un important instrument de promovare a unor astfel de demersuri a fost publicatia clujeana „Caiete de antropologie istorica“, alaturi de buletinele informative ale institutelor de cercetare, precum cele editate de Centrul de Istoria Imaginarului (Bucuresti), Laboratorul de Istoria Mentalitatilor, Centrul de Antropologie si Etnologie si altele. Consideram ca, in acest domeniu, un rol deosebit l-a indeplinit „Xenopoliana“, publicatie care inca de la inceputul primului deceniu postcomunist a lansat numere tematice inspirate din marile problematici, paradigme dilematice si dezbateri ale noii istorii. Cu toate ca la inceputul capitolului, autoarea a dat impresia ca vrea sa „protejeze“ imaginea istoriografiei românesti, prezentând-o intr-o maniera cursiva, cu realizari constante, fara a accentua o caracteristica fundamentala a istoriei culturii românesti (caracterul izolat, in cadrul operei aceluiasi istoric, al preocuparilor pentru domeniul istoriei mentalitatilor colective, apoi al istoriei culturale), Ecaterina Lung isi incheie capitolul dedicat contributiilor românesti la domeniu intr-o nota optimista si echilibrata.
Biblioteca albastra
Lucrarii aflate in discutie ii mai sunt atasate doua studii de caz: „1. Cultura populara“ si „2. Istoria lecturii“. Conceptul de cultura populara, dupa cum ne demonstreaza Ecaterina Lung, se dovedeste a fi unul greu de definit. La inceput (vezi anii ’80) Richard Hoggart (7) afirma despre cultura populara ca reprezinta un sistem de valori (dependente de cultura elitelor) reprezentativ pentru masele din mediul rural si ca aceasta este o forma de rezistenta vizavi de cultura dominanta, de cea elitara. Evident, pe masura ce interesul pentru istoria urbanului a crescut, s-a constatat, mai intâi de catre sociologi si antropologi, ca elemente ale culturii populare au patruns si in mediul urban, ba mai mult, ca acestea au interactionat original cu axiologia mediilor urbane (preponderent proletare) si au generat „cultura populara urbana“ (8).
Dupa ce realizeaza aceasta scurta introducere in tema, Ecaterina Lung trece la urmatorul pas, si anume acela de a stabili maniera in care neinitiatul isi constituie armatura documentara pentru a studia formele culturii populare. In maniera abordarile clasice, autoarea absolutizeaza rolul asa-ziselor „biblioteci albastre“ (vezi „Bibliothèque Bleue de Troyes“) compuse din carti ieftine, almanahuri, horoscoape, romane cavaleresti, carti cumparate de categoriile mai putin instarite, dar si de catre vechea clasa de mijloc a oraselor, functionari publici, negustori, asadar un public substantial, dar nu si omogen. Ba, mai mult, am adauga noi, aceste carti sunt o forma de degradare/simplificare/ readaptare si popularizare a axiologiilor elitare. Don Quijote este un astfel de personaj alienat de valorile unei societati apuse si indepartate de mediul sau domestic. Evident, autoarea introduce si o distinctie necesara presupusa de conceptul de „cultura urbana“, in conditiile in care, de multe decenii, functional este si conceptul de „cultura de mase“. Solutie de delimitare a formelor culturii populare au constat in emiterea unor definitii concise; astfel, daca cultura populara este animata de valorile traditionale si indigene, „cultura de mase“ (sau mai bine spus „pentru mase“), un produs media, este efectul preluarii unor valori adoptate din alte spatii culturale, care au un mare impact social. In concluzie, in timp ce cultura populara (fie ea rurala sau urbana) are un rol esential in procesul de creare a identitatii unei comunitati, „cultura de masa“ este una dobândita, cu anumite finalitati consumeriste, economice, politice chiar.
Al doilea studiu de caz trateaza tema istoriei lecturii, istoria cartii sau istoria sociala si culturala a comunicarii prin intermediul tiparului, ca disciplina in cadrul istoriei culturale. Istoria cartii, ne spune Ecaterina Lung, s-a dezvoltat la intersectia mai multor discipline legate de procesul comunicarii interumane – istorie, sociologie, literatura, bibliologie si biblioteconomie – elementul comun al acestora fiind preocuparea de a intelege cartea ca pe o forta in istorie, cu functii socio-culturale multiple (mijloc de transmitere a ideilor si factor amplificator in schimbarile de ordin cultural, religios, politic, social si economic).
Cercetatoarea Ecaterina Lung isi incheie studiul cu un capitol dedicat concluziilor, dintre care ar fi de mentionat faptul ca autoarea il obliga pe cititor sa constientizeze actualitatea, importanta cunoasterii factorilor culturali/a documentelor culturale (literatura de fictiune, iconogafie, cartea ca obiect si forma de comunicare, plastica etc) in intelegerea istoriei umanitatii, a Celuilalt, sa constientizeze ca la originea unor relatii interumane stau o serie de aspecte de natura culturala. Tot intr-un registru optimist, Ecaterina Lung sustine ca istoria culturala câstiga tot mai mult teren in România. Noi suntem oarecum mai sceptici, vazând, mai ales, maniera in care se editeaza, in mediile românesti, acest gen mai nou din familia naratiunii istorice.
Asadar, Ecaterina Lung ofera un studiu bine realizat, cu explicatii relativ simple, cu exemple edificatoare pentru subiectul tratat, urmarind constant atingerea finalitati didactice si socio-culturale, realizarea intelegerii conexiunilor manifeste intre diferite fenomene istorice (vezi, in acest sens, continuitatile realizate la nivel cultural, si nu numai, intre conceptia romantismului despre istorie, cultura si natiune – legatura devenita fundament teoretic si afectiv in proiectul identitar german, si, respectiv, ideologia nazista ultranationalista si rasista).